Nullity of state-asset sale: limits of judicial active role vis-à-vis res judicata and suspension based on pending registry cancellation

A. Limite ale rolului activ al judecătorului în raport cu principiul res judicata pro veritate habetur

B. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare. Cerere de suspendare a judecăţii în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: acţiune în constatarea nulităţii absolute

- contract de vânzare-cumpărare

- suspendarea judecăţii

- rol activ

- principiul res judicata pro veritate habetur

C. proc. civ., art. 129 alin. (5), art. 244 alin. (1) pct. 1

A. Obligaţia de a avea rol activ şi de a descoperi adevărul în cauză nu îl legitimează pe judecător să treacă dincolo de sau chiar să contrazică aspectele de fapt sau problemele de drept dezlegate printr-o primă hotărâre şi căzute în puterea lucrului judecat întrucât s-ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur, dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nepermiţând expres această derogare.

O atare derogare ar putea opera numai în cazul în care puterea de lucru judecat este opusă de un litigant adversarului său, care este terţ faţă de prima hotărâre, caz în care hotărârea are valoare de mijloc de probă şi poate fi contrazisă prin administrarea altor probe, nu şi în situaţia în care pârâta a fost parte în procesul în care s-a pronunţat hotărârea invocată cu putere de lucru judecat, hotărâre care îi este opozabilă pe deplin şi care nu mai poate fi contrazisă într-o altă cauză.

B. Incidentul procedural al suspendării judecăţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu poate fi invocat în considerarea efectelor pe care partea preconizează a le avea hotărârea din cauza pendinte asupra hotărârii din dosarul în raport de care se solicită suspendarea, textul de lege precitat impunând, dimpotrivă, demersul invers, respectiv a stabili influenţa hotărârii din dosarul în raport de care se solicită suspendarea asupra hotărârii din dosarul pendinte în care se solicită suspendarea.

Prin urmare, este legală soluţia instanţei de respingere a cererii de suspendare în cazul în care în dosarul pendinte se ia în analiză respectarea unor dispoziţii legale imperative la momentul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil, întrucât respectarea cerinţelor impuse de anumite norme legale imperative nu are cum să fie influenţată de pronunţarea unei soluţii de radiere din cartea funciară a dreptului de proprietate, chiar vizând acelaşi bun, radierea întemeindu-se pe alte motive, ulterioare momentului încheierii contractului în litigiu.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 554 din 14 februarie 2014

Prin cererea înregistrată la nr. xx25/1285/2006 la 4 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, reclamanta SC A. SA a chemat-o în judecată pe pârâta SC P.T.C.I. SA şi a solicitat ca instanţa să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de către B.N.P. V.B., contract încheiat între părţi şi având ca obiect terenul situat în intravilanul localităţii Floreşti, în suprafaţă de 347.678 mp, înscris în C.F. 4532 Floreşti sub A+1.

În motivarea cererii, reclamanta a invocat în esenţă ca motiv de nulitate absolută nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii în vigoare la momentul încheierii contractului, respectiv două categorii de condiţii: cele generale - impuse oricărei persoane juridice pentru vânzarea de active şi cele speciale - impuse persoanelor juridice în care statul era acţionar majoritar, ca în cazul reclamantei.

În ceea ce priveşte condiţiile generale, reclamanta a susţinut că este pusă la îndoială şi trebuie cercetată legalitatea hotărârii AGA din 28 mai 1999, prin care s-a hotărât vânzarea terenului de 34,7 ha, întrucât nu a existat o convocare legală a adunării generale, nu a existat un mandat special din partea F.P.S. pentru aprobarea vânzării în adunarea generală, iar hotărârea AGA este incompletă, nefiind stabilit preţul de vânzare.

În cadrul aceloraşi condiţii generale, reclamanta a susţinut că trebuie analizată şi legalitatea hotărârii consiliului de administraţie din 2 iunie 1999, întrucât stabilirea preţului de vânzare era atributul adunării generale, nu al consiliului de administraţie, iar ştampila aplicată pe procesul-verbal al şedinţei din 2 iunie 1999 era falsă.

În ceea ce priveşte condiţiile speciale, reclamanta a invocat prevederile art. 214 şi ale art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, a susţinut că în speţă se verifică existenţa unui contract de asociere în participaţiune, însă acesta este antedatat, purtând data 25 septembrie 1998, dar nu se verifică şi cerinţa existenţei unor investiţii asupra activelor, astfel că la baza determinării preţului vânzării nu a stat un raport de evaluare a acestor investiţii, raportul fiind singura probă admisă pentru a dovedi aceste investiţii.

Raportat tot la prevederile O.U.G. nr. 88/1997, reclamanta a subliniat şi inexistenţa unui aviz din partea Fondului Proprietăţii de Stat (numit în continuare F.P.S.), acest aviz fiind distinct şi neputând fi suplinit de procura dată reprezentantului F.P.S. în adunarea generală.

Tot în legătură cu condiţiile speciale, reclamanta a invocat şi dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor şi a susţinut că înstrăinarea terenului este lovită de nulitate absolută întrucât la data perfectării contractului exista pe rolul instanţelor judecătoreşti litigiul prin care Universitatea Ş.A.M.V. Cluj a contestat hotărârea nr. 32 din 30 aprilie 1998, pronunţată în dosarul nr. xx23/1998, hotărâre anulată după un ciclu procesual în care s-au exercitat trei căi de atac extraordinare.

A subliniat reclamanta şi faptul că sus-amintita hotărâre a stat la baza intabulării terenului în cartea funciară pe numele său.

La termenul din 31 ianuarie 2007, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a reclamantei, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant legal al reclamantei şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant convenţional al reclamantei. În subsidiar, pârâta a formulat apărări şi pe fondul cauzei, solicitând respingerea acţiunii şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La 9 februarie 2011, reclamanta a formulat o cerere precizatoare, prin care a solicitat ca instanţa să constate nulitatea absolută a „actului de parcelare şi Contract de vânzare-cumpărare” autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de către B.N.P. V.B., având ca obiect terenul situat în intravilanul localităţii Floreşti, în suprafaţă de 347.678 mp, înscris iniţial în C.F. 4532 Floreşti sub A+1, transcris la 16 iunie 1999 în baza actului de parcelare şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1517 din 16 iunie 1999 în CF 4620 Floreşti, CF 4621 Floreşti şi CF 4828 Floreşti şi înscris în prezent parţial în CF nr. 51666 Floreşti (provenită din conversia de pe hârtie a CF 8900 Floreşti), având nr. cadastral 4622/2 şi suprafaţa de 5.774 mp, parţial în CF nr. 51704 Floreşti (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 8899 Floreşti), având număr cadastral 4622/1 şi suprafaţa de 6393 mp, parţial în CF nr. 51726 Floreşti, (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 8901 Floreşti), având număr cadastral 4622/1 şi suprafaţa de 6393 mp, parţial în CF nr. 51.726 Floreşti (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 8901 Floreşti), având număr cadastral 4622/3/2 şi suprafaţa de 58-500 mp şi parţial în CF nr. 50336 Floreşti (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 9411 Floreşti), având număr cadastral 4622/3/1 şi suprafaţa de 277.011 mp. A solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii precizatoare, reclamanta a invocat decizia nr. 4150 din 25 noiembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, în dosarul nr. xx9/1285/2005 al Tribunalului Comercial Cluj, având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a „Actului de parcelare şi contract de vânzare-cumpărare” autentificat sub nr. 1517 la 16 iunie 1999 de BNP V.B., pentru suprafaţa de 21 de ha.

A precizat reclamanta că motivele de nulitate absolută pe care le susţine sunt cele deja reţinute în considerentele sentinţei comerciale nr. 6477 din 12 decembrie 2006 a Tribunalului Comercial Cluj şi în considerentele deciziei comerciale nr. 74 din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj, temeiuri care se impun cu putere de lucru judecat, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 24 şi 27 din O.U.G. nr. 88/1997 şi a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 54/1998.

