Arbitral award jurisdiction: invalid arbitration clause and lack of res judicata effect of payment order rulings under O.G. 119/2007

Acţiune în anularea unei hotărâri arbitrale. Invocarea autorităţii de lucru judecat a celor statuate prin încheierea pronunţată în temeiul O.U.G. nr. 119/2007 cu privire la competenţa de atribuţiune. Consecinţe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: acţiune în anulare

- cererea de emitere a ordonanţei de plată

- autoritate de lucru judecat

O.U.G. nr. 119/2007, art. 5, art. 9 alin. (3), art. 10

C. proc. civ., art. 365

C. civ., art. 1201

Hotărârea irevocabilă (încheierea) pronunţată în temeiul O.U.G. nr. 119/2007 nu are autoritate de lucru judecat deoarece legiuitorul a prevăzut, în art. 9 alin. (3) teza finală din această ordonanţă, posibilitatea creditorului de a solicita o nouă judecată potrivit dreptului comun.

Astfel, faptul că în considerentele încheierii pronunţate în temeiul O.U.G. nr. 119/2007 - prin care s-a respins cererea de emitere a ordonanţei de plată - s-a apreciat că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului arbitral nu constituie autoritate de lucru judecat, în această situaţie nefiind incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ. referitoare la lucrul judecat.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 378 din 5 februarie 2014

Notă: * În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil şi din vechiul Cod de procedură civilă.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 a fost abrogată de Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013.

Prin acţiunea în anulare înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamanta SC R.L.C. SA Târgovişte, în contradictoriu cu pârâta SC E.U.I. SRL Bucureşti, a solicitat anularea hotărârii nr. 2 din 14 ianuarie 2010 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Dâmboviţa, precum şi suspendarea executării acestei hotărâri.

Prin sentinţa nr. 217 din 14 iulie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea de suspendare a executării silite, ca inadmisibilă, şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării silite, curtea a respins cererea, având în vedere nedepunerea cauţiunii stabilită de către instanţă.

Referitor la acţiunea în anulare s-a apreciat că motivele invocate de către reclamantă se circumscriu motivelor de desfiinţare a hotărârii arbitrale, prevăzute de art. 364 lit. b) şi c) C. proc. civ.

Cu privire la inexistenţa unei convenţii arbitrale, s-a apreciat că prin art. 13.1 teza II din contractul de achiziţie a fost prevăzută o clauză care nu îndeplineşte condiţiile unei clauze compromisorii, în condiţiile art. 343 alin. (1) C. proc. civ., însă, împrejurarea de a nu indica numele arbitrilor şi modalitatea de numire a lor nu reprezintă o clauză de nulitate, fiind incidente dispoziţiile art. 345 şi 347 C. proc. civ.

S-a mai reţinut că însăşi reclamanta a invocat competenţa instanţei arbitrale, cu prilejul litigiului înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. xx88/120/2009, având ca obiect pronunţarea unei ordonanţe de plată.

În ceea ce priveşte motivul de desfiinţare a hotărârii arbitrale, prin care s-a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 969 şi 970 C. civ., curtea a constatat că potrivit contractului de achiziţie încheiat cu pârâta, reclamanta s-a obligat să comercializeze produsele fabricate de pârâtă, precum şi cele provenite de la alţi producători, iar în condiţiile în care reclamanta a primit bunurile livrate de pârâtă, invocarea ulterioară a unor nereguli este tardivă.

Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, reclamanta SC R.L.C. SA Târgovişte a declarat recurs care, prin decizia nr. 982 din 24 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis, a fost casată sentinţa recurată şi a fost trimisă cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a constatat că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motiv prevăzut şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), întrucât la termenul din data de 14.07.2011, când s-a soluţionat acţiunea în anulare pe fond, procedura de citare a fost îndeplinită, prin citarea părţii la sediul Societăţii de Avocaţi T.N.A., din Bucureşti, sectorul 3, deşi reclamanta învederase instanţei schimbarea sediului ales anterior menţionat, conform art. 98 C. proc. civ.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub număr de dosar xx7/42/2012.

Prin sentinţa nr. 284 din 13 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 2 din 14 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Dâmboviţa, formulată de reclamanta SC R.L.C. SA Târgovişte şi a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea în anulare a Hotărârii nr. 2 din 14 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Dâmboviţa, formulată de reclamanta SC R.L.C. SA Târgovişte.

În motivare, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut, în esenţă, că reclamanta a solicitat să se dispună anularea hotărârii arbitrale nr. 2/14 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Dâmboviţa, rejudecarea cauzei şi pe fond respingerea cererii de arbitrare ca nefondată, invocând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 364 lit. a) C. proc. civ. în sensul că litigiul de faţă nu era susceptibil de soluţionare pe cale arbitrală, deoarece contractual încheiat între părţi nr. 1032/26.06.2007 nu conţine o clauză în acest sens, precum şi incidenţa art. 364 lit. i) C. proc. civ. în sensul că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri şi dispoziţiile imperative ale legii, respectiv ale art. 969, 970 C. civ.

