Standing to seek nullity of a credit assignment for lack of object due to non-existent claim

Contract de cesiune de creanţă. Inexistenţa creanţei la momentul încheierii contractului. Acţiune în constatarea nulităţii. Condiţii de admisibilitate din perspectiva interesului

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acţiune în constatarea nulităţii

- contract de cesiune de creanţă

- interes

C. civ., art. 948

O.U.G. nr. 163/1999, art. 6

Contractul de cesiune de creanţă prin care a fost preluată în vederea valorificării o creanţă bancară neperformantă este nul absolut în cazul în care se constată că la data încheierii sale creanţa preluată nu exista. Astfel, în cazul în care demersurile cesionarului pentru valorificarea creanţei au devenit imposibil de executat ca urmare a inexistenţei creanţei la momentul încheierii contractului, este îndeplinită condiţia interesului acestuia în formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului de cesiune de creanţă, acesta fiind singurul mijloc legal aflat la dispoziţia sa pentru decontarea creanţei preluate.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 313 din 31 ianuarie 2014

Notă : În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil.

1. Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, ca primă instanţă.

Prin acţiunea introductivă înregistrată la data de 15 februarie 2013 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) a solicitat în contradictoriu cu R.B. SA (succesoarea în drepturi a Băncii A. SA) ca prin hotărârea instanţei să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă nr. 42757/03.12.1999 şi a Actului adiţional din 15.12.1999 încheiate între Banca A. S.A (actualmente R.B. SA) şi A.V.A.B. (fosta A.V.A.S., actualmente A.A.A.S.) cu privire la creanţa neperformantă deţinută asupra SC B. SA, precum şi a actelor subsecvente încheiate, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de cesiune de creanţă.

În motivare reclamanta a arătat că, prin contractul de cesiune de creanţă şi actul adiţional susmenţionate, încheiate cu Banca A. SA, a preluat asupra SC B. SA Bărcăneşti, în vederea valorificării, o creanţă bancară neperformantă cu valoarea nominală totală de 700.873,45 lei, consolidată în USD, la nivelul sumei de 399.761,25 USD, conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/1998.

Potrivit reclamantei, la data cesiunii creanţei bancare neperformante pe rolul instanţelor judecătoreşti se aflau în derulare litigii între Banca A. SA şi debitorul SC B. SA, având ca obiect pretenţiile reciproce ale părţilor, izvorâte din operaţiunile de creditare a societăţii efectuate de bancă în temeiul unor contracte de credit încheiate în perioada 1993-1995, printre care se regăsesc şi cele ce constituie titlurile de creanţă transmise A.A.A.S. prin Anexa A la Contractul de cesiune de creanţă nr. 42757/03.12.1999 şi actul adiţional aferent.

Litigiile în cauză au fost soluţionate prin sentinţa civilă nr. 1223 din 12.11.1997, pronunţată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă şi irevocabilă după preluarea creanţei, respectiv la 11.07.2000, conform Deciziei nr. 3948 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, prin care s-a stabilit că, urmare operării compensaţiei reciproce, SC B. SA nu datorează nicio sumă de bani către A.V.A.B. sau către Banca A.

Prin sentinţa civilă nr. 1064/17.12.1998 pronunţată de Tribunalul Prahova s-a respins ca nefondată cererea de revizuire formulată de Banca A. SA, sentinţa rămânând definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 1971/28.03.2003pronunţată de Curtea Suprema de Justiţie.

Totodată, reclamanta a arătat că după preluarea creanţei bancare neperformante a declanşat procedura de executare silită a debitoarei şi a garanţiilor transmise odată cu cesiunea, procedând la poprirea conturilor bancare deţinute de debitoare, instituită prin Ordinul nr. 142/3.09.2001.

A susţinut reclamanta că, urmare actelor de executare întreprinse, debitorul SC B. SA a atacat în justiţie măsurile întreprinse de Autoritate, solicitând suspendarea formelor de executare, cerere care a fost admisă prin decizia nr. 2143 din 22 martie 2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie.

În acest context, a susţinut reclamanta, prin adresa UM/1278/14.07.2003 a solicitat R.B. SA, în calitate de succesoare în drepturi a Băncii A. SA, acordul pentru revocarea operaţiunii de cesiune a creanţei bancare neperformante aferente SC B. SA, răspunsul pârâtei fiind în sensul amânării discuţiilor pentru revocarea contractului de cesiune după data pronunţării unei soluţii în recursul în anulare exercitat de bancă împotriva deciziei Curţii Supreme de Justiţie.

