Statute of limitations for dismissal indemnity in collective dismissals and admissibility of unified jurisdiction reference based on single-district practice divergence.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

D E C I Z I A nr. 6 Dosar nr. 5/2010

Şedinţa de la 20 septembrie 2010

Sub preşedinţia,

Doamnei judecător dr. Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. „a” din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Craiova cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 283 alin. 1 lit. c şi e din Legea nr.53/24 ianuarie 2003 - Codul muncii, cu referire la termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor având ca obiect acordarea indemnizaţiei de concediere.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 82 de judecători din 103 aflaţi în funcţie.

SECŢIILE UNITE,

Deliberând asupra sesizării cu recurs în interesul legii, constată următoarele:

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Craiova a arătat că instanţele din circumscripţia acestei curţi au exprimat opinii diferite cu privire la termenul de prescripţie înăuntrul căruia poate fi promovată acţiunea vizând plata indemnizaţiei de concediere, ca urmare a desfacerii contractului individual de muncă în cazul concedierilor colective pentru motive neimputabile salariaţilor.

Astfel, unele instanţe au considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art.283 alin.1 lit.e din Codul muncii, potrivit cărora cererile vizând plata indemnizaţiei de concediere pot fi formulate în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, întrucât este vorba de neexecutarea unei clauze a contractului colectiv de muncă ce intră, ca regim al prescripţiei, sub incidenţa textului menţionat.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a reţinut că indemnizaţia de concediere nu reprezintă un venit salarial, adică o plată pentru munca prestată de salariat în baza contractului colectiv de muncă, ci o plată compensatorie stabilită printr-o clauză a contractului colectiv de muncă ce se acordă numai în cazul încetării contractului individual de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Or, potrivit art. 283 alin.1 lit.e din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

Alte instanţe, au reţinut că termenul de prescripţie aplicabil cererilor prin care s-a solicitat plata indemnizaţiei de concediere este de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii.

În argumentarea acestei soluţii s-au avut în vedere, pe de o parte, momentul naşterii dreptului de a solicita indemnizaţia de concediere, respectiv după încetarea raporturilor de muncă iar pe de altă parte, natura juridică a acestui drept, ca măsură de protecţie socială la care sunt îndreptăţiţi salariaţii concediaţi, pentru motive care nu ţin de persoana lor, în vederea atenuării consecinţelor concedierii.

S-a reţinut, astfel, că în raport cu raţiunea pentru care se acordă aceste compensaţii, la care fac referire dispoziţiile art.67 din Codul muncii, indemnizaţia de concediere are natura juridică a unei despăgubiri şi în consecinţă, termenul de prescripţie este cel de 3 ani, conform art.283 alin.1 lit.”c” din acelaşi cod.

La acest punct de vedere a achiesat şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În legătură cu această chestiune de drept, în privinţa căreia s-a considerat că instanţele nu au un punct de vedere unitar, se constată următoarele:

Existenţa practicii neunitare este evidenţiată exclusiv prin hotărâri pronunţate de instanţele din raza Curţii de Apel Craiova, fără a se demonstra că astfel de situaţii s-au întâlnit şi la nivelul altor curţi de apel.

În acest caz însă, sunt stabilite alte modalităţi de rezolvare decât cea reglementată prin dispoziţiile art.329 din Codul de procedură civilă.

Jurisprudenţa neunitară existând la nivelul unei singure curţi de apel, rezolvarea divergentelor de opinii în sensul unificării practicii judiciare se poate face prin discutarea problemei de drept în cadrul adunării generale, în condiţiile prevăzute de art. 51 alin.1 lit.”e” din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu completările şi modificările ulterioare, nefiind necesară punerea în mişcare a mecanismului reprezentat de promovarea recursului în interesul legii.

În vederea determinării cât mai exacte a cadrului în care să se desfăşoare această activitate, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 46 din 1 februarie 2007, prin care a completat Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, introducând după art.26, o secţiune, secţiunea a IV a , intitulată „măsuri pentru unificarea practicii judiciare”

În consecinţă, se constată că dispoziţiile art.329 alin.1 din Codul de procedură civilă nu sunt incidente, astfel că sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Craiova va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D:

Resping sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Craiova privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 283 alin.1 lit. c şi e din Legea nr. 53/24 ianuarie 2003 – Codul Muncii, cu referire la termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor având ca obiect acordarea indemnizaţiei de concediere.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 septembrie 2010.

VICEPREŞEDINTELE

ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Rodica Aida Popa

PRIM MAGISTRAT ASISTENT

Adriana Daniela White