A fost apreciată ca fiind nefondată critica vizând lipsa unei clauze compromisorii care să atragă competenţa de soluţionare a cauzei pe cale arbitrală.

Reclamanta a susţinut că din clauza prevăzută la art. 13.1 din contract conform căruia: “orice diferende apărute în legătura cu interpretarea, executarea sau încetarea prezentului contract vor fi rezolvate de părţi pe cale amiabilă în cazul în care rezolvarea litigiului pe cale amiabilă nu va fi posibilă, acesta va fi dedus spre soluţionare instanţei judecătoreşti arbitrare”, nu rezultă intenţia părţilor de a încredinţa litigiul spre soluţionare arbitrajului.

Curtea a reţinut că această situaţie a fost stabilită irevocabil în cadrul dosarului nr. xx88/120/2009 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, când chiar reclamanta din prezenta cauză a invocat necompetenţa instanţei de drept comun în ceea ce priveşte soluţionarea cauzei, arătând că între părţi în cadrul contractului există o clauză compromisorie care atrage competenţa de soluţionare de către arbitraj, fiind stabilit, cu autoritate de lucru judecat că litigiul este de competenţa materială a arbitrajului, chiar dacă hotărârile enunţate mai înainte au fost pronunţate în cadrul unei cereri întemeiată pe prevederile O.U.G. nr. 119/2007.

Analizând probele administrate în cauză, Curtea de Apel Ploieşti a respins şi al doilea motiv de anulare a hotărârii arbitrale care a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 969 şi 970 C. civ.

S-a constatat că executarea contractului legal încheiat între părţi creează faţă de acestea drepturi şi obligaţii reciproce.

Atâta timp cât pârâta în calitate de vânzător şi-a executat obligaţiile cu bună-credinţă, s-a arătat că în acelaşi fel este obligată şi reclamanta, astfel că, obligarea reclamantei la plată prin hotărârea arbitrală fiind o soluţie legală, nu se impune anularea hotărârii.

Aşa fiind, în raport cu dispoziţiile art. 366 C. proc. civ. a fost respinsă acţiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 2/14.01.2010 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultura Dâmboviţa.

A fost respinsă şi cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale, deoarece suspendarea potrivit art. 365 alin. (3) cu aplicarea art. 403 alin. (3) şi (4) la care se face trimitere se putea acorda până la soluţionarea pe fond a acţiunii în anulare, iar acţiunea în anularea hotărârii arbitrale a fost soluţionată la termenul când s-a formulat şi cererea de suspendarea, astfel că aceasta din urmă a rămas fără obiect.

În termen legal, împotriva sentinţei nr. 284 din 13 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta R.L.C. SA Brăila a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În opinia recurentei, sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea legii şi cu interpretarea greşită a actului dedus judecăţii.

Apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 340, art. 343 alin. (1), art. 3431 C. proc. civ. şi cele ale art. 942 şi urm. şi art. 982 C. civ. în raport de prevederile art. 13.1 din contractul dintre părţi, precum şi dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi pe cele ale art. 9 alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2007.

Sub aspectul încălcării prevederilor art. 1201 C. civ., consideră că niciuna dintre condiţiile privind tripla identitate reglementată de lege nu se regăseşte în litigiul supus arbitrajului pentru a se putea invoca şi reţine o eventuală autoritate de lucru judecat a sentinţei pronunţate în cererea de ordonanţă de plată.

Hotărârea prin care cererea de emitere a ordonanţei de plată a fost respinsă nu are autoritate de lucru judecat (nici măcar) pe fondul raporturilor dintre părţi, în acest sens fiind dispoziţiile art. 9 alin. (3) teza finală din O.U.G. nr. 119/2007 care reglementează dreptul creditorului de a promova acţiune pe fondul dreptului în cazul respingerii cererii de emitere a ordonanţei de plată.

În sensul celor susţinute sunt şi dispoziţiile art. 13 alin. (4) teza finală din O.U.G. nr. 119/2007. De altfel, un alt act normativ similar în materie, arată recurenta, este O.G. nr. 5/2001, care are o reglementare expresă a lipsei autorităţii de lucru judecat a somaţiei de plată cu privire la fondul raporturilor dintre părţi - art. II1 alin. (1).

Referitor la încălcarea dispoziţiilor legale în materia convenţiei arbitrale, susţine, în esenţă, că potrivit art. 3431 C. proc. civ. raportat la art. 340 coroborat cu art. 343 alin. (1) din acelaşi cod, clauza compromisorie este o convenţie, un act juridic civil, care se încheie, sub sancţiunea nulităţii absolute, în scris. Aşa fiind, clauzei compromisorii îi sunt aplicabile prevederile Codului civil privind validitatea convenţiei, cele privind regulile de interpretare a acesteia, precum şi cele speciale de validitate din Codul de procedură civilă.

Faţă de dispoziţiile art. 942 C. civ. şi art. 340 C. proc. civ., pentru a se fi format, în mod valabil, convenţia arbitrală sub forma clauzei compromisorii era necesar, la data încheierii contractului, un acord de voinţă al părţilor asupra arbitrabilităţii litigiilor născute între ele în temeiul contractului, exprimat într-un act scris.

