Status of auto-liability insurer as civilly liable party in criminal proceedings

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

D E C I Z I A nr. 29 Dosar nr. 22/2009

Şedinţa de la 16 noiembrie 2009

Sub preşedinţia,

Doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. „a” din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind angajarea răspunderii juridice civile a asigurătorului, în procesul penal, în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 69 de judecători din 105 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela – adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că asigurătorul are, în procesul penal, calitate procesuală de parte responsabilă civilmente.

SECŢIILE UNITE,

Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Întemeindu-se pe dispoziţiile art.4142 alin.1 din Codul de procedură penală şi ale art. 25 lit.a din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs în interesul legii, cerând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra corectei interpretări a dispoziţiilor legale referitoare la limitele răspunderii juridice civile a asigurătorului, în procesul penal, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule.

S-a învederat, în această privinţă, că instanţele judecătoreşti din ţară s-au pronunţat diferit, conturându-se următoarele puncte de vedere:

1. Unele instanţe, citând în procesul penal societatea de asigurare, au constatat că o atare societate are calitate de asigurător de răspundere civilă numai pentru opozabilitatea hotărârii în cazul prejudicierii unor terţe persoane prin accidente de circulaţie în care au fost implicate autovehicule asigurate prin efectul legii.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a relevat că, în procesul penal, răspunderea pentru producerea accidentului revine inculpatului, parte principală în proces, astfel că dispoziţiile art.54 din Legea nr.136/1995, având aplicabilitate limitată în acţiunea introductivă din procesul civil, nu ar putea să fie extinsă, prin analogie, la acţiunea civilă din cadrul procesului penal, astfel că nu dau posibilitate de obligare directă a asigurătorului la plata de despăgubiri.

2. Dimpotrivă, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că asigurătorul trebuie obligat, solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor.

Aceste instanţe, invocând decizia nr.I din 28 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii, au considerat că raporturile juridice dintre asigurat şi asigurător se bazează pe o solidaritate tacită, stabilită prin convenţie.

Ca urmare, s-a motivat că răspunderea civilă delictuală a celui care, prin fapta sa, a cauzat daune, în condiţiile când efectele acelei răspunderi sunt concomitente cu cele ale răspunderii contractuale a asigurătorului, impune obligarea solidară a acestora doi la repararea prejudiciului cauzat. S-a mai subliniat că obligarea, în cadrul procesului penal, doar a inculpatului la plata despăgubirilor civile, ar putea avea ca efect nerecuperarea daunelor materiale sau morale acordate de instanţa penală părţii vătămate.

3. Au fost şi instanţe care au considerat că societatea de asigurare poate fi obligată să plătească despăgubiri civile, alături de inculpat, dar numai în limitele sumei stabilite prin contractul de asigurare.

S-a apreciat, de aceste instanţe, că temeiurile juridice diferite ale răspunderii asigurătorului şi ale răspunderii inculpatului, a primului fiind contractuală iar a celui de al doilea delictuală, exclud aplicarea faţă de aceştia a principiului solidarităţii.

4. În fine, alte instanţe au obligat numai societatea de asigurare, în mod direct, la repararea prejudiciului cauzat prin implicarea în accident a autovehiculului asigurat, în limita obligaţiei contractuale.

S-a învederat , în motivarea acestui punct de vedere, că răspunderea societăţii de asigurare este susceptibilă a fi antrenată doar direct, în temeiul obligaţiei asumate expres prin contractul de asigurare, din moment ce raţiunea încheierii poliţei de asigurare constă tocmai în necesitatea înlăturării riscului insolvabilităţii celui care a produs accidentul de circulaţie.

* * *

Examinarea cazurilor de aplicare neunitară a legii semnalate prin recursul în interesul legii, în materia răspunderii juridice civile a asigurătorului, în cadrul procesului penal, ca urmare a asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, impune să se observe că drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi implicate într-un astfel de contract sunt stabilite prin lege.

Corelativ, trebuie reţinut că, în raport cu dispoziţiile de ansamblu ale Legii nr.136/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr.61/1995 şi, apoi, prin Legea nr.304/2007, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forţat, prin care asigurătorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare ce le încasează, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii ar trebui să răspundă faţă de terţe persoane păgubite prin accidente produse de vehicule, asupra bunurilor, integrităţii corporale sau vieţii unor terţe persoane.

