Commercial agency termination clause upheld; agent's damages and commissions claims time-barred and rejected.

Contract de mandat. Denunţarea unilaterală a contractului. Condiţii şi efecte din perspectiva dispoziţiilor art. 1552 coroborate cu art. 969 alin. (2) din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

-contract de mandat comercial

-denunţare unilaterală

-clauză pur potestativă

C. civ., art. 969 alin. (2), art. 1004, art. 1010, art. 1552

În contractele sinalagmatice condiţia suspensivă pur potestativă este nulă, cu consecinţa nulităţii contractului pentru lipsă de cauză, dacă existenţa creanţei creditorului depinde în întregime de voinţa debitorului său care ţine creditorul la bunul său plac.

Nu poate fi considerată pur potestativă clauza prin care părţile unui contract de mandat au prevăzut posibilitatea denunţării unilaterale a acestuia, întrucât art. 1552 C. civ., care particularizează la mandat dispoziţiile art. 969 alin. (2) C. civ., reprezintă o abatere de la principiul simetriei încheierii contractelor, în sensul că, prin esenţa sa, mandatul poate fi desfiinţat şi prin voinţa uneia dintre părţi, nu numai prin consens.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2060 din 5 iunie 2014

Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil.

Prin sentinţa civilă nr. 3576/21.03.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea dreptului la repararea prejudiciului moral; a fost respins capătul de cerere privind daunele materiale în valoare de 131.430,64 lei ca fiind prescrise; au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate de reclamanta SC F.A. – Broker de Asigurare SRL în contradictoriu cu pârâta SC G.R. Asigurare Reasigurare SA; a fost obligată reclamanta la plata sumei de 35.227,7 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

La data de 1.01.2009 a fost încheiat între reclamantă, în calitate de mandatar, şi pârâtă, în calitate de mandant, în temeiul Legii 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, contractul de mandat comercial nr. 46, obiectul contractului fiind, în esenţă, reprezentat de mandatarea reclamantei, agent de asigurări-persoană juridică, să încheie, în numele şi în contul asigurătorului, contracte de asigurare pentru clasele de asigurări prevăzute în anexele 1-2 la contract, fiind remunerat pentru activitatea sa de intermediere în asigurări pe bază de comision suportat de către asigurător.

Potrivit art. 2, contractul a fost încheiat pe o perioadă nedeterminată începând cu data semnării sale de către părţi, la aceeaşi dată încetând valabilitatea contractului anterior nr. 7131/11.12.2007.

La art. 9 au fost prevăzute ca modalităţi de încetare a contractului mai multe împrejurări printre care şi denunţarea unilaterală, cu respectarea unei proceduri de notificare (transmiterea denunţării în scris celeilalte părţi cu un preaviz de 5 zile calendaristice calculate de la data primirii notificării în acest sens) - art. 9.2.

Prin adresa 3398 din 15.07.2009 pârâta comunică reclamantei denunţarea contractului de agent în temeiul art. 9.2 prin care reclamanta este notificată asupra încetării raporturilor contractuale după trecerea termenului de preaviz de 5 zile care începe să curgă de la data primirii notificării; potrivit menţiunii existente pe acest înscris reclamanta, prin reprezentant, a luat la cunoştinţă despre această decizie, precizând totodată că nu este de acord cu denunţarea unilaterală a contractului şi solicită încheierea unui nou contract.

Ulterior, s-a desfăşurat o corespondenţă între părţi în perioada 14.08.2008-31.03.2010 privind pretenţiile reclamantei şi propunerea acesteia de a încheia un contract de intermediere în asigurări cu pârâta.

Încercarea reluării colaborării dintre părţi, încetată la data de 23.07.2009 nu s-a materializat, ca urmare a imposibilităţii realizării unui acord cu privire la pretenţiile reciproce, astfel cum rezultă din adresa emisă de pârâtă la data 11.03.2011.