Celelalte motive de nulitate invocate în cererea introductivă de instanţă au fost apreciate de reclamantă ca inutile.

La 16 februarie 2011, pârâta a depus întâmpinare la precizarea de acţiune, prin care a invocat excepţia insuficientei timbrări şi excepţia lipsei de interes, formulând ample apărări şi pe fondul cauzei.

La acelaşi termen de judecată, pârâta a invocat excepţia de garanţie, întemeiată pe împrejurarea că reclamanta este chiar vânzătoarea din contract, iar acesteia trebuie să i se opună principiul de drept cine datorează garanţia nu poate evinge, ca şi dispoziţiile art. 1337 C. civ.

La acelaşi termen de judecată pârâta a invocat şi excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor H.G. nr. 55/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind privatizarea societăţilor comerciale şi vânzarea de active, solicitând sesizarea Curţii de Apel Cluj cu soluţionarea acestei excepţii şi suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate.

Prin încheierea de şedinţă de la 16 februarie 2011, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia insuficientei timbrări. A unit cu fondul excepţia lipsei de interes. A recalificat excepţia de garanţie drept apărare de fond, dispunând că aceasta va fi finalizată cu ocazia deliberării asupra fondului. A dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor O.U.G. nr. 88/1997 şi a respins cererea de suspendare a judecăţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. A respins cererea pârâtei de sesizare a Curţii de apel Cluj cu excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor H.G. nr. 55/1997, ca şi cererea de suspendare a judecăţii, formulată în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate.

La termenul din 23 februarie 2011, tribunalul a invocat ex officio excepţia autorităţii de lucru judecat pentru terenul în suprafaţă de 21 ha faţă de sentinţa comercială nr. 6477/C/2006 şi de decizia nr. 74/A/2010 a Curţii de Apel Cluj.

Prin sentinţa comercială nr. 1453/2011 din 9 martie 2011, Tribunalul Comercial Cluj a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte suprafaţa de 21 ha., invocată din oficiu.

A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, excepţie invocată de pârâtă.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamantă.

A constatat nulitatea absolută a înscrisului „Act de parcelare şi Contract de vânzare-cumpărare” autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de B.N.P. V.B. pentru diferenţa de 137.678 mp., situat în extravilanul localităţii Floreşti, în locul numit „Şesul de jos” sau „Şapca verde”, înscris iniţial în CF nr. 4620 Floreşti şi CF nr. 4621 Floreşti şi reînscris în urma parcelării anterioare în CF nr. 4532, sub A – 2+3, menţionat ca fiind situat în extravilanul localităţii Floreşti, str. DN1 – E60 – SUD, nr. F.N., jud. Cluj şi actualmente înscris în CF nr. 51704 Floreşti, provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. 8899 Floreşti, sub nr. cad. 4622/1, CF nr. 50336 Floreşti, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 9411 Floreşti, sub nr. cad. 4622/3/1, CF nr. 51726 Floreşti, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 8901 Floreşti, sub nr. cad. 4622/3/2, CF nr. 51666 Floreşti, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 8900 Floreşti, sub nr. cad. 4622/2, cu privire la imobilul situat administrativ în Floreşti, str. A.I., nr. 492-500.

A respins cererea reclamantei pentru constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi înscris pentru suprafaţa de 210.000 mp, ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a trecut în revistă obiectul convenţiei numită „Act de parcelare şi Contract de vânzare-cumpărare”, autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de B.N.P. S.V.B. şi a prezentat în sinteză parcursul dosarului nr. xx9/1285/2005, de la hotărârea primei instanţe – sentinţa civilă nr. 6477/C/2006 a Tribunalului Comercial Cluj, la decizia de apel – decizia civilă nr. 74/2010 a Curţii de Apel Cluj şi la decizia de recurs – decizia nr. 4190/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială.

A evocat prevederile art. 1201 C. civ. şi le-a apreciat incidente în speţă cu privire la suprafaţa de 21 ha, a cărei nulitate s-a constatat în mod irevocabil în dosarul nr. xx9/1285/2005 al Tribunalului Comercial Cluj şi care face parte din suprafaţa de teren a cărei nulitate absolută se solicită a se constata şi în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtă, a apreciat-o ca neîntemeiată, reţinând în esenţă că în cauză interesul este legitim, fiind în legătură cu pretenţia formulată.

A reţinut că din sentinţa penală nr. 1432/2001 a Judecătoriei Cluj-Napoca reiese că prin acţiunea infracţională a reprezentantului pârâtei a fost posibilă autentificarea actului a cărui nulitate se cere a se constata şi că, prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 51/1934, nu se poate reţine că actele acestei persoane sunt actele persoanei juridice reclamante.

A înlăturat susţinerea pârâtei despre faptul că numai Statul Român avea interes şi legitimare într-o acţiune în constatarea nulităţii absolute, reţinând că Statul era unul dintre acţionarii societăţii reclamate şi nu beneficia de un regim legal de favoare, susţinerea pârâtei fiind invalidată chiar de hotărârile pronunţate în dosarul nr. xx9/1285/2005 al Tribunalului Comercial Cluj.

Tot sub aspectul interesului, tribunalul a apreciat că promovarea acţiunii de faţă nu reprezintă un abuz de drept, câtă vreme reclamanta are interesul de a clarifica situaţia juridică a convenţiei contestate, în condiţiile în care aceasta a fost deja constatată nulă pentru 21 de ha şi în condiţiile în care se invocă frauda la lege.

A apreciat ca lipsit de eficienţă principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans , întrucât acesta este aplicabil în cazul nulităţii relative.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că în dosarul nr. xx9/1285/2005 al Tribunalului Comercial Cluj s-au analizat tocmai motivele de nulitate invocate de reclamantă cu privire la acelaşi act juridic, obiectul material fiind însă diferit.

A reţinut, în sinteză, că în sus-evocatul dosar s-a reţinut încheierea convenţiei cu nesocotirea dispoziţiilor art. 27 şi 24 din O.U.G. nr. 88/1997, ca şi a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 54/1998, întrucât la data încheierii contractului era notat în cartea funciară un litigiu asupra unei părţi din teren. Sub acest aspect, a considerat că dispoziţiile legale precitate nu definesc natura şi regimul titlului la care se referă dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 54/1998, ca atare nici interpretul nu poate face vreo distincţie, după cum nu poate ignora o sancţiune legală pentru că o apreciază excesivă.

A apreciat, prin prisma obligaţiilor de garanţie pentru evicţiune, invocată de pârâtă, că nu se poate reţine inadmisibilitatea acţiunii, câtă vreme obligaţia de garanţie derivă dintr-un contract valid, iar în cauza de faţă validitatea contractului este cea care se tăgăduieşte.

A înlăturat susţinerea pârâtei despre existenţa în cauză a unui abuz de drept, reţinând că pârâta, deşi era ţinută potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., nu a făcut dovada relei-credinţe, nerăsturnând prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.

A apreciat cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare ca întemeiată şi a admis-o în parte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 24 şi 27 din O.U.G. nr. 88/1997, raportat la art. 948 C. civ., la art. 15 din Legea nr. 54/1998 şi la art. 111 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 238/2011 din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei comerciale nr. 1453/2011, pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj. A admis apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea reclamantei ca urmare a admiterii excepţiei lipsei de interes.

Prin decizia nr. 3644 din 26 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantă. A casat decizia civilă nr. 238 din 21 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut, în esenţă că, aplicând teza curţii de apel, ar urma să se stabilească în ce măsură interesul afirmat de recurentă este contrar legii sau bunelor moravuri, dar că din decizia recurată nu reiese contrarietatea între interesul reclamantei şi lege.

Instanţa supremă a presupus că intenţia instanţei de apel a fost de a pune în opoziţie interesul afirmat cu principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans şi fără a considera că dosarul penal are vreo legătură cu motivele de nulitate şi a apreciat că această teză conduce la o greşită aplicare a acestui principiu, în dezacord cu doctrina şi cu jurisprudenţa în materie.

