Exequatur of Canadian civil order denied for lack of finality and improper service

Cerere de exequatur. Condiţii de admisibilitate din perspectiva dispoziţiilor art. 165 din Legea nr. 105/1992

Cuprins pe materii: Drept procesual civil.

Index alfabetic: exequatur

- hotărâre străină

Legea nr. 105/1992, art. 165, art. 167, art. 171 alin. (1) lit. c)

Titulatura actului solicitat a fi recunoscut în cadrul procedurii de exequatur nu este aptă să schimbe natura acestuia, dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 105/1992 nelimitând accesul la această procedură doar pentru actele numite „hotărâri” de către autoritatea emitentă, ci dimpotrivă, deschizând calea pentru toate actele de jurisdicţie, fie că acestea emană de la instanţele judecătoreşti, de la notariate sau de la alte autorităţi competente potrivit ordinii juridice interne a fiecărui stat.

Ca atare, ordinul emis în perioada de executare silită de un judecător care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei instanţe străine prezintă aparenţa unui act jurisdicţional şi, prin urmare, are caracter de „hotărâre străină” în sensul dispoziţiilor art. 165 din Legea nr. 105/1992.

Această aparenţă de conformitate a ordinului cu dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 105/1992 putea fi combătută, pentru a dovedi că un ordin emis în faza execuţională nu poate fi considerat act jurisdicţional în accepţiunea aceluiaşi text legal, prin folosirea procedurii informaţiilor asupra dreptului străin (a certificatelor de legislaţie), în cadrul căreia să poată fi obţinut punctul de vedere al autorităţii competente din statul străin cu privire la natura juridică a ordinului în discuţie.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1353 din 3 aprilie 2014

Notă: Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat a fost abrogată de Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013.

Prin cererea înregistrată la nr. xx75/62/2010 la 29 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Braşov, Secţia civilă, reclamantul C.C. l-a chemat în judecată pe pârâtul T.I. şi a solicitat ca instanţa să recunoască efectele sentinţei civile – ordin din 28 octombrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 02-CV-238710SR de către Curtea Superioară de Justiţie Ontario.

În motivarea cererii, reclamantul a redat dispoziţiile din sentinţa a cărei recunoaştere a solicitat-o şi a invocat dispoziţiile Legii nr. 105/1992.

Prin sentinţa civilă nr. 310/S din 23 noiembrie 2010, Tribunalul Braşov, Secţia civilă, a admis cererea reclamantului şi, în consecinţă, a recunoscut spre a se bucura de autoritatea lucrului judecat şi a putea fi executată în România hotărârea pronunţată la 2 octombrie 2008 în dosarul 02-CV-23710SR de către Curtea Superioară de Justiţie Ontario.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, dispoziţiile hotărârii a cărei recunoaştere se solicită şi a apreciat că aceasta se încadrează în categoria hotărârilor la care fac referire prevederile art. 165 din Legea nr. 105/1992.

A amintit condiţiile impuse a fi îndeplinite în mod cumulativ pentru recunoaşterea hotărârii, conform art. 167 din Legea nr. 105/1992 şi, apreciind îndeplinite aceste condiţii, a admis cererea reclamantului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul T.I., invocând următoarele critici:

- neîndeplinirea procedurii de citare, obligaţie impusă de art. 172 alin. (1) din Legea nr. 105/1992;

- neîndeplinirea cerinţei prevăzută de art. 167 lit. a) din Legea nr. 105/1992, întrucât nu este vorba despre o hotărâre care să producă efecte în România, ci despre un ordin;

- recunoaşterea hotărârii cu nesocotirea dispoziţiilor art. 168 lit. a) din Legea nr. 105/1992, întrucât intimatul-reclamant a obţinut ordinul a cărui recunoaştere o solicită pe baza unui chestionar completat cu informaţii false;

- recunoaşterea hotărârii cu încălcarea dispoziţiilor art. 170 din Legea nr. 105/1992, în contextul în care apelantul-pârât nu a avut niciodată domiciliul în Braşov, iar în acest caz recunoaşterea s-ar fi putut discuta doar pe cale incidentală, în cadrul unui alt proces;