Or, în contractul încheiat, susţine recurenta, nu există nicio menţiune care să conducă neîndoielnic la intenţia comună a părţilor de arbitrabilitate a litigiilor.

Nici faptul că în dosarul nr. xx88/120/2009 apărătorul R. a invocat excepţia necompetentei generale a instanţelor de judecată în temeiul clauzei 13.1 teza a doua a contractului, nu poate semnifica încheierea unui compromis care să determine astfel competenţa instanţei arbitrale.

Din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 C. civ. susţine, în esenţă, reţinerea greşită în ceea ce priveşte împrejurarea că pârâta a primit produsele fără obiecţiuni, situaţie care o obligă la plată potrivit art. 5.1 din contract, în condiţiile în care intimata nu a făcut în faţă instanţei arbitrale dovada livrării produselor obiect al contractului şi al căror preţ îl pretinde pentru a fi îndreptăţită să primească suma pretinsă cu titlu de preţ în acţiunea arbitrală.

Intimata-pârâtă SC E.U.I. SRL Bucureşti nu a formulat întâmpinare.

Analizând hotărârea recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat următoarele:

Primul motiv de recurs priveşte competenţa soluţionării cauzei în fond, la arbitraj, în temeiul clauzei compromisorii, înscrisă în art.13.1 din contractul de achiziţie nr.1099/26 iunie 2007, care stipulează că „în cazul care rezolvarea litigiului pe cale amiabilă nu va fi posibilă, acesta va fi dedus spre soluţionare instanţei judecătoreşti arbitrale”.

Deşi redactarea acestei dispoziţii contractuale este aparent ambiguă, în realitate părţile au înţeles să convină că în caz de nerezolvare a litigiului pe cale amiabilă, competenţa de soluţionare revine instanţei judecătoreşti, denumită greşit şi „arbitrală”.

Faptul că în România există instanţe judecătoreşti şi separat tribunale arbitrale este de notorietate, astfel încât este evident că părţile au considerat că instanţa judecătorească este competentă să soluţioneze un eventual litigiu, în caz contrar ar fi precizat competenţa tribunalului arbitral.

Creditoarea SC E.U.I. SRL a formulat iniţial o cerere, în temeiul art. 5 şi art. 10 din O.U.G. nr. 119/24 octombrie 2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte între profesionişti, solicitând emiterea unei ordonanţe de plată, în contradictoriu cu debitoarea SC R.L.C. SA, pentru suma de 326.107 lei reprezentând contravaloare produse livrate conform contractului nr. 1032/26 iunie 2007 şi penalităţi de întârziere, care a constituit obiectul dosarului nr. xx88/120/2009 al Tribunalului Dâmboviţa, Secţia comercială şi de contencios administrativ, soluţionat prin încheierea pronunţată la data de 12 mai 2009, în sensul respingerii cererii.

Faptul că în considerentele acestei încheieri s-a apreciat că în speţă competenţa de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului arbitral, în temeiul art. 13 din contract nu constituie autoritate de lucru judecat, cum în mod nelegal a reţinut curtea de apel, deoarece potrivit art. 9 din O.U.G. nr. 119/2007 în cazul în care cererea creditorului va fi respinsă, prin încheiere irevocabilă, acesta poate introduce cerere de chemare în judecată, potrivit dreptului comun.

Astfel fiind, este evident că în cazul cererilor întemeiate de dispoziţiile O.U.G. nr.119/2007, legiuitorul a prevăzut expres că hotărârile irevocabile (încheierile) prin care s-a respins cererea nu au autoritate de lucru judecat deoarece a prevăzut posibilitatea creditorului de a solicita o nouă judecată potrivit dreptului comun, şi în consecinţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ. referitoare la lucru judecat.

Faptul că în dosarul nr. xx88/120/2009. având ca obiect ordonanţa de plată, reclamanta – recurentă a susţinut că în speţă competenţa de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului arbitral, cum se reţine în considerentele sentinţei nr. 284/2012 nu este de natură să determine stabilirea competenţei la tribunalul arbitral, deoarece competenţa se analizează potrivit dispoziţiei contractuale precitate (art. 13), convenită de părţi în contract, şi nu conform susţinerii uneia sau alteia dintre părţi, după formularea unei cereri pentru soluţionarea litigiului.

În concluzie, potrivit art. 13 din contract competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei judecătoreşti, iar încheierea pronunţată în temeiul O.U.G. nr. 119/2007 nu conferă autoritate de lucru judecat şi, în consecinţă, Înalta Curte a constatat că motivul de recurs referitor la competenţă este fondat astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 365 C. proc. civ., a admis recursul, a modificat sentinţa atacată, în sensul admiterii acţiunii în anulare şi trimiterii cauzei, pentru soluţionare pe fond, la Curtea de Apel Ploieşti.

În raport de soluţia adoptată, celelalte motive de recurs nu mai necesită a fi analizate, urmând să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării dosarului.