De regulă, în materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare. Este, deci, o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.

De aceea, prin acoperirea prejudiciului suferit de terţul victimă a accidentului de circulaţie, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor şi nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte obligaţia proprie, asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv şi definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului.

De la această regulă, cu valoare de principiu, se derogă numai în cazurile reglementate în art.58 din Legea nr.136/1995, unde sunt prevăzute cazurile de recuperare de către asigurător, de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, a sumelor plătite ca despăgubiri. Numai în asemenea cazuri asigurătorul are rol doar de garant al plăţii despăgubirilor, pe care însă nu va trebui să le suporte cu caracter definitiv, cât timp el are posibilitate să-şi recupereze sumele avansate, în acest scop, prin recurgerea la calea acţiunii în regres.

În acest context, natura juridică a răspunderii asigurătorului, în materia asigurării de răspundere civilă obligatorie, ca şi excepţiile reglementate în cadrul ipotezelor la care se referă art.58 din Legea nr.136/1995, al căror specific face ca frecvenţa lor să fie mai accentuată în procesele penale, au condus la adoptarea, de către instanţe, a unor puncte de vedere care nu au fost totdeauna unitare în soluţionarea chestiunilor de drept ce s-au ivit.

În îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin în cadrul legal instituit prin art.4142 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a adoptat decizia nr.I din 28 martie 2005, prin care, a admis recursul declarat în interesul legii de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilind, în aplicarea dispoziţiilor art.54 alin.4 şi art.57 din Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, că „societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă.”

În motivarea acestei soluţii, s-a relevat că, în redactarea de atunci, prin art.18 alin.1 din Legea nr.136/1995 se prevedea că „persoanele fizice sau juridice care au în proprietate autovehicule supuse înmatriculării în România, precum şi tramvaie sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare”, iar potrivit art.481 alin.2 din aceeaşi lege „contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule”.

S-a subliniat că aceste dispoziţii legale, menite să asigure posibilitatea desdăunării victimelor accidentelor de circulaţie, au impus obligativitatea încheierii şi menţinerii valabilităţii contractelor de asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice şi juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor pe care le au în proprietate.

Detaliindu-se, s-a mai argumentat că, potrivit art.57 alin.1 din Legea nr.136/1995, drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule „se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei”.

Concluzionându-se, s-a învederat că, din coroborarea acestei reglementări cu dispoziţiile art.54 alin.4 din aceeaşi lege, potrivit cărora „în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, asiguraţii sunt obligaţi să se apere în proces”, iar „citarea în proces a asigurătorului este obligatorie”, rezultă neîndoielnica voinţă a legiuitorului de a limita poziţia procesuală a societăţii de asigurare la calitatea sa de „asigurător”, care îi oferă suficiente posibilităţi de apărare atât în nume propriu, cât şi prin subrogare în drepturile asiguratului.

Tot în acest sens, s-a subliniat că din nici o prevedere a legii menţionate nu rezultă că societatea de asigurare ar avea o altă calitate procesuală decât aceea de „asigurător”, aşa cum este denumită repetat în cuprinsul legii, după cum nici dispoziţiile din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale Codului civil, nu impun să se considere că, în asemenea situaţii, societatea de asigurare ar avea calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, cât timp nici o prevedere legală nu îngăduie o astfel de interpretare.

S-a menţionat, în această privinţă , că precizarea din art.24 alin.3 din Codul de procedură penală, în sensul că „persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numeşte parte responsabilă civilmente”, impune coroborarea ei obligatorie, cu dispoziţiile art.1000 alin.1 şi 3 din Codul civil, în care este reglementată o atare răspundere.

S-a scos în evidenţă că natura juridică a obligaţiei pe care şi-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia, reglementată în art.1000 alin.1 din Codul civil, precum şi de răspunderea comitenţilor, pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor, ce este reglementată în alin.3 al aceluiaşi articol.