- recunoaşterea hotărârii cu încălcarea dispoziţiilor art. 171 lit. a) din Legea nr. 105/1992, întrucât nu au fost depuse copia dovezii de înmânare a citaţiei şi a actului de sesizare din Canada pentru ziua în care s-a obţinut ordinul a cărui recunoaştere se solicită;

- recunoaşterea hotărârii cu încălcarea dispoziţiilor art. 172 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, întrucât eventuala recunoaştere trebuia să fie dispusă printr-o încheiere interlocutorie, într-o altă cauză cu aceleaşi părţi, nu printr-o sentinţă, ca în speţă.

Apelul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 282 – 298 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 128/Ap din 8 noiembrie 2011, Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis apelul, a anulat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând în esenţă neîndeplinirea procedurii de citare cu apelantul-pârât.

Prin decizia nr. 3803 din 4 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a Civilă a admis recursul declarat de recurentul-reclamant C.C. împotriva deciziei civile nr. 128/Ap din 8 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, pe care a casat-o trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că procedura de citare cu pârâtul a fost îndeplinită în mod legal, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, casarea cu trimitere impunându-se în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În rejudecare, apelul a fost reînregistrat sub nr. xx75/62/2010* pe rolul aceleiaşi secţii a Curţii de Apel Braşov.

Prin decizia civilă nr. 10/Ap din 19 februarie 2013, Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat şi litispendenţei. A respins ca inadmisibilă cererea de acordare a daunelor materiale şi morale, formulată de apelantul-pârât. A respins apelul declarat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu există autoritate de lucru judecat faţă de decizia civilă nr. 245/R din 6 octombrie 2008 a Curţii de Apel Braşov, întrucât nu există tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, obiectul fiind diferit.

A apreciat că nu se susţine excepţia de litispendenţă, invocată prin raportare la dosarul nr. xx17/62/2012, întrucât obiectul celor două dosare la care s-a raportat autorul excepţiei este distinct.

Cererea de acordare a daunelor materiale şi morale, formulată de apelantul-pârât, a fost găsită inadmisibilă faţă de prevederile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În ce priveşte motivele de apel, instanţa le-a apreciat ca nefondate.

În ce priveşte ordinul a cărui recunoaştere s-a solicitat, a reţinut instanţa de apel că acesta constituie hotărâre străină în sensul dispoziţiilor art. 165 din Legea nr. 105/1992, intrând în domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 165-178 din acelaşi act normativ, astfel că este îndeplinită cerinţa art. 167 din lege.

A reţinut că nu pot fi primite alegaţiile privitoare la fals şi la uzul de fals, instanţa română neputând proceda la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea acesteia, faţă de dispoziţiile art. 169 alin. (5) din Legea nr. 105/1992.

Privitor la competenţa Tribunalului Braşov, instanţa de apel a apreciat că aceasta este atrasă în condiţiile art. 5 C. proc. civ., raportat la domiciliul sau reşedinţa reclamantului.

A apreciat ca nefondată susţinerea despre neîndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 174 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992, având în vedere dovezile de comunicare din 17 octombrie 2008 şi din 21 octombrie 2008, dată la care s-a refuzat primirea actelor.

Cât priveşte nerespectarea cerinţei impuse de art. 172 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, instanţa de apel a apreciat critica drept neîntemeiată, reţinând că alegerea modalităţii de recunoaştere a hotărârii străine o are reclamantul, fie pe cale principală, fie pe cale incidentală.

În conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. şi pentru considerentele prezentate în sinteză în precedent, instanţa de apel a respins apelul declarat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs motivat pârâtul T.I., cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 26 aprilie 2013 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a Civilă.

În motivarea recursului, ca prim motiv de recurs recurentul-pârât a evocat prevederile art. 167 din Legea nr. 105/1992, în legătură cu care a invocat caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a luat parte la proces.

