Jurisdiction of insolvency judge over liquidator’s action for absolute nullity of pre-insolvency contract under Insolvency Law art. 11(1)(h)

Insolvenţă. Acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 948 C. civ. formulată de lichidatorul judiciar. Interpretarea sintagmei „atribuţiile judecătorului sindic”. Instanţa competentă material să soluţioneze cauza

Cuprins pe materii: Drept comercial. Procedura insolvenţei

Index alfabetic: acţiune în constatarea nulităţii absolute

- atribuţiile judecătorului sindic

- competenţă materială

Legea 85/2006, art. 11 alin. (1) lit. h), alin. (2)

C. civ., art. 948

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. h) h) judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;din Legea nr. 85/2006, între principalele atribuţii ale judecătorului-sindic se regăseşte şi judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii.

În consecinţă, în cazul în care lichidatorul formulează o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act fraudulos încheiat de debitor anterior deschiderii procedurii - întemeiată pe dispoziţiile art. 948 C. civ. - competenţa de soluţionare a cauzei aparţine judecătorului-sindic deoarece sintagma „principalele atribuţii ale judecătorului-sindic” nu exclude competenţa acestuia şi pentru alte cereri şi procese în care este implicat debitorul din procedură.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 437 din 6 februarie 2014

Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil.

Prin sentinţa nr. 1753 din 01 aprilie 2013 a fost admisă excepţia necompetentei materiale a Judecătoriei Târgovişte şi s-a declinat în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, cauza având ca obiect constatarea nulităţii absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 141 din 17 iulie 2009 încheiat între I.N. – promitent vânzător şi SC L. SRL – promitent cumpărător.

Instanţa a reţinut că faţă de dispoziţiile Legii nr. 85/2006, art. 11 alin. (1) lit. h) şi faţă de obiectul cererii de chemare în judecată - constatarea nulităţii absolute a unui antecontract de vânzare-cumpărare, competenţa aparţine, în primă instanţă, judecătorului sindic.

Arată instanţa că art. 11 alin. 1 lit. h) din Legea 85/2006 prevede că judecătorul sindic este competent să soluţioneze cererile introduse de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar pentru anularea unor acte frauduloase încheiate anterior deschiderii procedurii de insolvenţă.

Cererea de faţă, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare atestat sub nr. 141 din 07.07.2009, ca urmare a săvârşirii unei fraude la lege, pentru motivele invocate de lichidatorul judiciar - Cabinetul de insolvenţă D.D.C., pentru debitoarea SC L. SRL Târgovişte aparţine, în primă instanţă, Tribunalului Dâmboviţa, Secţia contencios administrativ şi fiscal, actul fraudulos fiind încheiat anterior deschiderii procedurii de insolvenţă.

Cauza a fost înregistrată sub nr. xx59/120/2013 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

La termenul din data de 3 iunie 2013 a fost acordat un termen pentru ca reclamantul să formuleze în scris excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dâmboviţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi în vederea punerii în discuţie a acestei excepţii.

Prin sentinţa nr. 676/16 septembrie 2013, Tribunalul Dâmboviţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dâmboviţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – Judecător Sindic, invocată de SC L. SRL, prin Cabinetul Individual de Insolvenţă D.D.C., în calitate de lichidator al debitorului SC L. SRL, conform Încheierii din 14.11.2011, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în dosarul nr. xx80/120/2011, pârât fiind I.N., a constatat că Judecătoria Târgovişte este instanţa competentă să soluţioneze cauza, a dispus suspendarea din oficiu a soluţionării cauzei şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Ploieşti, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a apreciat că excepţia necompetenţei Tribunalului Dâmboviţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, este întemeiată şi a fost admisă, a dispus suspendarea din oficiu a cauzei şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Ploieşti, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie s-a avut în vedere faptul că la 17 iulie 2009 (înainte ca societatea să fie supusă procedurii de insolvenţă), între I.N. – promitent vânzător şi SC L. SRL Târgovişte - promitent cumpărător, s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil - construcţie locuinţa S+P+1 în suprafaţă de 326 mp, pentru suma de 620.000 lei, din care, la semnarea antecontractului, a fost plătită suma de 490.000 lei, diferenţa urmând a fi plătită în termen de 12 luni de la semnarea antecontractului.

În condiţiile în care părţile nu au înţeles să cuprindă altă menţiune referitoare la imobil, acesta a rămas în continuare în stăpânirea promitentului vânzător, lucru firesc de altfel, câtă vreme părţile nu au încheiat decât o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.

S-a mai reţinut că între părţi, o săptămână mai târziu, s-a încheiat un act adiţional prin care, de comun acord, având în vedere consecinţele negative ale crizei financiare, promitentul vânzător urma să restituie suma primită ca avans, urmând să rămână în continuare proprietarul bunului ce a făcut obiectul antecontractului. Actul adiţional a fost întocmit în formă autentică şi poartă semnăturile şi ştampila societăţii cumpărătoare, orice susţinere contrară celor cuprinse în acest înscris, neputând fi răsturnate decât prin înscrierea în fals.