Cât priveşte nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 9.2 având în vedere dispoziţiile art. 948 pct. 4 C. civ., art.1010 şi 1200 C. civ. şi, pe cale de consecinţă, constatarea inexistenţei dreptului pârâtei de a denunţa unilateral contractul, instanţa a apreciat că acest capăt de cerere este neîntemeiat.

Contractul de mandat comercial supus analizei este guvernat de Legea 32/2000 care se completează, pentru situaţiile nereglementate, cu legislaţia comercială, civilă, a investiţiilor străine şi contravenţională, după caz (art. 42 alin. 4 din actul normativ precizat).

Aceasta înseamnă că prezentul contract este supus dispoziţiilor din codul comercial şi codul civil (aplicabile raportului juridic dedus judecăţii) atât dispoziţiile generale, cât şi cele din materia mandatului comercial, deoarece convenţia are o asemenea natură, fiind declarată în mod expres chiar de părţi şi rezultând din conţinutul raportului juridic generat de contract.

Art. 969 alin. (2) (evocat de reclamantă în cadrul cererii precizatoare pentru dovedirea caracterului abuziv al clauzei deoarece s-ar îndepărta de la principiul irevocabilităţii actului juridic) este aplicabil în cauză însă într-o interpretare diferită de cea propusă de aceasta. Art. 969 alin. (2) are următorul cuprins: convenţiile ”se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.

Potrivit art. 390 c. com. coroborat cu art. 1552 c. civ., mandatul comercial se stinge prin revocarea mandatarului sau prin renunţarea mandatarului la mandat, cu alte cuvinte, prin denunţare unilaterală aflată la îndemâna oricăreia dintre părţi.

Rezultă că denunţarea unilaterală a contractului de mandat este o cauză prevăzută de lege pentru revocarea convenţiilor, în sensul art. 969 alin. (2) teza a II-a, având, desigur, caracter de excepţie de la regula simetriei existente între modul de încheiere a contractului şi modul de desfiinţare a acestuia, însă pe deplin aplicabilă convenţiilor din sfera de reglementare.

Prin urmare, câtă vreme însuşi legiuitorul a instituit această excepţie, respectiv posibilitatea oricăreia dintre părţile contractului de mandat de a denunţa unilateral contractul, clauza prevăzută la art. 9.2. nu poate fi considerată ca reprezentând o condiţie pur potestativă din partea celui ce se obligă şi nici nu se poate constata caracterul ilicit al cauzei contractului.

În cauză, aşadar, nu este incident art. 1010 C. civ. (obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea aceluia ce se obligă) şi, pe cale de consecinţă, nici art. 1200 C. civ. referitor la prezumţia legală de nulitate în cazul nulităţii prevăzute de lege.

Aşadar, în cadrul contractului de mandat comercial, prin excepţie de la principiul irevocabilităţii, excepţie prevăzută de lege, clauza denunţării unilaterale este valabilă şi nu poate avea un caracter abuziv, cu atât mai mult cu cât art. 9.2 conferă ambelor părţi posibilitatea denunţării unilaterale.

Din această perspectivă nu se poate reţine nici încălcarea Codului Etic al Grupului G.

Clauza prevăzută de art. 9.2 din contract nu poate fi calificată ca fiind o clauză leonină, caracteristică pentru contractele de societate, de asociere în participaţiune şi care presupune ca o parte să participe numai la beneficii sau ca o parte să suporte numai pierderile şi nici nu poate fi aplicată sancţiunea nulităţii, prevăzută de art. 1513 C. civ. deoarece nu se pot aplica, prin analogie dispoziţii speciale ale unui contract numit (contractul de societate) în cazul unui al contract numit (contractul de mandat comercial din speţă).

Cu referire la cel de-al doilea capăt de cerere, se reţine că la data de 28 octombrie 2011 instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii considerând că reclamanta avea deschisă calea unei acţiuni în realizare.