A apreciat că instanţa de recurs nu poate face decât o presupunere, că decizia instanţei de apel este deficitar motivată, ceea ce face imposibilă determinarea argumentelor care au condus la soluţia pronunţată, iar pentru lipsa motivării, expres prevăzută de art. 261 C. proc. civ., hotărârea este lovită de nulitate în condiţiile art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ., impunându-se casarea acesteia în scopul pronunţării unei hotărâri care să respecte întocmai exigenţele art. 261 C. proc. civ. şi pe cele ale art. 6 par. 1 CEDO.

Cauza a fost înregistrată la nr. xx25/1285/2006* la 7 februarie 2013 pe rolul Curţii de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia civilă nr. 52/2013 din 5 aprilie 2013, Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul promovat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1453 din 9 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj, pe care a menţinut-o în întregime. A constatat că reclamanta a renunţat la judecata apelului declarat împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în rejudecare că în privinţa apelului declarat de reclamantă sunt incidente prevederile art. 246 C. proc. civ., urmând a se lua act de renunţarea la judecată.

În privinţa apelului declarat de pârâtă, instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi, plecând de la îndrumările date prin decizia de casare, a apreciat că analiza cerinţei interesului legitim în promovarea acţiunii trebuie să plece de la verificarea motivelor de nulitate absolută, respectiv a măsurii în care motivele de nulitate sunt expresia comportamentului culpabil al reclamantei ca parte semnatară a contractului.

A reţinut instanţa de apel că pârâta îşi construieşte strategia în jurul ideii conform căreia în mod paradoxal reclamanta invocă în susţinerea cererii de chemare în judecată neîndeplinirea propriilor sale obligaţii care îi reveneau în temeiul O.U.G. nr. 88/1997, fiind astfel în situaţia în care interesul invocat este mai mult decât nelegitim. Se arată că, în cazul de faţă, toate motivele invocate în susţinerea acţiunii introductive constituie de fapt nereguli imputabile chiar acesteia, inclusiv din perspectiva Legii nr. 54/1998.

Instanţa de apel a achiesat la apărările formulate de reclamantă, în sensul că, raportat la motivele de nulitate susţinute, se poate constata că aceasta nu este responsabilă de nulitatea contractului, iar nedeclararea unui litigiu privind terenul către reprezentantul reclamantei nu are relevanţă în stabilirea responsabilităţii reclamantei cu privire la nulitatea contractului.

S-a raportat la motivele de nulitate stabilite în mod irevocabil prin hotărârea prin care s-a constatat nulitatea parţială pentru 21 ha teren, motive însuşite de reclamantă prin precizarea la acţiune şi a reţinut că reclamanta nu poate fi ţinută exclusiv responsabilă, în maniera previzionată de pârâtă, de încălcarea prevederilor art. 15 din Legea nr. 54/1998 şi a prevederilor art. 24 şi 27 din O.U.G nr. 88/1997.

În ceea ce priveşte condamnarea aplicată reprezentantului reclamantei pentru nedeclararea unui litigiu, s-a apreciat că aceasta nu are nicio relevanţă, întrucât nu are legătură cu niciunul din motivele de nulitate absolută reţinute în hotărârile judecătoreşti, însuşite ca atare prin precizarea de acţiune şi invocate cu putere de lucru judecat, aceasta întrucât litigiul nedeclarat şi pentru care s-a decis condamnarea penală este altul decât cel invocat în legătură cu motivul de nulitate întemeiat pe încălcarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 54/1998.

A apreciat instanţa de apel că reprezentantul reclamantei de la acea vreme a acţionat fără aprobări statutare, conform art. 130 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, de aceea actele acestuia nu sunt actele societăţii, iar societatea nu poate fi considerată a fi fost în culpă.

Instanţa de apel a expus în ample şi consistente considerente statutul administratorului, obligaţiile care îi incumbă acestuia şi a conchis că o analiză punctuală a motivelor de nulitate invocate conduce la concluzia că a avut loc o exercitare abuzivă a atribuţiilor conferite administratorului, existând o contrarietate între interesul social şi modul în care administratorul a acţionat.

Referitor la prevederile art. 15 din Legea nr. 54/1998, s-a reţinut că şi pârâta a acţionat în cunoştinţă de cauză, că şi-a asumat riscurile încheierii contractului în condiţiile în care erau înregistrate menţiuni în cartea funciară şi că, din acest motiv, nu se poate vorbi despre o culpă exclusivă a reclamantei.

S-a mai subliniat şi faptul că prima instanţă a validat în mod corect susţinerile reclamantei despre existenţa unui interes moral, şi nu patrimonial, recunoscut jurisprudenţial şi doctrinar, justificat în esenţă de restabilirea legalităţii prin suprimarea efectelor care contrazic dispoziţiile legale încălcate la încheierea actului.

Totodată, s-a apreciat că principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans este aplicabil doar în ipoteza nulităţii relative, nu şi în ipoteza nulităţii absolute, unde primează funcţia sancţionatoare.

Instanţa de apel a înlăturat apărarea pârâtei întemeiată pe schimbarea de statut juridic care a intervenit în cazul reclamantei (care s-a transformat din societate comercială cu capital majoritar de stat în societate comercială cu capital integral privat), apreciind că nu structura capitalului social interesează, ci entitatea juridică în patrimoniul căreia există dreptul la acţiune în constatarea nulităţii absolute. În aceeaşi ordine de idei, s-a reţinut şi că atitudinea oscilantă a reclamantei nu i se poate imputa acesteia, întrucât ea este expresia viziunii de moment a organului executiv, nu a unui abuz de drept.

S-a mai reţinut în considerentele hotărârii că nu poate fi primită propunerea pârâtei de menţinere a contractului, pe de o parte, pentru că nu este posibilă confirmarea nulităţii absolute şi, pe de altă parte, pentru că „folosul” urmărit de reclamantă transpare şi din hotărârea prin care s-a constatat nulitatea absolută parţială a aceluiaşi contract, hotărâre care se impune cu putere de lucru judecat şi care împiedică o analiză a nulităţii absolute exclusiv pe baza probelor administrate în cauza de faţă.

Pentru aceste considerente, instanţa de apel a respins apelul declarat de pârâtă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs motivat pârâta, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 5 iunie 2013 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Memoriul de recurs iniţial

S-a solicitat în principal casarea încheierii de şedinţă de la 22 martie 2013 şi a deciziei nr. 52/2013, trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, cu îndrumarea de a se dispune suspendarea judecăţii până la soluţionarea dosarului nr. xx2/211/2004, aflat pe rolul Judecătoriei Cluj - Napoca. Într-un prim subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, iar într-un subsidiar secund s-a solicitat modificarea deciziei atacate, admiterea apelului declarat de pârâtă şi modificarea sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii cererii precizate. Recurenta-pârâtă a solicitat cheltuieli de judecată.

Cu titlu preliminar, recurenta-pârâtă a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 312 alin. (6) C. proc. civ., care interzic pronunţarea unei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare, întrucât aceste dispoziţii legale se aplică, potrivit art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, numai proceselor începute după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

În ceea ce priveşte încheierea de la 22 martie 2013, prin care s-a respins cererea de suspendare formulată de pârâta în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că aceasta este nelegală, fiind incidente prevederile art. 3041 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat că în dosarul nr. xx2/211/2004 se solicită de către reclamantul C. şi alţii rectificarea de carte funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate atât al recurentei-pârâte, cât şi al intimatei-reclamante; radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al intimatei-reclamante ar avea drept consecinţă – susţine recurenta-pârâtă – admiterea excepţiei lipsei de interes al acesteia în a obţine desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare atacat, întrucât interesul nu ar fi actual, iar din acest punct de vedere al consecinţei pe care soluţia pronunţată în dosarul nr. xx2/211/2004 o are asupra soluţiei din cauza de faţă, se poate aprecia că sunt incidente dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., soluţia instanţei de apel fiind greşită.