A evocat ca al doilea motiv de recurs şi prevederile art. 171 din Legea nr. 105/1992, în legătură cu care a invocat nerespectarea condiţiei prezentării actelor-anexă la cerere în traducere autorizată şi supralegalizată. Sub acest aspect, recurentul-pârât a invocat Convenţia de la Haga cu privire la suprimarea cerinţei de supralegalizare a actelor oficiale străine, încheiată la 5 octombrie 1961 şi a precizat că această convenţie nu a fost semnată de Canada, caz în care nu s-au respectat cerinţele art. 171 din Legea nr. 105/1992, fiind incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 167 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992, recurentul-pârât susţinând că ordinul a cărui recunoaştere se solicită nu este o hotărâre judecătorească în sensul prevederilor legale precitate, întrucât din certificatul de nedepunere din 4 octombrie 2011 reiese acest aspect relevant, ordinul fiind dat în perioada de executare silită şi având caracter de susţinere, neputând fi folosit ca o sentinţă în afara regiunii Ontario.

Legat de acest certificat de nedepunere, recurentul-pârât a criticat hotărârea pronunţată şi pentru că în considerentele acesteia nu se regăseşte nici o referire la acest act depus în apărare.

În cadrul aceleiaşi critici, recurentul-pârât a remarcat şi faptul că intimatul-reclamant a depus la dosarul cauzei acte din care rezultă că acesta a solicitat falimentul personal într-un dosar în care s-a judecat cu statul canadian, recurentul-pârât nefiind citat, iar hotărârea nefiindu-i opozabilă.

Al patrulea motiv de recurs vizează neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 171 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992.

A criticat recurentul-pârât hotărârea instanţei de apel care a fost pronunţată fără a se fi observat că actele la care instanţa face referire i-au fost comunicate de intimatul-reclamant, nu de către instanţă, că prima comunicare a fost făcută la o adresă la care recurentul-pârât nu mai locuia şi că plicul aflat la fila 15 a dosarului de apel poartă menţiunea „neridicat”, nu „refuzată primirea”.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că plicurile au fost depuse în copii, nu în original şi nu au urmat procedura supralegalizării, prevăzută de art. 162 din Legea nr. 105/1992.

În cadrul aceleiaşi critici, a contestat recurentul-pârât şi îndeplinirea procedurii de citare în cursul judecăţii în fond.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 299 şi urm., raportat la art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., pe dispoziţiile art. 162, art. 167, art. 171 alin. (1) lit. c), art. 172-173 din Legea nr. 105/1992, ca şi pe dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.

La 3 februarie 2014 şi la 4 februarie 2014 intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a răspuns criticilor dezvoltate în cererea de recurs, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca întemeiat şi l-a admis în limitele şi pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă apreciază că analiza motivelor de recurs trebuie să înceapă cu cel de-al treilea motiv de recurs, întrucât recurentul-pârât contestă că ordinul a cărei recunoaştere se solicită are caracter de „hotărâre străină”, iar acest aspect constituie chiar premisa declanşării unei proceduri de recunoaştere.

Tot cu titlu preliminar, instanţa supremă apreciază că, întrucât recurentul-pârât aduce acelaşi tip de argumente în susţinerea primului şi ultimului motiv de recurs, în legătură cu citarea şi comunicarea actelor în procesul purtat în faţa instanţei străine, aceste două motive vor fi tratate grupat, instanţa urmând a le răspunde prin considerente comune.

Al treilea motiv de recurs este nefondat.

Înalta Curte constată că obiect al prezentei proceduri de exequatur este ordinul din 28 octombrie 2008, pronunţat în dosarul nr. 02-CV-238710SR al Curţii Superioare de Justiţie din Ontario, Canada, ordin care prezintă aparenţa unui act jurisdicţional, emis de un judecător care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei instanţe - Curtea Superioară de Justiţie din Ontario, fiind astfel pe deplin respectate dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 105/1992, aplicabilă la momentul sesizării primei instanţe.