Prin urmare, faţă de modul în care a fost soluţionată excepţia, se impune respingerea capătului de cerere privind constatarea dreptului la repararea prejudiciului moral ca inadmisibil.

De asemenea, în ceea ce priveşte capătul 3 de cerere, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 131,430,64 lei, la acelaşi termen de judecată, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ceea ce înseamnă că acest capăt de cerere va fi respins ca fiind prescris.

În ceea ce priveşte al patrulea capăt de cerere, acesta a fost formulat prin cererea de chemare în judecată (reluat în cadrul precizărilor ulterioare) şi a privit obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri de 500.000 euro (2.115.000 lei în echivalent la data formulării cererii) pentru daune morale aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale ale pârâtei.

Potrivit art. 391 C. com. mandantul sau mandatarul care, fără cauză justă, prin revocarea sau renunţarea sa, întrerupe executarea mandatului, răspunde de daune-interese.

Daunele-interese (despăgubirile) reprezintă echivalentul prejudiciului suferit şi instanţa a apreciat că acestea au în vedere şi repararea prejudiciului moral.

În cauză, însă, trebuie plecat de la premisa că pârâta a avut o conduită contractuală licită şi previzibilă, denunţarea unilaterală fiind permisă în cadrul convenţiei şi fiind realizată cu respectarea procedurii prevăzute de art. 8.2 din contract (notificare şi preaviz).

În privinţa unei eventuale atingeri aduse onoarei demnităţii şi reputaţiei profesionale a reclamantei instanţa a apreciat că este important ca, în prezenta analiză să fie făcută distincţia între persoana juridică SC F.A. - Broker de Asigurare SRL (fosta SC C.A.B.G. - Agent de Asigurare SRL), care este reclamanta din cauză, şi persoana fizică P.C.F. (administratorul societăţii) care nu este parte în proces.

Prin urmare, fiind subiecte de drept diferite, instanţa a analizat cererea exclusiv din perspectiva reclamantei, societate comercială, astfel că sunt lipsite de relevanţă în cauză aspecte legate de persoana, viaţa de familie, reputaţia profesională a domnului P.C.F.

Cât despre transferul de portofoliu, mai precis pierderea, de către reclamantă a clientului P., se reţine că instanţa nu a fost învestită cu examinarea modului în care s-au stins raporturile de colaborare dintre reclamantă şi acesta şi nici nu există o decizie anterioară a unei instanţe sau a unei alte autorităţi competente care să fi constatat caracterul nelegal al trecerii acestui client în portofoliul altui agent sau broker de asigurări.

Din această perspectivă susţinerile reclamantei sau ale unor terţe persoane sunt lipsite de relevanţă.

Neînţelegerile existente între părţi cu privire la portofoliul de clienţi nu este concludent prezentei cauze, toate pretenţiile reclamantei examinate în fond de instanţă decurgând din denunţarea unilaterală a contractului de către pârâtă.

Din probele administrate nu a rezultat că, în urma denunţării unilaterale, percepţia sociala sau a partenerilor de afaceri ai reclamantei în ceea ce priveşte imaginea acesteia a fost influenţată negativ.

Dificultăţile financiare intervenite ca urmare a încetării contractului de mandat nu pot reprezenta un prejudiciu moral, ci acestea pot fi apreciate şi evaluate în cadrul stabilirii unui eventual prejudiciu material, a cărui reparare nu a fost solicitată în cauză.

Prin încheierea pronunţată la data de 19.09.2012, tribunalul a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de către pârâtă şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinţei nr. 3576/21.03.2012 în sensul că suma la care este obligată reclamanta a o plăti către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată, este de 74.105,15 lei, iar nu de 35.227,7 lei, cum din eroare s-a menţionat.

Împotriva sentinţei civile nr. 3576/21.03.2012 au formulat apel ambele părţi, reclamanta declarând apel şi împotriva încheierii din 19.09.2012.

