Recovery of illicit payments under non-reimbursable aid contract; prescription start date fixed by final resolution of administrative control objection

Contract de finanţare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil. Contestaţie împotriva procesului-verbal de control. Efecte cu privire la termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în pretenţii

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

- prescripţia dreptului material la acţiune

Decretul nr. 167/1958, art. 7, art. 8

Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, extracontractuală sau contractuală, după caz şi în cazurile asimilate, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

În cazul formulării unei contestaţii împotriva procesului-verbal de control al instituţiei finanţatoare prin care s-au constatat plăţile nelegale făcute în temeiul unui contract de finanţare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil, termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în pretenţii având ca obiect acest contract începe să curgă de la data soluţionării irevocabile a contestaţiei, moment la care reclamantul a cunoscut efectiv întinderea pagubei, fiind aplicabile, astfel, dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 418 din 6 februarie 2014

Notă: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Reclamantul Consiliul Local M. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, Secţia civilă, comercială şi contencios administrativ, a solicitat obligarea pârâtei SC C. SA Tulcea la plata sumei de 159.074 lei reprezentând 107.156,159 lei cheltuieli de aprovizionare şi sporuri achitate în perioada execuţiei lucrărilor în baza contractului încheiat cu pârâta şi 51.918 lei majorări calculate pentru nerestituirea la termen către Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit – program SAPARD a sumei de 85.376 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 805 din 26.03.2010 Tribunalul Tulcea, Secţia civilă, comercială şi contencios administrativ, a admis acţiunea şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 159.074 lei reprezentând pretenţii către reclamantă.

În fundamentarea acestei sentinţe prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, Consiliul Local M. a fost beneficiarul unui contract de finanţare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil 100%, contract încheiat cu Agenţia Sapard în 16.04.2003, având ca obiect „extindere şi modernizare reţea alimentare cu apă potabilă în comuna M.”, iar urmare acestui contract s-a încheiat şi contractul de lucrări din 5 decembrie 2003 cu pârâta, în calitate de executant lucrări, iar la art. XVIII s-a prevăzut că preţurile introduse de contractant în nota de cantităţi vor include, printre altele, şi aprovizionarea, depozitarea, transportul, manipularea, utilizarea, distribuirea şi întreţinerea tuturor materialelor, echipamentelor, uneltelor, gestionarea semnalizării rutiere, temporare, inclusiv toate costurile, taxele, cheltuielile de staţionare sau alte cheltuieli.

S-a constatat că toate aceste cheltuieli vor fi incluse ca preţ în nota de cantităţi fără a avea un alt calcul separat, aşa cum rezultă din devizul ofertă cheltuielile directe în care se includ sume pentru manoperă, utilaj transport, înregistrate în rubrică separată.

Potrivit ordinului nr. 1014/2001 privind aprobarea structurii conţinutului şi modului de utilizare a documentaţiei standard pentru elaborarea şi prezentarea ofertei pentru achiziţie publică de lucrări în cadrul formularului C5, intitulat „lista cuprinzând cantităţile de lucrări”, nu apar distinct „cheltuielile de aprovizionare pentru materiale”, sens în care şi Biroul Regional 2 Sud-Est Constanţa a comunicat cu adresa nr. 2878 din 14.09.2004 faptul că deşi nu se neagă existenţa acestor cheltuieli, corect ar fi ca acestea să fie incluse în preţul unitar al fiecărui material, preţ prezentat în devizul de ofertă al pârâtei SC C. SA Tulcea.

Instanţa de fond a apreciat că întrucât s-a constatat că aceste sporuri au fost plătite de fapt de două ori, în mod justificat Agenţia Sapard a respins la plată o parte din cheltuielile efectuate (cota aprovizionare, sporuri şantier, sporuri pentru manipulări manuale şi mecanizate), astfel că în final, reclamanta a fost obligată să restituie către Sapard suma de 207.156,159 lei.

S-a apreciat că acţiunea este întemeiată, întrucât din probele administrate a rezultat că din interpretarea celor două contracte ce au stat la baza derulării raporturilor juridice dintre cele două părţi rezultă cu certitudine un calcul defectuos al cheltuielilor, încasându-se de către pârâtă o sumă mai mare decât era legal, şi cum reclamanta solicită restituirea acestei sume pentru a se încadra în parametrii stabiliţi de clauzele contractului.

În consecinţă, s-a admis acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 159.074 lei, din care 107.157,59 lei contravaloare cheltuieli de aprovizionare şi sporuri achitate în perioada execuţiei lucrărilor, 21.780,403 lei suma reţinută din ultima tranşă de finanţare a proiectului, şi care nu a mai fost decontată dar care a fost achitată pârâtei, 85.375,755 lei reprezentând suma care a fost achitată până la sesizarea erorii de calcul şi 51.918 lei reprezentând majorări calculate pentru nerestituirea în termen a sumei de 85.376 lei către agenţia de plăţi.

Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr.12 din 29 ianuarie 2013, a admis apelul declarat de către pârâta - SC C. SA - împotriva sentinţei civile nr. 805/26.03.2010 a Tribunalului Tulcea, a schimbat în tot hotărârea atacată, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea ca prescrisă. A fost obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 3402 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că relevanţă în cauză prezintă stabilirea datei la care s-a născut dreptul la acţiune al Consiliului Local M. împotriva SC C. SA pentru restituirea sumei de 107.156,159 RON.

Instanţa de apel a apreciat că momentul cunoaşterii datoriei a fost data notificării acesteia de către instituţia finanţatoare, respectiv 28.06.2006 şi că de la această dată s-a născut dreptul la acţiune al Consiliului Local M. pentru recuperarea sumei de la SC C. SA.

S-a apreciat că instanţa poate avea în vedere şi data întocmirii procesului verbal de control de către Instituţia Finanţatoare - 01.08.2006, întrucât acesta este primul act oficial care este rezultatul unui control şi care constată efectuarea unor plăţi de către Consiliul Local M. fără respectarea prevederilor contractului de finanţare şi ale contractului de execuţie lucrări.

Instanţa de apel a apreciat că nu prezintă nicio relevanţă din punctul de vedere al termenului de prescripţie formularea unei contestaţii împotriva procesului verbal de control, contestaţie care a fost respinsă de către instituţia emitentă şi apoi de către instanţa de judecată sesizată potrivit Legii nr. 554/2004 şi că formularea contestaţiei nu se numără printre cauzele indicate expres de lege ca atrăgând suspendarea cursului prescripţiei.

În privinţa întreruperii s-a constatat că SC C. SA nu a recunoscut niciodată datoria, iar Consiliul Local M. nu a făcut acte de începere a executării.

Referitor la motivul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. b) din Decretul nr. 167/1998, respectiv introducerea unei cereri de chemare în judecată, s-a constatat că reclamantul Consiliul Local M. nu a făcut nici cerere de repunere în termenul de prescripţie.

Reclamantul putea formula acţiune de îndată ce Instituţia Finanţatoare a constatat existenţa unor plăţi nelegale către SC C. SA, urmând a solicita suspendarea judecăţii acesteia în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei îndreptată împotriva procesului verbal de control.

S-a apreciat că, faţă de data încheierii procesului verbal de control de către Instituţia Finanţatoare-01.08.2006, reclamantul putea formula acţiune pentru recuperarea sumei de la SC C. SA până la data de 01.08.2009.

Instanţa de apel a constatat că prezenta acţiune a fost formulată de către reclamant la data de 13.10.2009, fiind astfel depăşit termenul legal de prescripţie şi că potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acţiune pentru debitul principal s-a stins şi dreptul la acţiune pentru accesorii, respectiv majorările în sumă de 51918 lei pentru plata cu întârziere a debitului de 85.376 lei.

Împotriva acestei decizii reclamantul Consiliul Local M. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs indicat, recurentul a susţinut, în esenţă, că la termenul de judecată din data de 10 ianuarie 2013 când a fost soluţionată cauza, recurentul a fost lipsit de apărare, întrucât deşi apărătorul ales a depus cerere de amânare a judecării cauzei cu dovada clară a imposibilităţii de prezentare, instanţa a respins această cerere arătând că ar mai fi existat o cerere identică cu un an de zile mai devreme.

Or, susţine recurentul amânările nu au fost niciodată din culpa reprezentantului recurentului ci din cauza expertizelor efectuate în cauză, iar apărările nu au vizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurentul susţine că deşi instanţa de apel a enumerat mai multe momente pe care le-a considerat importante pentru justificarea hotărârii că dreptul material la acţiune este prescris, a ignorat momente importante pentru stabilirea momentului privind dreptul la acţiune al recurentului.

Enumerând mai multe momente ce au curs de la comunicarea deciziei nr. 76/03.10.2006 de soluţionare a contestaţiei împotriva procesului verbal de control nr. 13537 din 02.08.2006, recurentul susţine că de la data formulării recursului împotriva sentinţei civile prin care li s-a respins contestaţia împotriva actului administrativ atacat până la momentul soluţionării irevocabile a acţiunii au trecut doi ani.

Aşadar, susţine recurentul, nici un act de control nu a stabilit că sumele ar fi fost încasate necuvenit de intimata SC C. SA Tulcea, iar sumele au devenit pagubă în patrimoniul recurentului de abia în anul 2008 când au fost achitate sumele stabilite prin actul de control.

