Arbitral award annulled and remanded for merits hearing as tribunal improperly constituted under altered appointment rules

Arbitraj. Numirea arbitrilor potrivit voinţei părţilor. Modificarea regulilor de procedură arbitrală după data încheierii clauzei compromisorii. Consecinţe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic: acţiune în anulare

-hotărâre arbitrală

-clauză compromisorie

-numirea arbitrilor

C. proc. civ., art. 343, art. 364 lit. c)

Regulile de procedură arbitrală CCIR, art. 12

Principiul prevalenţei normelor procedurale noi de la data intrării lor în vigoare nu poate afecta principiul disponibilităţii consacrat de Codul de procedură civilă, care este deopotrivă aplicabil în cursul procedurii arbitrale.

Astfel, modificarea fundamentală a regulilor de numire a arbitrilor (respectiv pierderea dreptului părţilor de a-şi mai numi arbitrii) după încheierea convenţiei arbitrale nu atrage aplicarea noilor norme de procedură arbitrală în măsura în care acestea contravin voinţei celor care au stabilit soluţionarea diferendului conform regulilor de procedură arbitrale în vigoare la data încheierii convenţiei, de către arbitrii numiţi, întrucât noile reguli nu pot altera voinţa părţilor şi denatura conţinutul acesteia.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1614 din 8 mai 2014

Notă: În decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod de procedură civilă.

Prin sentinţa arbitrală nr. 41 din 26.02.2013 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. xx2/2012 a fost admisă cererea de arbitrare înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Românie sub nr. 306 din 27.09.2012 formulată de reclamanta SC A.M.E.R. SRL împotriva pârâtei SC W.K.G. SRL şi, pe cale de consecinţă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 118.678 lei debit restant pentru lucrările executate în baza contractului de subantrepriză în construcţii nr. 020610 din 2 iunie 2010, precum şi suma de 374.757,13 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente perioadei 5 decembrie 2010-10 februarie 2011. De asemenea, prin aceeaşi sentinţă arbitrală a fost obligată pârâta să plătească reclamantei şi suma de 68.666,75 lei cheltuieli de arbitrare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul arbitral a reţinut următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sub nr. 306 din 27 septembrie 2012, reclamanta SC A.M.E.R. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC W.K.G. SRL la plata sumei de 118.678 lei reprezentând rest de plată pentru lucrările executate în baza contractului nr. 020610 din 2 iunie 2010, precum şi la plata sumei de 374.757,13 lei reprezentând penalităţi de întârziere.

În ce priveşte competenţa şi constituirea Tribunalului arbitral, s-a reţinut că reclamanta şi pârâta au convenit, prin art. 11.2 din contractul de subantreprenor în construcţii nr. 020610/2 iunie 2010, ca toate disputele rezultând din contract, care se referă la validitatea, interpretarea, executarea şi încetarea acestuia să fie soluţionate conform Regulilor de arbitraj ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional a Camerei de Comerţ şi Industrie a României, de către trei arbitri .

Clauza compromisorie enunţată mai sus a fost apreciată de tribunalul arbitral ca validă.

Tribunalul arbitral s-a constituit cu respectarea Regulilor de procedură ale Curţii de Arbitraj, respectiv în baza art. 36 din Regulile de procedură arbitrală prin desemnarea arbitrilor de către Autoritatea de nominare - Preşedintele Camerei Naţionale.

În ce priveşte situaţia de fapt, s-a reţinut, în esenţă, că reclamanta şi pârâta au încheiat contractul de subantreprenor în construcţii nr. 020610 din 2 iunie 2010. Obiectul contractului l-a reprezentat efectuarea de către reclamantă (antreprenor) a unor instalaţii mecanice şi electrice aferente unui proiect din Sibiu.

Părţile au convenit, prin contract, ca lucrările de execuţie să înceapă la 8 iunie 2010, iar data predării finale a fost stabilită pentru ziua de 16 iulie 2010.

Preţul pauşal fix pentru executarea lucrărilor a fost convenit la 210.000 Euro + TVA, toate plăţile urmând a fi executate de pârâtă în lei, la cursul de schimb valutar al BNR din ziua emiterii fiecărei facturi.

Ambele părţi au stabilit ca întârzierile de plată să fie facturate cu 0,5% pe zi de întârziere din valoarea restantă, iar taxa pe valoarea adăugată (TVA) să figureze separat pe factura fiscală.

Reclamanta a executat integral lucrările, iar la 1 septembrie 2010 părţile au semnat procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, în cuprinsul căruia s-a consemnat că execuţia instalaţiilor şi montajul echipamentelor aferente au fost realizate conform prevederilor proiectului, caietului de sarcini şi solicitărilor beneficiarului.