Pârâta SC G.R. Asigurare Reasigurare SA a formulat apel exclusiv cu privire la cheltuielile de judecată, renunţând ulterior la judecarea acestuia, urmare admiterii cererii de îndreptare eroare materială de către instanţa de fond prin încheierea pronunţată la data de 19.09.2012.

Analizând actele dosarului, motivele de apel invocate, Curtea a constatat că apelul reclamantei este nefondat atât în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 3576/21.03.2012, cât şi în ceea ce priveşte încheierea pronunţată la 19.09.2012, pentru următoarele considerente:

Referitor la primul motiv de apel în cadrul căruia apelanta a apreciat că denunţarea unilaterală a contractului de mandat comercial reprezintă o denunţare unilaterală pur potestativă, susţinerile acesteia nu pot fi reţinute, neavând temei legal.

Mandantul poate să renunţe la mandat când va voi, prin declaraţie unilaterală de voinţă, caz în care va notifica mandatarului renunţarea sa. Denunţarea unilaterală s-a făcut conform voinţei părţilor cuprinsă în art. 9.2 din contract, în sensul existenţei notificării şi a respectării termenului de preaviz.

Denunţarea unilaterală exercitată de către mandant nu este condiţionată de îndeplinirea propriilor obligaţii contractuale, mandantul neputând fi împiedicat să denunţe unilateral contractul de mandat atâta vreme cât a respectat termenul de preaviz în cadrul căruia l-a înştiinţat pe mandatar despre acest lucru.

Încetarea contractului de mandat în cazul denunţării unilaterale de către mandant nu îl împiedică pe mandatar să pretindă executarea obligaţiilor asumate faţă de acesta, ceea ce în cauză nu este cazul întrucât a intervenit prescripţia extinctivă, pretenţiile fiind constatate ca prescrise.

Denunţarea unilaterală a contractului de mandat nu poate fi asimilată niciodată şi în niciun caz unei obligaţii asumate sub condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă, de vreme ce această posibilitate este binecunoscută de însuşi legiuitorul (art. 1552 C. civ. şi art. 390 C. com.).

Nici cel de-al doilea motiv de apel nu poate fi reţinut, având în vedere că pretenţiile solicitate de către apelantă vizează comisioanele aferente poliţelor încheiate în perioada august 2006 – februarie 2007, în cauză intervenind prescripţia extinctivă, având în vedere data introducerii acţiunii – 30.07.2010, în raport de data scadenţei ultimelor comisioane – 15.03.2007, fiind evident că acestea au fost solicitate în afara termenului general de prescripţie de 3 ani.

Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, este evident faptul că natura juridică a contractului încheiat de către părţi este cea a contractului de mandat, invocarea clauzei leonine neavând nicio legătură cu un asemenea contract, fiind o clauză specifică doar contractelor de societate, respectiv de asociere în participaţiune.

Curtea a constatat că în mod corect instanţa de fond a respins cererea privind daunele morale solicitate de către apelantă, reţinând că intimata a avut o conduită contractuală licită şi previzibilă, denunţarea unilaterală fiind realizată cu respectarea dispoziţiilor contractuale.

Apelanta nu a produs niciun fel de dovezi în sensul că această denunţare unilaterală i-ar fi produs un prejudiciu moral, astfel încât să fie justificată o asemenea cerere de acordare de daune morale.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, cheltuieli acordate atât prin sentinţa de fond, cât şi prin încheierea din 19.09.2012, Curtea a apreciat că nu există nicio justificare din partea instanţei care dă dreptul acesteia de a micşora onorariile avocaţilor intimatei, având în vedere complexitatea cauzei, munca îndeplinită de către aceştia, precum şi perioada de timp în care s-a purtat litigiul dintre părţi.

În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 177 din 31 mai 2013, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă SC F.A. – Broker de Asigurare S.R.L. (fostă C.A.B.G. – Agent de Asigurare SRL) ca nefondat .