În ceea ce priveşte decizia nr. 52/2013, recurenta-pârâtă a apreciat că este criticabilă prin prisma prevederilor art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs se întemeiază pe susţinerea că instanţa de apel a analizat în mod greşit caracterul legitim al interesului intimatei-reclamante fără a ţine cont de acţiunile reprezentantului legal al acesteia, I.C.C.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că delimitarea pe care instanţa de apel a făcut-o între comportamentul reprezentantului legal şi cel al societăţii contravine prevederilor Decretului nr. 31/1954, mai precis prevederilor art. 35 şi 36 din decret.

Recurenta-pârâtă a evocat prevederile art. 35 alin. (1)-(4) şi pe cele ale art. 36 din Decretul nr. 31/1954 şi a arătat, în esenţă, că există identitate între voinţa exprimată de persoana care îndeplineşte funcţia de organ al persoanei juridice şi voinţa acesteia din urmă, că identitatea se exprimă în raporturile cu terţii, atrăgând răspunderea proprie a persoanei juridice pentru delictele săvârşite din culpa organelor sale.

Faţă de aceste argumente, recurenta-pârâtă a considerat că instanţa de apel nu putea să analizeze caracterul legitim al interesului unei persoane juridice excluzând acţiunile întreprinse chiar de reprezentantul legal al acesteia.

În cadrul acestei prime critici, recurenta-pârâtă a subliniat şi faptul că societatea reclamată nu a formulat nicio acţiune împotriva numitului I.C.C. pe motive de depăşire a limitelor mandatului, că s-a opus în nenumărate rânduri la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului în discuţie şi că plângerea penală împotriva sus-numitului a fost formulată de Universitatea Ş.A.M.V. Cluj, nu de către intimata-reclamantă.

Tot în cadrul acestei critici a arătat recurenta-pârâtă că numitul I.C.C. a acţionat în baza deciziilor luate în adunarea generală a SC A. SA, cu participarea consiliului de administraţie al societăţii, ceea ce confirmă încă o dată ideea că voinţa reprezentantului legal a fost voinţa societăţii.

A subliniat şi faptul că soluţia instanţei de apel, întemeiată pe susţinerea că reprezentantul societăţii a acţionat în contra intereselor acţionarilor, este cu atât mai surprinzătoare cu cât în compunerea completului a intrat şi magistratul care a pronunţat în contradictoriu cu SC A. SA sentinţa nr. 10102/1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care a desfiinţat hotărârea nr. 32/1998, care a stat la baza intabulării dreptului SC A. SA.

A arătat, în plus, că la toate acestea se adaugă şi procesul iniţiat tot împotriva SC A. SA, la capătul căruia s-a dispus anularea şi a anexei la Hotărârea nr. 32/1998, toate aceste argumente conducând la concluzia că nu se poate susţine că interesul reclamantei de la momentul actului atacat era altul decât cel al reprezentantului acesteia, reclamanta fiind parte în dosarul sus-menţionat.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe susţinerea că instanţa de apel, analizând legitimitatea interesului, nu a respectat îndrumările date în decizia de casare.

În esenţă, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a greşit atunci când a răspuns excepţiei lipsei de interes printr-o analiză exhaustivă a temeiniciei motivelor de nulitate şi, în acest fel, a încălcat îndrumările din decizia de casare, contravenind dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., ceea ce face ca hotărârea pronunţată să fie lovită de nulitate.

Al treilea motiv de recurs vizează greşita apreciere făcută de instanţa de apel în legătură cu existenţa unui interes moral al intimatei-reclamante, constând în necesitatea de a clarifica situaţia juridică a terenului în cauză.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că interesul intimatei-reclamante nu este legitim, iar instanţa de judecată nu putea să facă abstracţie de conduita oscilantă a acestei părţi încă de la data încheierii contractului şi până în prezent şi nici de recunoaşterea iniţială făcută de intimata-reclamantă cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte recunoaşterea validităţii contractului de vânzare-cumpărare, a susţinut că aceasta are caracterul unei mărturisiri, care este un act unilateral de voinţă, definitiv şi irevocabil, retractabil doar în condiţiile art. 1206 alin. (2) C. civ.

A susţinut recurenta-pârâtă că intimata-reclamantă şi-a exprimat opinia în dosarul nr. xx32/Cv/2005 al Tribunalului Argeş, în dosarul nr. xx6/2005 al Tribunalului Comercial Cluj şi în dosarul nr. xx2/211/2004 al Judecătoriei Cluj şi că poziţia oscilantă a acesteia contrazice concluzia că în cauză există un interes legitim în promovarea acţiunii, în realitate scopul urmărit fiind unul pur economic.

Al patrulea motiv de recurs se întemeiază pe afirmaţia că instanţa de apel se contrazice cu ocazia analizării intereselor ce urmau a fi protejate la momentul încheierii contractului a cărui nulitate se invocă.

În argumentarea acestei critici, recurenta-pârâtă a subliniat faptul că instanţa de apel a definit interesul ca interes comun al asociaţilor de a-şi spori patrimoniul personal prin prisma prosperităţii întreprinderii căreia i-au pus bazele, iar din examinarea acestei definiţii date chiar de instanţa de apel se poate conchide că ceea ce se urmăreşte este interesul social la momentul încheierii contractului.

În această ordine de idei, recurenta-pârâtă afirmă că instanţa de apel se contrazice în motivare, întrucât, în ciuda definiţiei date, înlătură apărarea recurentei-pârâte despre faptul că singura persoană care putea justifica un interes legitim era Statul român, care deţinea 90,38 din acţiunile SC A. SA la momentul încheierii contractului.

A conchis recurenta-pârâtă sub acest aspect susţinând că instanţa de apel a greşit atunci când a analizat interesul social al acţionarilor de la momentul promovării acţiunii, pentru că trebuia să analizeze interesul social existent la momentul încheierii contractului.

Al cincilea motiv de recurs vizează soluţionarea cauzei pe baza prezumţiei puterii de lucru judecat, fără a permite recurentei-pârâte administrarea de probe în combaterea motivelor de nulitate invocate.

Recurenta-pârâtă a invocat doctrina în care s-a exprimat opinia că judecătorul trebuia să dea dovadă de rol activ în soluţionarea pricinilor, aprecierea fiind liberă, iar evaluarea probelor urmând a se face potrivit propriei convingeri.

A arătat şi că, de vreme ce printre cazurile de revizuire se numără şi situaţia hotărârilor potrivnice, intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a da prioritate puterii de lucru judecat, ci aceea de a lăsa judecătorului posibilitatea de a analiza fondul cauzei cu care a fost învestit.

A opinat în sensul că efectul pozitiv al lucrului judecat nu presupune obligaţia ca instanţa să ţină cont de dezlegările date unei probleme de drept de prima instanţă, întrucât menirea judecătorului este de a stabili adevărul judiciar, care nu este un adevăr logic absolut, ci reprezintă cea mai probabilă soluţie dintr-o serie de soluţii posibile.

Din acest punct de vedere, recurenta-pârâtă a susţinut că măsura de respingere a probelor propuse este nelegală, cu atât mai mult cu cât efectul principal al casării cu trimitere spre rejudecare este tocmai repunerea părţilor în situaţia anterioară.

La 6 noiembrie 2013, recurenta-pârâtă a depus un memoriu în care a invocat şi dezvoltat următoarele motive de recurs de ordine publică.

Memoriul de recurs suplimentar

Primul motiv de recurs vizează soluţionarea motivului de apel privind greşita dezlegare dată excepţiei lipsei de interes pe baza efectului pozitiv al puterii lucrului judecat, încălcând îndrumările obligatorii ale instanţei de casare şi fără ca acest aspect să fi fost pus în discuţia părţilor, motivul de recurs fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi impunând casarea cu trimitere.