Prin acelaşi proces-verbal de recepţie, părţile au ajuns la concluzia că lucrările corespund prevederilor normativelor în vigoare şi cerinţelor de calitate specifice, cu menţiunea că instalaţiile au fost supuse probelor şi încercărilor tehnice specifice şi sunt în stare de funcţionare.

După terminarea lucrărilor şi efectuarea recepţiei, reclamanta a emis factura nr. 101 din 19 noiembrie 2010 pentru întreaga valoare a contractului de 210.000 Euro + TVA, în echivalent în lei, la cursul BNR din ziua emiterii facturii, adică pentru suma de 1.118.678 lei. Această factură a fost comunicată pârâtei la 25 noiembrie 2010.

Pârâta nu a efectuat plata la termenul stabilit prin contract, ci a efectuat doar plăţi parţiale. Din totalul sumei datorate de pârâtă, a apreciat tribunalul arbitral, a rămas neachitată suma de 118.678 lei, pretinsă de reclamantă prin cererea de arbitrare.

În temeiul contractului încheiat de părţi, reclamanta a fost obligată şi la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 374.757,13 lei, calculată pentru perioada 5 decembrie 2010 (data scadenţei) - 10 februarie 2011.

Căzând în pretenţii, pârâta a fost obligată, conform art. 274 C. proc. civ. şi art. 3 din Normele privind taxele şi cheltuielile arbitrale să plătească reclamantei şi cheltuielile de arbitrare constând în taxa arbitrală.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat acţiune în anulare petenta SC W.K.G. SRL, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.

Având în vedere nelegala constituire a tribunalului arbitral, reclamanta a solicitat anularea sentinţei arbitrale nr. 41/26.02.2013 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. xx2/2012.

Analizând sentinţa arbitrală prin prisma motivelor de anulare invocate prin acţiunea în anulare, a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză şi a probelor administrate în cauză, Curtea de apel a apreciat că acţiunea în anulare este fondată şi a fost admisă pentru următoarele considerente, ce vor fi redate în rezumat:

În cauză, convenţia arbitrală a fost încheiată la data de 02.06.2010, fiind inserată clauza compromisorie în chiar contractul de antrepriză nr. 020610 din 02.06.2010.

Prin clauza cuprinsă în art. 11, pct. 11.2, părţile au stabilit : „Toate disputele rezultând din prezentul contract, care se referă la validitatea, interpretarea, executarea şi încetarea acestuia, se soluţionează conform regulilor de arbitraj ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional a Camerei de Comerţ şi Industrie a României, de către trei arbitri numiţi în conformitate cu aceste reguli.”

La data încheierii contractului (02.06.2010), regulile Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional a Camerei de Comerţ şi Industrie a României prevedeau ca numirea arbitrilor să se facă de către părţi.

Astfel, potrivit art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional a Camerei de Comerţ şi Industrie a României (forma în vigoare la data de 02.06.2010), soluţionarea litigiului aparţine exclusiv tribunalului arbitral, care este format dintr-un arbitru unic sau, după caz, din totalitatea arbitrilor desemnaţi în conformitate cu regulile de procedură arbitrală ale Curţii. În acelaşi sens, art. 5 din Regulile CACIR (în vigoare la data de 02.06.2010) stabileau că tribunalul arbitral este arbitrul unic sau, după caz, totalitatea arbitrilor investiţi de părţi prin convenţia arbitrală ori investiţi în conformitate cu regulile de procedură arbitrală.

De altfel, aşa cum s-a arătat în mod constant în doctrină, marele avantaj al arbitrajului este posibilitatea părţilor de a-şi constitui tribunalul arbitral, conform propriei lor voinţe, deoarece în arbitraj părţile pot alege persoanele pe care le consideră cele mai potrivite, le pot selecta după pregătirea şi experienţa legală şi tehnică necesare unui anumit domeniu legat de litigiul în discuţie, pot decide cum să selecteze şi să nomineze aceşti arbitri şi dacă astfel, compunerea tribunalului arbitral este mai potrivită a se forma dintr-o persoană sau mai multe persoane.

De aceea, alegerea arbitrilor ce vor conduce procedura arbitrală şi vor pronunţa o sentinţă arbitrală este probabil cel mai important aspect de care părţile trebuie să ţină seama în rezolvarea litigiului, deoarece abilităţile, experienţa, profesionalismul, înţelepciunea, inteligenţa şi pregătirea arbitrilor au un impact semnificativ asupra calităţii întregului proces, a derulării procedurii şi sentinţei arbitrale.

Din conţinutul clauzei arbitrale evocate rezultă că părţile au dorit ca regulile CACIR în vigoare la data încheierii contractului să fie parte integrantă din convenţia arbitrală, astfel că, aşa cum susţine şi petenta, voinţa părţilor a fost aceea de a avea posibilitatea alegerii, nominalizării arbitrilor care să soluţioneze litigiul arbitral ivit.