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC F.A. – Broker de Asigurare SRL, în cadrul termenului legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta a formulat următoarele critici :

1. Au fost încălcate dispoziţiile art. 1010 C. civ., în sensul că obligaţia asumată la art. 9.2 din contractul de mandat reprezintă o clauză pur potestativă . Această dispoziţie se aplică tuturor contractelor, atât celor unilaterale cât şi celor bilaterale.

Denunţarea unilaterală a contractului poate fi prevăzută în contracte, însă cu respectarea anumitor reguli, cum ar fi imposibilitatea inserării acesteia într-un contract irevocabil şi să nu reprezinte o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă, deoarece obligaţia sumată astfel este nulă.

În mod greşit consideră instanţa de apel că partea poate denunţa contractul chiar şi înainte de îndeplinirea obligaţiilor, aspect contrazis de teoreticienii dreptului .

2. Recurenta apreciază că decizia atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1200 pct. 1, art. 1202 şi art. 1203 C. civ.

Clauza în discuţie este nulă de drept, iar hotărârea atacată încalcă dispoziţiile legale sus menţionate, întrucât prin acţiune s-a solicitat constatarea inexistenţei dreptului intimatei de a revoca pur potestativ convenţia încheiată, ca urmare a nulităţii absolute a clauzei rezolutorii.

3. În ce priveşte daunele morale, recurenta susţine că acestea sunt un accesoriu al primului capăt de cerere, în mod nejustificat fiind respinse probele care atestă cuantificarea acestora.

4. Cu privire la reţinerea de către instanţele de fond a excepţiei prescripţiei extinctive în ce priveşte daunele materiale, considerentele instanţei sunt greşite. Manifestarea creditorului în sensul recuperării creanţelor a fost făcută în cadrul termenului de prescripţie.

În combaterea cererii de recurs, intimata pârâtă SC G. Asigurări SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat în principal excepţia nulităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., respinsă prin practicaua încheierii de şedinţă din data de 5 iunie 2014, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente :

Prealabil examinării criticilor invocate prin cererea de recurs, se constată că izvorul pretenţiilor reclamantei decurge din contractul de mandat comercial, încheiat la data de 1 ianuarie 2009 între reclamantă, în calitate de mandatar şi pârâtă, în calitate de mandant în temeiul Legii nr. 32/2000.

Prima critică a recurentei este reprezentată de constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzută la art. 9.2 din contract, respectiv cea prin care s-a prevăzut posibilitatea denunţării unilaterale, cu respectarea unei proceduri de notificare.

Clauza sus menţionată reprezintă una pur potestativă, arată recurenta, din acest punct de vedere fiind încălcate dispoziţiile art. 1010 C. civ.

Criticile recurentei sub acest aspect nu sunt întemeiate, dezlegarea dată de instanţe acestui capăt de cerere, privind constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzută la art. 9.2 din contract, fiind rezultatul aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente, cuprinse în art. 1552 C. civ. raportat la art. 390 şi 969 C. civ.

Conform art. 1004 C. civ., condiţia este modalitatea care supune însuşi raportul dintre părţi unei cauze de incertitudine făcând ca naşterea raportului să depindă de acel eveniment viitor şi incert. De realizarea evenimentului viitor şi incert, constitutiv de condiţie suspensivă sau rezolutorie, depinde nu numai existenţa actului juridic, ci şi eficacitatea sa, producerea sau încetarea retroactivă a efectelor actului.

Potrivit art. 1010 C. civ., obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie pur potestativă din partea celui ce se obligă, respectiv contractarea unei obligaţii subordonată arbitrariului debitorului, ceea ce echivalează cu neasumarea vreunei obligaţii.

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte a constatat că este evidentă confuzia recurentei în ce priveşte condiţia pur potestativă reglementată de dispoziţiile art. 1010 C. civ. şi desfiinţarea contractului de mandat comercial.