Recurenta-pârâtă a evocat prevederile art. 315 C. proc. civ., a susţinut că nerespectarea acestor dispoziţii legale atrage nulitatea hotărârii pronunţate în astfel de condiţii şi a susţinut, în esenţă, că instanţa supremă a casat prima decizie pronunţată în apel în scopul ca instanţa de trimitere să procedeze la verificarea legitimităţii interesului din perspectiva măsurii în care motivele de nulitate invocate sunt expresia comportamentului culpabil al reclamantei-vânzătoare, fără ca această verificare să antameze temeinicia motivelor printr-o analiză pe fond.

S-a subliniat faptul că, în cauză, nu s-a dispus şi nici nu s-ar fi justificat unirea excepţiei lipsei de interes cu fondul cauzei, în condiţiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a nesocotit îndrumările obligatorii date de instanţa de casare, s-au citat considerentele apreciate ca relevante sub acest aspect şi s-a tras concluzia că instanţa de apel, reţinând că este ilogică menţinerea contractului în fiinţă pentru o parte a obiectului său material (câtă vreme a fost constatat nul pentru cealaltă parte), a extins efectele puterii de lucru judecat asupra litigiului de faţă fără a proceda la o veritabilă rejudecare în limitele casării şi fără a analiza şi caracterul născut, actual, direct şi personal al interesului, aşa cum era obligată prin decizia de casare.

Recurenta-pârâtă a conchis că instanţa de apel a încălcat nu numai dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ci a făcut şi o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1201 C. civ. (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), că a fost încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor efectul pozitiv al lucrului judecat şi că instanţa de apel a reţinut în mod nereal că intimata-reclamantă a înţeles să se prevaleze de principiul imutabilităţii actului jurisdicţional, aspect care nu rezultă din actele dosarului.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe susţinerea că motivul de nulitate avut în vedere de instanţa de apel, relativ la încălcarea interesului social la autentificare, a fost invocat ex officio şi nepus în discuţia părţilor, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut pe de o parte că respingerea excepţiei lipsei de interes s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., întrucât s-a încălcat îndrumarea instanţei de casare de a nu se antama fondul cauzei.

Pe de altă parte, a susţinut că instanţa de apel a reţinut că încălcarea interesului social lipseşte actul de cauză şi duce la nulitatea actului astfel încheiat, dar că intimata-reclamantă nu a invocat în acţiune nulitatea pentru lipsa cauzei, legat de încălcarea interesului social, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi impune casarea cu trimitere spre rejudecare.

Al treilea motiv de recurs vizează extinderea nelegală de către instanţa de apel de rejudecare a efectelor prezumţiei puterii de lucru judecat asupra unor acte ce nu intrau sub incidenţa deciziei civile nr. 74/2010, fiind încălcat totodată principiul nemijlocirii, caz în care devin aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în ceea ce priveşte fondul cauzei prezumţia de lucru judecat de care beneficiază decizia civilă nr. 74/2010 a Curţii de Apel Cluj, că nu a mai realizat o cercetare judecătorească nemijlocită şi o analiză proprie a motivelor de nulitate invocate de intimata-reclamantă, ignorând că identitatea de obiect este doar parţială, întrucât înscrisul intitulat „Act de parcelare şi Contract de vânzare-cumpărare” încorporează şi alte acte juridice şi operaţiuni în afara contractului de vânzare-cumpărare asupra căruia s-a pronunţat anterior instanţa, acte juridice şi operaţiuni nevizate de către hotărârea anterioară.

În acest fel, susţine recurenta-pârâtă, instanţa de apel a extins efectele prezumţiei absolute res judicata pro veritate habetur şi asupra unor acte juridice care nu intră sub incidenţa lucrului judecat şi a încălcat principiul nemijlocirii, întrucât s-a pronunţat asupra acestor acte juridice fără o cercetare proprie asupra fondului, atrăgând incidenţa dispoziţiilor art. 105 alin. (2) şi ale art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Al patrulea motiv de recurs se întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arătând că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 24 şi 27 din O.U.G. nr. 88/1997 atunci când a considerat că încălcarea acestor norme legale atrage nulitatea absolută a contractului.

Dezvoltând această critică, recurenta-pârâtă a arătat în primul rând că instanţa de apel a adus argumente contradictorii referitoare la inopozabilitatea contractului şi la lipsa cauzei contractului şi că această contradicţie a făcut ca dispoziţiile art. 24 şi 27 din O.U.G. nr. 88/1997, coroborate cu dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, să fie greşit aplicate, întrucât orice discuţie legată de incidenţa dispoziţiilor art. 24 şi 27 din O.U.G. nr. 88/1997 presupune ca actul juridic a cărui nulitate este invocată să oblige persoana juridică, în caz contrar remediul pe care aceasta îl are la îndemână este acţiunea întemeiată pe lipsa consimţământului, bazată pe dispoziţiile art. 948 C. civ. şi pe dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenta-pârâtă a afirmat şi că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 24 din O.U.G. nr. 88/1997 ca instituind un caz de nulitate virtuală a contractului, întrucât textul de lege nu instituie o condiţie specială de validitate a contractului, ci conţine prevederi legate de modul în care se formează voinţa juridică a persoanei juridice vânzătoare, respectiv de iniţiativa încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În acest context, arată recurenta-pârâtă, eventuala nulitate a contractului putea interveni doar subsecvent anulării actelor de drept societar prin care s-a aprobat vânzarea, anulare care nu a fost dovedită, intimatul-reclamant renunţând prin cererea precizatoare la criticile vizând actele de drept societar.

Recurenta-pârâtă a susţinut că şi dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 au fost greşit interpretate, întrucât existenţa investiţiilor reprezintă o condiţie specială de validitate a actului, în timp ce raportul de evaluare acceptat de părţi are drept scop nu determinarea preţului, ci doar a părţii din preţ care trebuie achitată.

În consecinţă, arată recurenta-pârâtă, lipsa raportului de evaluare nu permite instituirea unei nulităţi virtuale legate de contract, având doar rolul de a crea premisele unei compensări între părţi.

În ceea ce priveşte alineatul 2 al articolului precitat, recurenta-pârâtă a afirmat că avizul la care acesta face referire nu este definit ca natură juridică, iar textul legal nu prevede sancţiunea nulităţii în cazul în care avizul lipseşte şi, în plus, F.P.S., prin reprezentant, şi-a exprimat acordul la încheierea contractului, conform proceselor verbale din 2 iunie 1999 şi din 18 mai 1999, fiind astfel acoperită cerinţa legală conform principiului ad majorem ad minus, chiar dacă acordul nu a fost denumit aviz.

Al cincilea motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţinând că instanţa de apel nu a observat că intimata-reclamantă nu are un interes personal şi direct în promovarea cererii introductive de instanţă.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că titlul intimatei-reclamante a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 10102/1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca, că terţul care a obţinut anularea titlului înstrăinătorului poate cere şi anularea titlului subdobânditorului, iar dacă acţiunea în anularea actului subsecvent este promovată de vânzător, acesta trebuie să exhibe un interes particular, interes care nu subzistă câtă vreme vânzătorul nu mai este proprietarul bunului vândut.

A precizat recurenta-pârâtă că în momentul de faţă disputa juridică se poate purta cel mult între Universitatea Ş.A.M.V. Cluj-Napoca şi recurenta-pârâtă, acţiunea promovată de intimatul-reclamant reprezentând doar un mijloc nespecific de protecţie a dreptului de proprietate.

Recurenta-reclamantă nu a depus întâmpinare.

La termenul din 8 noiembrie 2013, intimata-reclamantă a invocat excepţia tardivităţii motivelor de recurs depuse la 6 noiembrie 2013, excepţie respinsă cu motivarea care reiese din încheierea de şedinţă de la termen.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat şi l-a respins cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

Memoriul de recurs iniţial

Recursul declarat împotriva încheierii de la 22 martie 2013 este nefondat.

Se cuvine subliniat faptul că recurenta-pârâtă afirmă in terminis că invocă incidentul procedural al suspendării judecăţii, întemeiat pe prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în scopul obţinerii unei soluţii favorabile asupra excepţiei lipsei de interes, pe care i-a opus-o intimatei-reclamante.