În acest sens, cele reţinute de tribunalul arbitral prin încheierea din 05.12.2012 în sensul că sunt aplicabile regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj de la data formulării cererii de arbitrare, iar nu regulile în vigoare la data încheierii convenţiei arbitrale apar ca fiind nelegale din perspectiva distincţiei dintre tribunalul arbitral constituit prin voinţa părţilor şi instituţia permanentă de arbitraj şi a principiului autonomiei de voinţă a părţilor ce guvernează arbitrajul.

Sub acest aspect, Curtea de apel a apreciat că ceea ce este esenţial în stabilirea regulilor de arbitraj aplicabile în ce priveşte numirea arbitrilor care constituie tribunalul arbitral în cauza de faţă este data încheierii convenţiei arbitrale, deoarece părţile au încheiat convenţia arbitrală sub auspiciile reglementării în vigoare la acea dată, a regulilor aplicabile instituţiei de arbitraj de la data încheierii convenţiei, iar, în condiţiile modificării ulterioare a acestor reguli, nu se poate şti dacă părţile ar mai fi încheiat o atare convenţie.

De asemenea, în cauza de faţă s-a constatat că nu a fost parcursă procedura de numire de către părţi a arbitrilor, considerându-se că sunt aplicabile Noile reguli de procedură, respectiv astfel cum fuseseră modificate în 16.01.2012 şi, respectiv, 23 ianuarie 2012, în sensul că numirea arbitrilor să o facă exclusiv autoritatea de nominare din cadrul CACIR, sens în care tribunalul arbitral astfel constituit a respins excepţia de nelegalitate privind compunerea tribunalului arbitral.

Apreciind că regulile privind numirea arbitrilor aplicabile în cauza de faţă sunt cele de la data încheierii convenţiei arbitrale, iar, pe de altă parte, principiul autonomiei de voinţă ce guvernează arbitrajul, Curtea a stabilit că este incident motivul de anulare a sentinţei arbitrale reglementat de dispoziţiile art. 364 lit. c) C.proc. civ.

În plus, Curtea a constatat că prin acest mod de aplicare a legii, respectiv a Regulilor privind numirea arbitrilor, raportat la convenţia arbitrală, tribunalul arbitral a încălcat chiar principiile originare ce guvernează arbitrajul voluntar, respectiv principiul libertăţii de voinţă a părţilor şi principiul autonomizării arbitrajului faţă de instanţele judecătoreşti.

Altfel spus, avantajele unanim recunoscute de doctrina în materie pentru arbitraj, în raport cu judecata de drept comun de către instanţele de judecată, între care: posibilitatea alegerii arbitrilor; posibilitatea derogării prin convenţia arbitrală de la normele generale; încrederea mai mare pe care o inspiră un „ judecător” pe care l-ai ales în funcţie de criterii obiective sau subiective, deopotrivă, sunt înlăturate cu desăvârşire, prin aceea că instituţia permanentă de arbitraj, prin modificarea propriilor reguli, înlătură aceste posibilităţi şi restrânge în mod exagerat libertatea de voinţă a părţilor, în ce priveşte procedura de numire a arbitrilor.

De aceea, Curtea de apel, reţinând incidenţa motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. c) din vechiul Cod de procedură civilă, cu referire la art. 341, la art. 347 şi la art. 366 din acelaşi cod, prin sentinţa civilă nr. 57 din 21.06.2013, a admis acţiunea în anulare, a anulat sentinţa arbitrală şi a fixat termen pentru judecata în fond a litigiului.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâta care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi respingerea acţiunii în anulare ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a învederat că hotărârea s-a dat cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de recurs a apreciat în mod greşit că regulile privind desemnarea arbitrilor aplicabile în cauză sunt cele de la data încheierii convenţiei arbitrale, cu toate că cererea de arbitrare a fost înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional la data de 27.09.2012.

S-a arătat şi că, aşa cum rezultă din art. 19 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, acesta este de imediată aplicare, intrând în vigoare la data aprobării, respectiv la data de 16.01.2012.

Potrivit art. 36 din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj, Autoritatea de nominare este cea care desemnează arbitrii, iar, conform art. 99 din aceleaşi reguli, acestea sunt de imediată aplicare, intrând în vigoare la data aprobării, adică la data de 16.01.2012.

S-a apreciat de către recurentă că procedura arbitrală este reglementată de Codul de procedură civilă, iar regulile de procedură sunt de imediată aplicare, aşa cum prevede art. 725 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă.

Întrucât, în opinia recurentei, la data înregistrării cererii de arbitrare erau în vigoare dispoziţiile art. 36 din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii, iar tribunalul arbitral a fost constituit în conformitate cu aceste reguli, se impunea respingerea acţiunii în anulare.