Având în vedere că banca nu a transmis Autorităţii nicio informaţie referitoare la demersurile întreprinse împotriva hotărârilor judecătoreşti citate în cauză, iar amânarea operaţiunii de revocare a contractului de cesiune de creanţă a condus la menţinerea în evidenţele Autorităţii a SC B. SA ca debitor preluat, reclamanta consideră că este îndreptăţită să solicite constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune şi a actului adiţional aferent, întrucât au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 948 C. civ. în vigoare la data încheierii acestora, lipsa obiectului cesiunii fiind evidentă faţă de hotărârile judecătoreşti evocate mai sus.

În cauză pârâta R.B. SA s-a apărat prin întâmpinarea depusă la data de 13 martie 2013 invocând excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii, iar, în subsidiar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 47 din 20 mai 2013, Curtea de apel a admis excepţia lipsei de interes şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca fiind lipsită de interes.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în cauză cesiunea de creanţă s-a realizat în baza art. 1 din O.U.G. nr. 51/1998 privind unele măsuri premergătoare băncilor, operaţiunea juridică vizând patru persoane, respectiv fosta Bancă A. care a cesionat creanţele deţinute faţă de debitorul cedat SC B. SA cesionarului A.A.A.S. şi Ministerul Finanţelor care a achitat contravaloarea cesiunii prin emiterea unui titlu de stat în limita plafonului de 643.737.900 lei.

Reclamanta a fost autorizată, conform art. 6 din O.U.G. nr. 163/1999, să preia activele bancare în vederea valorificării, plata cesiunii făcându-se de o altă entitate juridică, context în care reclamanta nu justifică nici un interes în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii, deoarece efectul repunerii părţilor în situaţia anterioară urmare admiterii unei astfel de acţiuni ar fi pur teoretic, în condiţiile în care plata cesiunii nu s-a efectuat din patrimoniul acesteia, care nu a suferit o diminuare efectivă pentru a putea reţine un eventual prejudiciu.

În acelaşi sens, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu justifică un avantaj sau un profit prin promovarea acţiunii, iar aserţiunea acesteia în sensul că urmăreşte reglarea evidenţelor sale contabile este neîntemeiată, existând în acest scop, conform legislaţiei specifice, proceduri de înregistrare contabilă de reglaj.

Totodată, prima instanţă a apreciat că reclamanta încearcă să se disculpe de faptul că la data încheierii contractului de cesiune avea cunoştinţă de toate litigiile pe care banca le purta cu debitorul cedat, afirmând că responsabilitatea pentru corectitudine şi realitatea sumelor preluate la datoria publică revine numai băncii.

Prima instanţă îşi întemeiază această concluzie pe împrejurarea că banca a garantat că titlurile de creanţă remise către A.A.A.S. nu sunt anulate pe calea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, titlurile transmise existând în mod real la data cesiunii, contractele de credit fiind perfect valide, iar cu două luni înainte de perfectarea contractului, conform procesului-verbal de predare-primire din 7.09.1999, reprezentanţii băncii au înaintat Autorităţii întreaga documentaţie în original cu privire la dosarele debitorului SC B. SA.

Astfel, a conchis instanţa, reclamanta a avut la dispoziţie un timp suficient pentru a verifica creanţele ce urmau a fi preluate, iar la acea dată nu a existat nicio vătămare sau obiecţiune din partea reclamantei, care şi-a dat consimţământul la încheierea contractului.

2. Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta A.A.A.S. solicitând, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ. casarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea criticilor de nelegalitate întemeiate în drept pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/1998, ale O.U.G. nr. 106/2001 pentru finalizarea procesului de privatizare a Băncii A. SA şi ale art. 948 C. civ.

Potrivit recurentei, cesiunea de creanţă efectuată de Banca A. SA s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 şi 12 din O.U.G. nr. 51/1998, neexistând o creanţă neperformantă ce putea fi supusă valorificării, astfel cum este definită de art. 3 din O.U.G. nr. 51/1998, deoarece la data încheierii contractului de cesiune banca nu mai deţinea nicio creanţă faţă de debitorul SC B. SA, urmare compensării legale între creanţele datorate reciproc de bancă şi debitor, conform sentinţei civile nr. 1223/1997 definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 3948/2000 pronunţată de Curtea Supremă.