Recurentul consideră că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a textului art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, deoarece la acel moment nu exista o pagubă propriu-zisă în patrimoniul recurentului, procesul verbal de control a stabilit sume în sarcina recurentului şi nu a creat un raport juridic concret cu intimata SC C. SA Tulcea, iar suma stabilită prin procesul verbal de control a devenit o pagubă doar la momentul achitării acestui debit.

Intimata pârâtă SC C. SA, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală.

Înalta Curte, exercitând controlul de legalitate asupra deciziei atacate, în raport de criticile formulate a constatat că prezentul recurs este fondat în limitele şi pentru raţiunile ce urmează:

Potrivit art. 304 alin. 1 pct. 9 C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din perspectiva motivului de recurs invocat recurenta a susţinut respingerea nelegală a cererii de acordare termen fiind astfel lipsit de apărare şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, deoarece la acel moment nu exista o pagubă propriu-zisă în patrimoniul recurentului, procesul verbal de control a stabilit sume în sarcina recurentului şi nu a creat un raport juridic concret cu intimata SC C. SA Tulcea, iar suma stabilită prin procesul verbal de control a devenit o pagubă doar la momentul achitării acestui debit.

Susţinerea recurentei referitoare la lipsa de apărare datorată respingerii cererii de amânare nu va fi reţinută având în vedere faptul că aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, partea a mai beneficiat de acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, iar potrivit dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ. partea poate beneficia de un singur termen pentru lipsă de apărare.

Cât priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/ 1958 se constată următoarele:

Prescripţia extinctivă este sancţiunea care constă în stingerea dreptului material la acţiune pentru neexercitarea lui în termenul prescris de lege, iar raţiunea ei este aceea de a menţine o ordine de drept deja stabilită, în condiţiile lipsei de diligenţă a creditorului.

Instanţa de apel a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune fără a avea în vedere dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, raportat la momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune.

Este adevărat că regula generală cuprinsă în art. 7 din Decretul nr. 167/1958 este aceea că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, însă dreptul la acţiune se naşte în mod diferit în raport de natura drepturilor sau a actelor ori a faptelor care le generează.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 în cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, extracontractuală sau contractuală, după caz şi în cazurile asimilate, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Este adevărat că textul, în speţă art. 8 din Decretul nr. 167/1958, nu distinge între natura sau obiectul „faptei ilicite” – încălcarea unei obligaţii contractuale ori extracontractuale – însă atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă s-a opinat că acesta este aplicabil dreptului la acţiune în repararea oricărui prejudiciu, indiferent dacă s-a produs în executarea sau neexecutarea unei obligaţii contractuale ori în afara oricărui raport contractual.

Înalta Curte apreciază că dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut la data de 8 octombrie 2009 când prin decizia nr. 4150 a I.C.C.J., Secţia contencios administrativ şi fiscal a fost soluţionată irevocabil contestaţia împotriva deciziei nr. 76 din 3 octombrie 2006 a Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, prin care s-au constatat plăţile nelegale, moment la care reclamantul a cunoscut efectiv întinderea pagubei, fiind aplicabile astfel dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, se reţine că în luna august 2009 urmare controlului efectuat de Curtea de Conturi s-a stabilit că Primăria M. a efectuat cheltuieli nelegale în sumă de 159.074 lei prin plăţi nelegale către antreprenor de unde rezultă că şi de aici ar fi potrivit să înceapă curgerea termenului de 3 ani de prescripţie înăuntrul căruia s-ar putea introduce acţiune în pretenţii, de recuperare a sumei plătite nelegal către pârâtă.

În concluzie, se constată că acţiunea reclamantului a fost introdusă la Tribunalul Tulcea la data de 9 octombrie 2009 (data poştei), înregistrată la Tribunal la 13 octombrie 2009 şi chiar dacă s-ar lua în calcul data rămânerii irevocabile a sentinţei civile 2315/27.09.2007, când s-a respins contestaţia Consiliului Local M., respectiv data de 08.10.2009, ori a raportului de audit din 20 august 2009 al Curţii de Conturi, este evident că la data de 9 octombrie 2009 nu a intervenit prescripţia dreptului la acţiune în condiţiile în care până la momentele arătate nu s-a cunoscut definitiv că reclamantul a efectuat plăţi nelegale către antreprenor.

În consecinţă, reţinând că în mod greşit instanţa de apel a reţinut incidenţa textelor legale referitoare la prescrierea dreptului la acţiune al reclamantei, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul declarat în cauză a fost admis. Constatând că acţiunea reclamantei a fost introdusă în termenul legal, nefiind prescris dreptul la acţiune al acesteia, decizia recurată a fost modificată în sensul respingerii apelului declarat în cauză, cu menţinerea sentinţei de fond.