În dovedirea motivelor de recurs recurenta a depus la dosar înscrisuri.

Intimata nu a depus la dosar întâmpinare.

Analizând sentinţa recurată sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Problema de principiu care se cere a fi rezolvată de către instanţa de control judiciar este aceea de a stabili dacă o clauză compromisorie validă, stabilită de părţi cu respectarea art. 12 din Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj şi art. 343 C. proc. civ. de la 1865, atrage constituirea tribunalului arbitral în baza regulilor de procedură ale curţii în vigoare la data încheierii contractului de către părţile litigante sau la data înregistrării cererii de arbitrare.

Pentru a răspunde acestei chestiuni, Înalta Curte a analizat specificul arbitrajului, ca şi limitele principiului disponibilităţii părţilor în această procedură.

Aşa cum s-a subliniat în doctrină, arbitrajul, una dintre cele mai vechi forme de justiţie, poate fi definit în mod sintetic ca un mod convenţional de soluţionare a unor litigii determinate, de către persoane particulare, învestite de părţile litigante cu puterea de a judeca.

Pe lângă marea flexibilitate a procedurii arbitrale, în care libertatea de voinţă a părţilor este îngrădită numai de necesitatea respectării ordinii publice, a bunelor moravuri şi a normelor legale imperative, unul dintre avantajele acestei proceduri este posibilitatea părţilor de a-şi desemna „judecătorii”, respectiv de a alege persoane care au o experienţă relevantă şi cunoştinţe aprofundate în materia vizată, în a căror opinie au încredere ca fiind pertinentă şi convingătoare în caz de litigiu.

Având deci o origine contractuală şi o funcţie jurisdicţională, arbitrajul pronunţă o sentinţă obligatorie numai în baza învestirii primite de la părţi.

O asemenea învestire nu poate avea loc, în opinia Înaltei Curţi, decât având în vedere conţinutul clauzei compromisorii aşa cum a fost aceasta inserată în contractul părţilor.

Întrucât în prezenta cauză, la momentul încheierii contractului, Regulile de procedură arbitrală în vigoare prevedeau posibilitatea ca părţile să-şi constituie propriul tribunal arbitral, iar părţile au prevăzut că aceste reguli fac parte din convenţia arbitrală, instanţa constată că nominalizarea arbitrilor de către părţi este singurul criteriu ce corespunde principiului autonomiei de voinţă a părţilor, desemnarea arbitrilor de către Autoritatea de nominare, conform noilor reguli de procedură arbitrale, nefiind conformă voinţei celor aflaţi în litigiu.

De altfel, în cadrul convenţiei arbitrale, părţile au făcut referire expresă la arbitrii numiţi, iar art. 5 din Regulile CACIR în vigoare la data încheierii convenţiei prevedeau că tribunalul arbitral este constituit din arbitrul unic sau din totalitatea arbitrilor învestiţi de părţi prin convenţia arbitrală sau în conformitate cu regulile de procedură arbitrală, excluzând posibilitatea ca desemnarea arbitrilor să fie delegată unei alte persoane sau autorităţi.

Modificarea fundamentală, în premieră, a regulilor de numire a arbitrilor (respectiv pierderea dreptului părţilor de a-şi mai numi arbitrii) după încheierea convenţiei arbitrale nu atrage aplicarea noilor norme de procedură arbitrală în măsura în care acestea contravin voinţei celor care au stabilit soluţionarea diferendului conform regulilor de procedură arbitrale în vigoare la data încheierii convenţiei, de către arbitrii numiţi, întrucât noile reguli nu pot altera voinţa părţilor şi denatura conţinutul acesteia.

Principiul prevalenţei normelor procedurale noi de la data intrării lor în vigoare nu poate afecta principiul disponibilităţii, consacrat de Codul de procedură civilă şi care este deopotrivă aplicabil în cursul procedurii arbitrale.

În sens material, disponibilitatea semnifică posibilitatea părţii de a dispune de obiectul litigiului, iar, în sens procedural, posibilitatea de a dispune de toate mijloacele procesuale prevăzute de lege, precum: introducerea cererii de arbitrare, numirea arbitrului, soluţionarea litigiului pe cale amiabilă etc.

De altfel, între regulile esenţiale ale arbitrajului enumerate de Codul de procedură civilă se regăseşte şi cea a învestirii de către părţi a arbitrilor. De aceea, limitarea principiului disponibilităţii nu poate fi realizată prin Regulile de procedură arbitrală, ci numai prin convenţia părţilor.

Faţă de considerentele expuse pe larg mai sus, apreciind că nu subzistă nici un motiv de modificare a sentinţei recurate, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865.