De asemenea, combătând argumentele aduse de instanţa de apel pentru respingerea cererii sale, recurenta-pârâtă afirmă şi că instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că, odată desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare, hotărârea judecătorească prin care se dispune această măsură va produce efecte şi în măsura în care dreptul de proprietate al intimatei-reclamante va fi radiat din cartea funciară, ceea ce ar avea ca finalitate o complicare nejustificată a situaţiei juridice a terenului, şi nu o clarificare a acestei situaţii juridice, cum afirmă intimata-reclamantă şi confirmă instanţa de apel.

Sub acest din urmă aspect, instanţa supremă constată că raţionamentul propus de recurenta-pârâtă este eliptic, pe de o parte pentru că nu arată în ce constau efectele pe care hotărârea judecătorească de desfiinţare a contractului vânzare-cumpărare le are cu privire la o eventuală hotărâre de radiere a dreptului de proprietate al intimatei-reclamante, iar pe de altă parte pentru că nu explicitează în ce constă pretinsa complicare a situaţiei juridice a terenului în litigiu.

Reţine, în egală măsură, că incidentul procedural al suspendării judecăţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu poate fi invocat în considerarea efectelor pe care partea preconizează a le avea hotărârea din cauza pendinte asupra hotărârii din dosarul în raport de care se solicită suspendarea, textul de lege precitat impunând, dimpotrivă, demersul invers, respectiv a stabili influenţa hotărârii din dosarul în raport de care se solicită suspendarea asupra hotărârii din dosarul pendinte în care se solicită suspendarea.

Revenind la speţă, în ciuda lipsei de limpezime a argumentelor aduse de recurenta-pârâtă, Înalta Curte a apreciat că aceasta avea obligaţia de a-şi susţine cererea de suspendare a judecăţii dovedind în ce măsură dezlegarea prezentei pricini depinde de existenţa sau neexistenţa unui drept ce formează obiectul judecăţii din procesul având ca obiect radierea dreptului de proprietate din cartea funciară.

O astfel de dovadă, însă, nu numai că nu s-a făcut, dar nici nu se putea face, câtă vreme în prezenta cauză se ia în analiză respectarea unor dispoziţii legale imperative la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar respectarea cerinţelor impuse de anumite norme legale imperative nu are cum să fie influenţată de pronunţarea unei soluţii de radiere din cartea funciară a dreptului de proprietate, chiar vizând acelaşi teren, întrucât radierea se întemeiază pe alte motive, ulterioare momentului încheierii contractului în litigiu.

Pe cale de consecinţă, se cuvine apreciat faptul că instanţa de apel, chiar dacă pentru alte argumente, a reţinut în mod corect că nu există o legătură indisolubilă între cele două cauze, astfel că soluţia de respingere a cererii de suspendare este în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Privitor la această critică, se constată şi că recurenta-pârâtă a invocat ca temei juridic dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., însă Înalta Curte apreciază că acest temei juridic nu poate fi primit, întrucât încheierea atacată este pronunţată în apel, aşadar nu ar putea fi în nici un caz atacată pe calea apelului, ci doar pe calea recursului, în condiţiile art. 304 C. proc. civ.

Faţă de modul în care este argumentată critica, respectiv aplicarea greşită sau încălcarea dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., temeiul juridic îl constituie dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., (fiind vorba despre o normă privind un incident procedural), coroborate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., (fiind vorba despre analiza obiectului celor două pricini şi a înrâuririi pe care una dintre ele o are asupra celeilalte).

În acest caz, pentru considerentele expuse în precedent, motivul de recurs este nefondat, dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. fiind corect aplicate.

Recursul declarat împotriva deciziei nr. 52/2013

Primul motiv de recurs este nefondat.

În esenţă, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, analizând caracterul legitim al interesului intimatei-reclamante de a promova acţiunea în nulitate, a nesocotit acţiunile întreprinse de reprezentantul legal al societăţii reclamante de la vremea respectivă, precum şi dispoziţiile Decretului nr. 31/1954, cu specială referire la art. 35 şi 36 din acest act normativ.

Sintetic, recurenta-pârâtă susţine că actele şi faptele reprezentantului legal al intimatei-pârâte sunt proprii societăţii înseşi, că reprezentantul legal a acţionat în limitele mandatului, în baza deciziilor luate de adunarea generală şi că societatea nu a formulat împotriva fostului ei reprezentant legal nicio acţiune pentru depăşirea mandatului, s-a opus la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare în discuţie şi nu a fost titularul plângerii penale depuse împotriva acestuia.

Este important a sublinia ab initio faptul că instanţa de apel a conchis asupra faptului că reprezentantul legal al societăţii intimate a acţionat contrar interesului social, cu depăşirea limitelor mandatului şi că faptele acestuia nu pot fi socotite drept faptele societăţii înseşi în baza unor ample argumente de ordin teoretic, dar şi a interpretării probelor administrate în cauză, motiv pentru care critica formulată vizează aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate, ca urmare nu poate fi circumscrisă dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (greşita aplicare a dispoziţiilor art. 35 şi 36 din Decretul nr. 31/1954) şi cu atât mai puţin dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., în speţă neinvocându-se şi nedovedindu-se, sub acest aspect, nici încălcarea formelor de procedură, nici existenţa unei hotărâri nemotivate ori motivate pe argumente contradictorii sau străine de natura pricinii.

În plus, Înalta Curte reţine şi faptul că instanţa de apel, statuând asupra legitimităţii interesului intimatei-reclamante în promovarea acţiunii, se întemeiază nu numai pe faptul că reprezentantul legal al acestei societăţi a acţionat cu depăşirea mandatului şi cu încălcarea interesului social, ci şi pe împrejurarea că încheierea contractului în condiţiile date s-a realizat şi prin culpa concurentă a recurentei-pârâte.

Reţine instanţa de apel, sub acelaşi aspect, şi faptul că principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans îşi găseşte aplicare numai în caz de nulitate relativă, nu şi în cazul nulităţii absolute, precum şi faptul că a aplica ad litteram acest principiu valorează o nepermisă „confirmare” a nulităţii absolute.

Aceste din urmă argumente relevate de instanţa supremă nu au fost contestate de către recurenta-pârâtă şi, cum fiecare dintre acestea era apt să conducă instanţa de apel către aceeaşi concluzie a legitimităţii interesului, critica dezvoltată de recurenta-pârâtă, şi dacă ar fi putut fi analizată şi ar fi fost găsită întemeiată, nu era de natură a infirma soluţia instanţei de apel.

Al doilea motiv de recurs este nefondat.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a respectat îndrumările date prin decizia de casare, având în vedere că a răspuns excepţiei lipsei de interes printr-o analiză exhaustivă a motivelor de nulitate.

Verificând această susţinere, raportat la considerentele din decizia de casare, instanţa supremă constată că motivul pentru care s-a decis casarea cu trimitere spre rejudecare l-a constituit motivarea deficitară a deciziei de apel, ceea ce a făcut imposibilă determinarea motivelor pentru care a fost pronunţată soluţia.

Constată şi că instanţa de casare, în paragraful amintit expres de către recurenta-pârâtă (paragraful 9, pagina 10 a deciziei de casare, fila 40 verso a dosarului de recurs), a apreciat că verificarea legitimităţii interesului impune o verificare a motivelor de nulitate absolută invocate pentru a stabili în ce măsură acestea sunt expresia comportamentului culpabil al reclamantului.

Din această argumentaţie reiese fără putinţă de tăgadă că instanţa de casare nu numai că nu a interzis analiza motivelor de nulitate, ci dimpotrivă, a autorizat ca instanţa de apel să analizeze în ce măsură aceste motive de nulitate sunt expresia comportamentului culpabil al reclamantei.