Înalta Curte apreciază că titulatura actului invocat – ordin, nu hotărâre – nu este aptă să schimbe natura acestuia, dispoziţiile legale precitate nelimitând accesul la procedura de exequatur doar pentru actele numite „hotărâri” de către autoritatea emitentă, ci dimpotrivă, deschizând calea către procedură pentru toate actele de jurisdicţie, fie că acestea emană de la instanţele judecătoreşti, de la notariate sau de la alte autorităţi competente potrivit ordinii juridice interne a fiecărui stat.

Pentru aceleaşi considerente, apreciază instanţa supremă ca lipsită de relevanţă şi susţinerea recurentului-pârât despre faptul că ordinul nu poate fi înţeles ca o „hotărâre străină” şi pentru că ar fi emis în perioada execuţională, dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 105/1992 neprevăzând o atare exceptare, iar instanţa neputând proceda în sensul dorit de recurentul-pârât decât cu încălcarea principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debenus.

În ceea ce priveşte trimiterea făcută de recurentul-pârât la adeverinţa de nedepunere din care rezultă faptul că ordinul în discuţie nu este sentinţă, Înalta Curte constată că această adeverinţă, semnată de un funcţionar al Curţii de Apel pentru Ontario, nu poate avea relevanţă, întrucât este un act extrinsec ordinului în discuţie, iar caracterele ordinului trebuie apreciate raportat la elementele intrinseci ale acestuia, nu la elemente emanând din acte emise de alte entităţi, în legătură cu care nu s-a făcut dovada că au competenţă de a emite atari judecăţi de valoare.

Instanţa supremă apreciază că recurentul-pârât avea la dispoziţie, pentru a contracara aparenţa de conformitate a ordinului din 28 octombrie 2008 cu dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 105/1992, ca şi pentru a dovedi că un ordin emis în faza execuţională nu poate fi considerat act jurisdicţional în accepţiunea aceluiaşi text legal, de a uza de procedura informaţiilor asupra dreptului străin (a certificatelor de legislaţie), în cadrul căreia să poată fi obţinut punctul de vedere al autorităţii competente din Canada cu privire la natura juridică a ordinului în discuţie.

În lipsa unei astfel de probe, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile legate de aplicarea dispoziţiilor art. 165 din Legea nr. 105/1992.

Al doilea motiv de recurs este nefondat. Instanţa supremă constată că recurentul-pârât nu a formulat în cadrul apelului nici o critică legată de neîndeplinirea de către intimatul-reclamant a cerinţelor de a depune înscrisurile în traducere autorizată şi supralegalizată, astfel că acest motiv este formulat direct în recurs, omisso medio şi nu poate fi luat în analiză.

În ceea ce priveşte critica subsumată celui de-al patrulea motiv de recurs şi întemeiată pe neregularitatea procedurii de citare în faţa instanţei de fond, instanţa supremă apreciază că aceasta nu mai poate fi reiterată, întrucât regularitatea procedurii de citare în acest stadiu al judecăţii a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 3803 din 4 octombrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a Civilă în aceeaşi cauză, decizie care se impune cu autoritatea conferită de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Primul şi ultimul motiv de recurs sunt întemeiate.

Potrivit dispoziţiilor art. 167 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992, poate fi recunoscută o hotărâre care este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată, iar potrivit alineatului 3 al aceluiaşi articol caracterul nedefinitiv al hotărârii străine decurge din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 171 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992, la cererea de exequatur se ataşează copia dovezii de înmânare a citaţiei şi actului de sesizare, comunicate părţii care a fost lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute în timp util de către partea împotriva căreia s-a dat hotărârea.

Înalta Curte constată că din ordinul a cărui recunoaştere se solicită rezultă că la şedinţa din 28 octombrie 2008 a fost prezent doar intimatul-reclamant, ceea ce impune ca în cauză, în lipsa unui act oficial care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute de recurentul-pârât, intimatul-reclamant să dovedească caracterul definitiv al hotărârii, în condiţiile art. 167 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992.