S-a apreciat, pe de altă parte, că nu se poate considera că răspunderea civilă a asigurătorului pentru prejudiciul cauzat de asigurat ar fi reglementată prin dispoziţie specială a legii civile deoarece, aşa cum s-a mai arătat, prin Legea nr.136/1995 s-a prevăzut obligativitatea citării societăţii de asigurare în calitate de „asigurător de răspundere civilă” fără a se face trimitere la vreo dispoziţie care să permită să i se atribuie calitatea de parte responsabilă civilmente sau de „garant”.

Ca urmare, s-a ajuns la concluzia că din analiza dispoziţiilor legale şi a principiilor de drept la care s-a făcut referire rezultă că, în cazul producerii unui accident de circulaţie, prin care s-a cauzat un prejudiciu pentru care era încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art.998 din Codul civil, a celui care, prin fapta sa, a produs efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr.136/1995.

* * *

Reiese, aşadar, că soluţia dată în interesul legii prin decizia menţionată, precum şi considerentele avute în vedere la adoptarea ei relevă neîndoielnica rezolvare completă a chestiunilor de drept în privinţa cărora s-a susţinut prin acest nou recurs în interesul legii că instanţele judecătoreşti nu ar avea un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la limitele răspunderii juridice civile a asigurătorului, în procesul penal, în cazul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule.

În acest sens, este de observat că prin recursul în interesul legii ce face obiectul examinării în Secţii Unite se învederează, în esenţă, că norma legală ce ar fi fost interpretată diferit de instanţele judecătoreşti este art.54 din Legea nr.136/1995, cu modificările ulterioare.

Este adevărat că în noua redactare, ce i s-a dat în urma modificării aduse prin art. I pct.7 din Legea nr.304/2007, în alineatul 1 al art.54 din Legea nr.136/1995 se prevede că „despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei / persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi”.

Cu toate că în conţinutul anterior al art.54 alin.1 din Legea nr.136/1995, avut în vedere la momentul adoptării deciziei în interesul legii nr.I/2005, se menţiona că „despăgubirile se stabilesc, fără a se depăşi limitele prevăzute de legislaţia în vigoare, pe baza convenţiei dintre asigurat, persoanele păgubite şi asigurător, ori, în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată în România”, iar în alineatul 4 al aceluiaşi articol se mai prevedea că „in cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, asiguraţii sunt obligaţi să se apere în proces”, în care scop „citarea în proces a asigurătorului este obligatorie”, faţă de conţinutul de ansamblu al întregului act normativ se impune să se considere că prin cele două reglementări succesive sunt instituite aceleaşi principii de guvernare a relaţiilor dintre asigurător şi asigurat, precum şi dintre aceştia şi terţul păgubit sau răspunzător pentru paguba produsă prin accidente de autovehicule.

Aşadar, actuala reglementare a dispoziţiilor legale cărora s-a cerut să li se dea interpretare, în conformitate cu dispoziţiile art.4142 din Codul de procedură penală, nu diferă, în esenţă, de aceea avută în vedere la elaborarea şi adoptarea deciziei în interesul legii anterioare, la care s-a făcut referire, încât reluarea din nou a argumentelor şi temeiurilor de drept invocate nu-şi mai găseşte justificare cât timp nu este îndreptăţită adoptarea unei alte soluţii.

De altfel, aşa cum s-a subliniat în prezentarea considerentelor acelei decizii, la examinarea răspunderii juridice civile a asigurătorului în procesul penal, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente produse de autovehicule, nu-şi pot avea aplicabilitate dispoziţiile art.1000 alin.1 şi 3 din Codul civil privind răspunderea pentru fapta altuia sau a comitenţilor pentru prejudiciul ocazionat de prepuşii lor, care constituie temeiurile răspunderii civile, în procesul penal, pentru faptele acestora.

În consecinţă, constatându-se că chestiunile de drept ce s-a susţinut că au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti au fost rezolvate anterior prin decizia nr.I din 28 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, pronunţată în interesul legii, urmează ca acest nou recurs în interesul legii, privind aceeaşi chestiune de drept, să fie respins

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D

Resping recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în legătură cu angajarea răspunderii juridice civile a asigurătorului în procesul penal în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 16 noiembrie 2009.

PREŞEDINTELE

ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Lidia Bărbulescu

PRIM MAGISTRAT ASISTENT

Adriana Daniela White