Această analiză a fost realizată de către instanţa de apel, care a reţinut pe de o parte că încheierea contractului cu nerespectarea dispoziţiilor legale nu este fapta reclamantei-persoană juridică, ci a reprezentantului legal al acesteia, care a acţionat cu depăşirea limitelor mandatului, adăugând, în examinarea legitimităţii interesului, şi argumentele relevate de instanţa supremă în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs şi care nu au fost contestate de către recurenta-pârâtă.

Ca urmare, instanţa de apel nu numai că nu a nesocotit, ci dimpotrivă, a respectat întocmai îndrumările obligatorii ale deciziei de casare şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs este nefondat.

Deşi critica dezvoltată în cadrul acestui motiv este subsumată dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa supremă constată că ea se întemeiază pe o aserţiune care nu poate fi încadrată în niciuna din ipotezele legale invocate.

Astfel, recurenta-pârâtă afirmă că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că intimata-reclamantă justifică un interes moral în promovarea acţiunii. Recurenta-pârâtă însăşi face trimitere la „aprecierea” făcută de instanţa de apel, Înalta Curte constatând că această „apreciere” se bazează atât pe argumente teoretice, de ordin general, cât şi pe situaţia de fapt specifică în care acţionează intimata-reclamantă.

În acest context, „aprecierea” făcută de instanţa de apel în legătură cu existenţa unui interes moral al intimatei-reclamante de a cere constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi considerată o încălcare a formelor de procedură (pentru a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), nu poate fi încadrată în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (recurenta-pârâtă neavând critici legate de nemotivare, de motivare contradictorie ori întemeiată pe motive străine de natura pricinii), după cum nu poate fi considerată a fi fără temei legal ori fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (pentru a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Al patrulea motiv de recurs este nefondat.

În esenţă, recurenta-pârâtă invocă faptul că instanţa de apel se contrazice în argumente cu ocazia analizării intereselor ce urmau a fi protejate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi, deşi nu invocă in terminis temeiul legal, se poate aprecia că această critică se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Preliminar, Înalta Curte constată că instanţa de apel confirmă considerentele în care instanţa de fond a reţinut că Statul român, în calitatea sa de acţionar al societăţii intimatei-reclamante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu beneficia de o reglementare legală de favoare, care să îi confere un interes exclusiv în promovarea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute.

Constată, de asemenea, că instanţa de apel reţine în paragraful subsecvent celui evocat şi faptul că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care are un interes, subliniind că în această categorie intră şi părţile actului juridic.

Totodată, reţine că instanţa de apel apreciază că nu poate primi apărarea pârâtei despre faptul că singura entitate care ar fi putut justifica un interes era Statul român şi numai până la momentul când a pierdut calitatea de acţionar, întrucât adoptarea acestei teze ignoră regimul juridic al nulităţii absolute, care este imprescriptibilă şi nesusceptibilă de confirmare.

Înalta Curte constată că în considerentele hotărârii atacate nu se regăsesc, sub aspectul invocat de recurenta-pârâtă, argumente contradictorii, instanţa de apel reţinând întemeiat că nu există o normă legală care să confere Statului român – ca acţionar – un interes exclusiv în promovarea acţiunii în nulitate în detrimentul societăţii comerciale, care este parte în act, aşadar poate invoca nulitatea absolută a acestuia.

Raportat la aspectele reţinute în precedent, Înalta Curte apreciază ca vădit nefondată susţinerea recurentei-pârâte despre faptul că instanţa de apel a analizat interesul social al acţionarilor de la momentul promovării acţiunii, deşi trebuia să analizeze interesul social al acţionarilor de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Mai mult, această susţinere este infirmată de către instanţa de apel, care a făcut indubitabil distincţia asociat-societate comercială, afirmând dreptul neîndoielnic al societăţii comerciale, ca parte contractantă, de a cere constatarea nulităţii absolute a contractului.

Al cincilea motiv de recurs este nefondat.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă încearcă să contrapună obligaţia de a avea rol activ, stabilită de lege în sarcina judecătorului şi efectul pozitiv al lucrului judecat, afirmând că obligaţia de a avea rol activ şi de a descoperi adevărul în cauză l-ar legitima pe judecător să treacă dincolo de sau chiar să contrazică aspectele de fapt sau problemele de drept dezlegate prin prima hotărâre şi căzute în puterea lucrului judecat.

În acest scop, trebuie pus în evidenţă faptul că recurenta-pârâtă invocă doctrina care tratează şi explicitează obligaţia de a avea rol activ, care îi incumbă judecătorului, dar nu invocă niciun temei legal şi nici măcar o opinie doctrinară care să autorizeze judecătorul, în virtutea aceluiaşi rol activ, de a contrazice ceea ce s-a statuat cu putere de lucru judecat.

Poziţia recurentei-pârâte nu poate fi acceptată, întrucât aceasta contravine flagrant principiului res judicata pro veritate habetur.

În egală măsură, trebuie subliniat şi faptul că dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nu permit expres derogarea propusă de recurenta-pârâtă.

O atare derogare ar putea opera, potrivit unei doctrine şi unei jurisprudenţe constante, numai în cazul în care puterea de lucru judecat este opusă de un litigant adversarului său, care este terţ faţă de prima hotărâre, caz în care hotărârea are valoare de mijloc de probă şi poate fi contrazisă prin administrarea altor probe. Nu aceeaşi este situaţia în speţă, unde recurenta-pârâtă a fost parte în procesul în care s-a pronunţat hotărârea invocată cu putere de lucru judecat, hotărâre care îi este opozabilă pe deplin şi care nu mai poate fi contrazisă în cauza de faţă, astfel cum pretinde recurenta-pârâtă.

Memoriul de recurs suplimentar

Cu titlu preliminar, Înalta Curte arată că analiza fiecărui motiv de recurs din memoriul suplimentar va urmări şi va pune în evidenţă pe de o parte măsura în care fiecare motiv respectă cerinţa art. 306 alin. (2) C. proc. civ., anume aceea de a se constitui în motiv de ordine publică şi, pe de altă parte, dacă fiecare motiv de recurs invocat în aceste condiţii este sau nu întemeiat.

Acestea sunt considerentele pentru care motivele suplimentare sunt luate în analiză de instanţa supremă în mod separat, deşi parte dintre acestea se regăseau şi în criticile iniţiale.

Primul motiv de recurs

Strict formal, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi apreciat ca fiind de ordine publică, atâta vreme cât prevederile invocate se raportează la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., la dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., la dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi la principiul contradictorialităţii, toate fiind norme legale imperative, respectiv principii fundamentale de drept procesual.

Motivul este, însă, nefondat, Înalta Curte urmând a-l lua în analiză prin raportare la toate aspectele relevate în precedent.

Este nefondată şi a fost înlăturată susţinerea recurentei-pârâte din titlul motivului de recurs privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. constând în soluţionarea excepţiei lipsei de interes pe baza efectului pozitiv al lucrului judecat.

Indiscutabil că pasajul din considerentele deciziei atacate cu care recurenta-pârâtă şi-a susţinut critica cuprinde un argument bazat implicit pe efectul pozitiv al lucrului judecat, argument care este adus în sprijinul soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes.

Înalta Curte relevă, însă, că acesta nu este nici singurul argument şi nici cel mai important în raţionamentul amplu pe care instanţa de apel l-a expus în legătură cu problema de drept.

Revenind la critica recurentei-pârâte, Înalta Curte reafirmă că instanţa de apel nu a nesocotit dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., ci dimpotrivă, a urmat întocmai îndrumările din decizia de casare, analizând şi statuând asupra faptului că nulitatea contractului nu îşi are originea în conduita culpabilă a intimatei-reclamante, ci în conduita reprezentantului legal al acesteia, care a acţionat în afara limitelor mandatului. Sub acest aspect, reţine că argumentaţia instanţei de apel nu permite a se trage concluzia că instanţa a plecat, în verificarea condiţiilor interesului, de la puterea de lucru judecat, pe care să o fi avut în vedere aprioric, cum susţine recurenta-pârâtă, ci de la îndrumările din decizia de casare, ceea ce dovedeşte o dată în plus că s-a conformat întocmai dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

Reafirmă şi faptul că instanţa de apel şi-a consolidat raţionamentul şi pe alte argumente, necontestate de recurenta-pârâtă, iar faptul că argumentul criticat de recurenta-pârâtă poate fi considerat discutabil (interesul cuvenindu-se analizat în raport de situaţia fiecărui titular de acţiune) nu este apt să conducă la infirmarea soluţiei pronunţate, acest argument fiind adiacent, şi nu esenţial în determinarea folosului urmărit prin promovarea acţiunii.