Această dovadă trebuia făcută în condiţiile art. 171 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992, iar intimatul-reclamant a depus, în îndeplinirea acestei obligaţii, înscrisurile aflate la filele 14-15 din dosarul de apel (primul ciclu procesual), înscrisuri contestate de recurentul-pârât.

Contestaţia formulată de recurentul-pârât în legătură cu lipsa supralegalizării acestor copii nu va fi primită de Înalta Curte, întrucât este formulată omisso medio, astfel cum s-a arătat şi în considerentele prin care s-a răspuns celui de-al doilea motiv de recurs.

Celelalte argumente aduse de recurentul-pârât sunt, însă, apreciate ca pertinente şi fundamentează criticile dezvoltate în cele două motive de recurs.

În primul rând se cuvine subliniat faptul că dispoziţiile art. 167 alin. (2) şi (3), ca şi dispoziţiile art. 171 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992 fac referire la dovada comunicării citaţiei şi a actului de sesizare, iar documentele depuse de intimatul-reclamant fac dovada unei corespondenţe private, expediată de intimatul-reclamant către recurentul-pârât.

În acest context, deşi recurentul-pârât a invocat in terminis în cadrul recursului că nu a primit o citaţie de la instanţa străină, intimatul-reclamant nu a produs dovezi, în aceeaşi procedură deja amintită a informaţiilor asupra dreptului străin, că în provincia Ontario, Canada, citarea este considerată a fi legal îndeplinită şi dacă înştiinţarea despre proces are loc inter partes litigantes, fără mijlocirea instanţei.

În plus, plecând de la aceleaşi texte legale evocate în cadrul prezentei analize, Înalta Curte constată şi că cea de a doua corespondenţă, datată 21 octombrie 2008, nu mai poartă menţiunea că recurentului-pârât i se comunică şi actul de sesizare a instanţei, returnat odată cu corespondenţa anterioară.

Şi dacă s-ar trece dincolo de aceste argumente legate de caracterul oficial al comunicării sub forma citaţiei, procedura încă nu poate fi considerată îndeplinită, iar recurentul-pârât nu poate fi ţinut culpabil de aceasta, câtă vreme din înscrisurile depuse în recurs, dar şi din înscrisul aflat la fila 74 a dosarului de apel – primul ciclu procesual - reiese că la data pretinselor comunicări recurentul-pârât îşi avea reşedinţa în 73 L. Ave. W. Toronto, Ontario, nu în 1102 – 2560 K. RD, Scarborough, Ontario, adresă la care a fost „citat”.

În acest context, recurentul-pârât nu poate fi ţinut responsabil de refuzul primirii primei corespondenţe şi nici de neridicarea celei de-a doua corespondenţe, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.

Raportat la înscrisurile depuse de intimatul-reclamant, şi dacă s-ar practica o abordare extrem de largă a conceptului de „citare”, prevăzut de art. 167 alin. (2) şi (3) şi de art. 171 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992, este dincolo de orice îndoială că „procedura” adoptată de intimatul-reclamant nu a condus la scopul urmărit de textele deja evocate, anume acela al înştiinţării părţii adverse despre obiectul şi data procesului purtat în străinătate.

Toate aceste considerente au format convingerea Înaltei Curţi că în cauză s-a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 167 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), ca şi a dispoziţiilor art. 171 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 105/1992, instanţa de apel confirmând în mod greşit hotărârea de fond care a procedat la recunoaşterea unei hotărâri străine care nu avea caracter definitiv.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte a admis recursul în temeiul art. 312 alin. (1)-(3), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A modificat în parte decizia recurată, în sensul că, în temeiul art. 295-296 C. proc. civ., a admis apelul pârâtului şi a schimbat în tot hotărârea primei instanţe, cu consecinţa respingerii cererii ca neîntemeiată. A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, privind excepţiile soluţionate şi cererea de acordare a daunelor materiale şi morale.

În temeiul art. 316, raportat la art. 298 şi la art. 274 C. proc. civ., a fost obligat intimatul-reclamant să plătească recurentului-pârât cheltuielile de judecată dovedite cu înscrisurile depuse.