Ca atare, operaţiunea juridică de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare nu apare ca făcând parte din categoria actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, pentru ca judecătorul sindic să aibă competenţa dată prin lege de a soluţiona aceste cereri introduse de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar.

Chiar susţinerile reclamantei, prin lichidatorul judiciar, se contrazic prin actele depuse la dosar.

Astfel, s-a susţinut că bunul a fost în folosinţa promitentului vânzător şi se află în posesia acestuia şi în prezent. Este real acest lucru, câtă vreme, pe de o parte este vorba de o promisiune de vânzare cumpărare, în care nu s-a plătit întreaga sumă de bani şi deci transferul de proprietate nu s-a făcut de la vânzător la cumpărător, iar, pe de altă parte, pentru ca, la o săptămână de la încheierea promisiunii de vânzare cumpărare în forma autentică, s-a întocmit un act adiţional, în care urma să se restituie avansul, promitentul vânzător, rămânând în continuare proprietarul bunului.

Ca atare, această situaţie nu conduce de sine stătător la constatarea unei culpe a vreunei părţi în neexecutarea antecontractului, părţile semnând de comun acord actul adiţional.

Nici susţinerea lichidatorului judiciar că scopul pentru care a fost încheiat antecontractul a fost de a prejudicia statul nu poate fi primită câtă vreme nu există dovezi în acest sens, prin actul adiţional menţionat mai sus, promitentul cumpărător urmând a reintra în posesia avansului plătit.

Ca atare, în condiţiile în care nu s-a demonstrat existenta unor acte frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, cererea privind constatarea nulităţii absolute a antecontractului de vânzare cumpărare, întemeiat pe dispoziţiile art. 77 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, nu este de competenta judecătorului sindic, ci a instanţei de drept comun.

Conflictul negativ de competenţă a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. xx4/42/2013.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 56 CC din 17 octombrie 2013, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

În argumentarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 79 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii.

Actele avute în vedere de art. 79 sunt acte juridice (unilaterale sau multilaterale) prin care se realizează o manifestare de voinţă a debitorului cu intenţia de a produce efecte juridice în contra dispoziţiilor legale şi care afectează patrimonial creditorii debitorului.

Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin actele prevăzute expres de dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 lit. h) din acelaşi act normativ, între principalele atribuţii ale judecătorului-sindic se află şi judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii.

S-a apreciat că demonstrarea existenţei actelor frauduloase nu este de natură a atrage o competenţă sau alta, ci este o chestiune ce trebuie analizată pe fondul raportului juridic dedus judecăţii.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta SC L. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs indicat recurenta a arătat, în esenţă, că sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006.

Redând textual conţinutul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, recurenta susţine că, atunci când se vorbeşte de procesele de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei, se au în vedere acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 79 şi art. 80 din Legea nr.85/2006, iar cererea nr. 719/12.07.2012 are ca obiect constatarea nulităţii absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare şi a clauzei inserate în art. III pct. 2 din contract şi este întemeiată pe dispoziţiile art. 948 Cod civil.

În această situaţie, susţine recurenta, cererea sus-menţionată nu face parte din procesele date în competenţa judecătorului sindic, context în care competentă pentru soluţionarea acestei cereri este judecătoria.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate şi admiterea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Dâmboviţa pentru soluţionarea cererii şi trimiterea cauzei Judecătoriei Târgovişte.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul-pârât I.N. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Recursul este nefondat şi a fost respins pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurentă vizează lipsa temeiului legal sau încălcarea legii. Dintre aceste ipoteze, recurenta a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006.

Din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, recurenta susţine că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 948 C. civ., astfel încât respectiva cerere nu face parte din procesele date în competenţa judecătorului sindic.

Susţinerea recurentei este nefondată.

Este adevărat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 948 C. civ., însă potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. h) h) judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei între principalele atribuţii ale judecătorului-sindic se regăseşte şi judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar pentru anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii.

Cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă de către lichidatorul debitoarei SC L. SRL, respectiv CII D.D.C., în mod corect instanţa de emitere a regulatorului de competenţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi a stabilit competenţa în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Recurenta se află în eroare atunci când susţine că sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, întrucât instanţa de emitere a regulatorului de competenţă, aşa cum am menţionat anterior, a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2006.

Este greşită susţinerea recurentei conform căreia „atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei”, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006.

Sintagma „principalele atribuţii ale judecătorului-sindic” nu numai că nu exclude competenţa acestuia şi pentru alte cereri şi procese în care este implicat debitorul din procedură, ci din contra, o bună şi efectivă administrare a procedurii comportă interpretarea extensivă a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006.

În consecinţă, faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.