Astfel, potrivit art. 1552 C. civ., mandatul se stinge prin revocarea mandatarului, renunţarea mandantului la mandat sau prin moartea, interdicţia, nesolvabilitatea şi falimentul ori a mandantului ori a mandatarului. Textul citat, particularizează la mandat dispoziţiile art. 969 alin. (2) C. civ. şi reprezintă o abatere de la principiul simetriei încheierii contractelor, în sensul că, prin esenţa sa, mandatul poate fi desfiinţat şi prin voinţa uneia dintre părţi, nu numai prin consens.

În această situaţie, în care trăsătura specifică a mandatului atât civil, cât şi comercial derivă din dispoziţiile art. 1552 C. civ., citat mai sus, este evident că această clauză prin care părţile au prevăzut posibilitatea denunţării unilaterale nu poate fi considerată pur potestativă, fiind în acord cu dispoziţiile legale aplicabile.

În contractele sinalagmatice condiţia suspensivă pur potestativă este nulă, cu consecinţa nulităţii contractului pentru lipsă de cauză, dacă existenţa creanţei creditorului depinde în întregime de voinţa debitorului său care ţine creditorul la bunul său plac, ipoteză care nu a fost demonstrată în cauză.

Cea de a doua critică a recurentei a constat în încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1200, art. 1202 şi 1203 C. civ., în susţinerea prezumţiei legale de nulitate, în cazul nulităţilor prevăzute de lege.

Astfel, potrivit acestei critici, recurenta susţine incidenţa în cauză a unei prezumţii legale absolute, ceea ce conduce la nulitatea clauzei rezolutorii. Conform art. 1202 C. civ. sus evocat, nici o dovadă nu este primită împotriva prezumţiilor legale, când legea, în temeiul unei astfel de prezumţii, anulează un act oarecare, ori nu dă drept de a se reclama în judecată, cu excepţia cazurilor în care legea permite dovada contrară şi afară de ceea ce va zice în privinţa mărturisirii ce ar face o parte în judecată.

Analizând critica invocată se constată că în cauză nu este incidentă nicio prezumţie legală, care să producă efectul specific şi anume de a nu se putea produce proba contrară, obiectul acestui capăt de cerere fiind stabilit de către reclamantă şi reiterat chiar prin primul motiv de recurs, fiind constatarea nulităţii absolute a clauzei asumată la art. 9.2. din contractul de mandat.

O altă critică este reprezentată de respingerea ca nedovedit a capătului de cerere care a vizat daunele morale, însă în mod judicios instanţa a analizat că nu a fost demonstrat faptul că recurenta ar fi suferit un prejudiciu datorită denunţării unilaterale a contractului, denunţare care a fost constatată de către instanţă a fi legală. În oricare situaţie, temeinicia acestui capăt al cererii depindea de modul de soluţionare a primului capăt al cererii care a vizat constatarea nulităţii absolute, fiind o consecinţă a acestuia, iar considerentele care au vizat respingerea acestuia fac inutilă examinarea celui de al doilea petit care constă în daune morale.

Cel de al treilea capăt al cererii de chemare în judecată a constat în despăgubiri materiale care reprezintă comisioane aferente poliţelor încheiate în perioada august 2006 - februarie 2007, instanţa reţinând că în raport de data introducerii acţiunii - 30 iulie 2010 - acestea sunt prescrise.

Criticile recurentei în raport de aceste considerente deşi nu au fost explicit formulate, au vizat formularea acţiunii în cadrul termenului legal de prescripţie, însă după cum se poate observa pretenţiile reclamantei vizează sume aferente anilor 2006 şi 2007, iar introducerea acţiunii în anul 2010, s-a făcut cu depăşirea termenului prevăzut de art. 3 coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.

În considerarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere cererea formulată de intimată prin care a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, astfel cum au fost justificate prin dovezile depuse la filele 36-47 dosar recurs, Înalta Curte a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi a redus cuantumul acestora, având în vedere complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de avocat, recurenta urmând a fi obligată la plata sumei de 3.000 lei, conform dispozitivului.