Pe cale de consecinţă, reţinând ponderea nesemnificativă a acestui argument suplimentar în economia raţionamentului general, se poate aprecia că nu este vorba despre o vătămare reală şi semnificativă pe care recurenta-pârâtă să o fi suferit prin aplicarea greşită sau încălcarea dispoziţiilor art. 1201 din Codul civil de la 1864 ori a dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. şi care să nu fi putut fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură. De aceea, apreciază că în cauză cerinţa art. 304 pct. 5, raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu este întrunită din această perspectivă.

Cât priveşte încălcarea principiului contradictorialităţii prin nepunerea în discuţie a efectului pozitiv al lucrului judecat şi a principiului imutabilităţii actului jurisdicţional, instanţa supremă apreciază, dincolo de considerentele expuse în precedent în cadrul analizei acestui motiv de recurs, că instanţa de apel nici nu era obligată să pună în discuţie aspectele relevate, câtă vreme recurenta-pârâtă cunoştea încă de la judecata în fond că intimata-reclamantă şi-a precizat şi restrâns acţiunea la 9 februarie 2011, invocând expressis verbis puterea de lucru judecat pentru parte din obiectul material al contractului, acest principiu aflându-se în legătură indisolubilă cu principiul imutabilităţii actului jurisdicţional.

Al doilea motiv de recurs.

Formal, critica se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă reclamând încălcarea principiului contradictorialităţii. Principiul este consacrat de dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., iar motivul întemeiat pe încălcarea acestor dispoziţii legale imperative face parte din categoria motivelor de ordine publică.

Critica este nefondată.

Înalta Curte constată că problema incidenţei dispoziţiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954 a fost ridicată de recurenta-pârâtă însăşi, în concluziile scrise depuse în dosarul de fond, iar intimata-reclamantă s-a apărat în aceleaşi împrejurări, susţinând că faptele fostului său reprezentant nu sunt faptele societăţii înseşi, reprezentantul acţionând fără aprobări statutare. Aceleaşi aspecte au fost reţinute şi în hotărârea de primă instanţă.

Această apărare autorizează a conchide că intimata-reclamantă a invocat depăşirea de către reprezentantul său a limitelor mandatului, per a contrario vătămarea interesului social.

Revenind la decizia atacată prin prezentul recurs, se poate lesne constata că instanţa de apel s-a preocupat îndeaproape de a determina, raportat la dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 şi la dispoziţiile Legii nr. 31/1990, statutul juridic al administratorului unei societăţi comerciale, iar în amplul demers pe care l-a întreprins în acest scop a dezbătut, ca premisă teoretică, chestiunea interesului social.

Trebuie, însă, subliniat faptul că instanţa de apel a plecat de la teza interesului social, teză abordată exclusiv teoretic, pentru a stabili regimul juridic al activităţii administratorului unei societăţi comerciale.

Demersul instanţei de apel se finalizează, însă, cu concluzia indubitabilă că în speţă administratorul nu a acţionat în conformitate cu prerogativele conferite şi că din acest motiv faptele sale nu pot fi considerate faptele persoanei juridice, toată argumentaţia gravitând în jurul apărărilor celor două părţi litigante, apărări cunoscute încă de la fondul cauzei.

Prin urmare, instanţa supremă apreciază că includerea de către instanţa de apel în structura raţionamentului său a argumentului teoretic al interesului social nu este de natură a vătăma interesul recurentei-pârâte, câtă vreme pe baza acestui raţionament, plecând de la premisa propusă de recurenta-pârâtă în argumentarea excepţiei lipsei de interes – art. 35 din Decretul nr. 31/1954, instanţa de apel a conchis că societatea reclamantă nu a prilejuit, din culpa sa, încheierea unui contract cu încălcarea unor norme imperative (aspect impus a fi dezlegat prin decizia de casare), culpa revenindu-i administratorului său de la acea dată.

Al treilea motiv de recurs

Recurenta-pârâtă şi-a încadrat în drept criticile referindu-se la incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi susţinând, pe de o parte, că a fost încălcat principiul puterii de lucru judecat, pentru că efectele acestui principiu au fost extinse şi asupra unor acte juridice care nu intră sub incidenţa lucrului judecat, iar, pe de altă parte, operând această nepermisă extindere, că a fost încălcat principiul nemijlocirii.

Câtă vreme pretinsa încălcare a formelor de procedură vizează nesocotirea unei norme imperative – art. 1201 din Codul civil de la 1864, dar şi a unui principiu fundamental de drept procesual – principiul nemijlocirii, motivul de recurs poate fi considerat de ordine publică.

Acest motiv de recurs este, însă, nefondat.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu se pronunţă pentru prima dată în această fază procesuală asupra fondului cauzei şi nu face pentru prima dată aplicarea prezumţiei puterii de lucru judecat ci, prin argumentele pe care le dezvoltă, răspunde criticii având acest obiect din apelul declarat de către pârâtă şi confirmă soluţia dată de prima instanţă.

În această ordine de idei, constată că, pentru a se putea prevala de aspectele sus-relevate, recurenta-pârâtă trebuia să le fi invocat în cadrul apelului, întrucât instanţa de fond este cea care a constatat nulitatea absolută parţială a înscrisului şi tot ea a fost cea care a valorificat pentru prima dată puterea lucrului judecat în condiţiile pretins greşite.

Numai că recurenta-pârâtă nu s-a plâns pe calea apelului despre extinderea nepermisă a efectelor principiului lucrului judecat la acte juridice nevizate de prima judecată şi nici, în consecinţă, despre încălcarea principiului nemijlocirii, astfel încât critica dezvoltată în cadrul celui de-al treilea motiv de recurs apare ca fiind formulată omisso medio şi va fi înlăturată.

Al patrulea motiv de recurs

Prima facie, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă poate fi considerat motiv de ordine publică, atâta vreme cât normele legale pretins încălcate sau greşit aplicate, respectiv art. 24 şi art. 27 din OUG nr. 88/1997, sunt norme imperative, pentru a căror încălcare a fost de altfel aplicată sancţiunea nulităţii absolute parţiale a contractului vizat şi în cauza de faţă.

Critica este, însă, nefondată.

Examinând considerentele hotărârii atacate, Înalta Curte constată că nu instanţa de apel face aplicarea acestor dispoziţii legale. Instanţa de apel, apreciind că în mod legal şi temeinic instanţa de fond a făcut aplicarea prezumţiei puterii de lucru judecat, face o trecere în revistă a temeiurilor juridice reţinute în prima hotărâre, evocând şi cele două texte legale, texte pentru a căror încălcare se solicită constatarea nulităţii şi în cauza de faţă. Ca urmare, nu se poate reţine greşita aplicare a acestor dispoziţii legale de către instanţa de apel, în cauză nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Al cincilea motiv de recurs

Recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă nu a făcut trimitere la dispoziţia legală imperativă pretins nesocotită, astfel încât acest motiv nu poate fi apreciat de ordine publică, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă afirmă pentru prima oară în calea de atac a recursului inexistenţa interesului personal şi direct al intimatei-reclamante, legat de faptul că titlul acesteia a fost anulat prin hotărâre judecătorească, astfel că acest motiv de recurs este invocat omisso medio şi nu poate primi eficienţă nici din acest punct de vedere.

Toate aceste considerente au fundamentat convingerea Înaltei Curţi că hotărârile atacate sunt la adăpost de orice critică şi că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs invocate în memoriul iniţial şi în memoriul suplimentar, de aceea recursul a fost respins ca nefondat în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.