A susţinut recurenta în acelaşi sens că, potrivit art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, Banca A. SA poartă întreaga răspundere cu privire la realitatea şi corectitudinea sumelor pentru care solicită emisiunea titlurilor de stat, dispoziţie legală preluată expres şi în contractul de cesiune.

Or, în condiţiile în care creanţa SC B. SA nu exista la momentul cesiunii, este evidentă, în opinia recurentei, culpa Băncii A. care a procedat la cesiunea unei creanţe inexistente.

Din perspectiva art. 948 C. civ., recurenta a susţinut că obiectul actului juridic, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească o serie de condiţii impuse de textul de lege, respectiv trebuie să existe, să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, iar în cauză apare ca evidentă lipsa obiectului contractului şi, pe cale de consecinţă, îndreptăţirea cererii de constatare a nulităţii absolute a cesiunii.

Cu privire la titlurile de stat emise de M.F.P. în contrapartida activelor bancare neperformante predate la A.A.A.S., răspunderea aparţine Băncii A. la solicitarea căreia au fost emise.

Concluzionând, recurenta a susţinut că justifică atât un interes propriu, cât şi un drept în promovarea prezentei acţiuni, având în vedere dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 51/1998.

La data de 19 noiembrie 2013, intimata R.B. SA a formulat întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei fondului.

Potrivit intimatei, la data încheierii cesiunii banca deţinea o creanţă certă, determinabilă, conform anexelor la contract, creanţă care nu a fost desfiinţată pe cale judecătorească.

Referitor la dispoziţiile pretins încălcate din O.U.G. nr. 106/2001, intimata a arătat că acest act normativ a fost emis după încheierea contractului de cesiune.

Totodată, intimata a susţinut că recurenta nu justifică un interes legitim în promovarea acţiunii atâta timp cât plata cesiunii nu s-a efectuat din patrimoniul acesteia pentru a putea vorbi de un eventual prejudiciu.

La data de 21 noiembrie 2013, M.F.P., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului român a formulat o cerere de intervenţie accesorie în favoarea recurentei-reclamante, întemeiată pe dispoziţiile art. 51 C. proc. civ.

În motivare intervenienta a arătat că, potrivit O.U.G. nr. 163/1999 privind unele măsuri pentru completarea cadrului juridic referitor la restructurarea financiară şi operaţională a Băncii A. SA, M.F.P. avea obligaţia de a încheia cu Banca A. SA convenţii de derulare a datoriei publice contractate, astfel că, în calitate de emitent al titlurilor de stat, are interes în susţinerea demersului judiciar promovat de reclamantă privind recuperarea sumelor primite în mod necuvenit de bancă.

Cererea de intervenţie accesorie formulată de M.F.P. a fost încuviinţată în principiu de Înalta Curte în şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2013.

3. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate sentinţa atacată în raport de criticile formulate şi având în vedere şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., a constatat că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:

Prin contractul de cesiune de creanţă nr. 42757/1999 şi actul adiţional la contract din 15 decembrie 1999, încheiate cu fosta Bancă A. SA, reclamanta a preluat în vederea valorificării o creanţă bancară neperformantă deţinută de bancă asupra debitorului SC B. SA, cu o valoare nominală de 700.873,45 lei.

Contractul de cesiune şi actul adiţional au fost încheiate în temeiul O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea creanţelor neperformante preluate de la bănci, precum şi în baza actelor normative emise de Guvernul României în vederea privatizării Băncii A.

Astfel, conform art. 6 din O.U.G. nr. 163/1999, autoritatea a fost autorizată să preia activele bancare supuse valorificării de la Banca A. SA în limita unui plafon de 2.700 miliarde lei până la 30 decembrie 1999.

În contrapartida activelor bancare neperformante predate la autoritate, M.F.P. a emis titluri de stat, toate operaţiunile privind titlurile de stat urmând să se deruleze prin B.N.R., în calitate de agent al Statului.

Urmare încheierii contractului de cesiune susmenţionat, reclamanta s-a înregistrat în evidenţele sale contabile cu valoarea nominală a creanţei neperformante preluate, consolidată în USD.

Prin acţiunea introductivă de faţă reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune şi a actului adiţional, susmenţionate, invocând neregularităţi ce ţin de încheierea contractului, respectiv lipsa obiectului contractului.

Legitimitatea demersului judiciar promovat de reclamantă este dată, în primul rând, de calitatea sa de parte în contractul de cesiune de creanţă. Potrivit reclamantei, contractul de cesiune este nul absolut deoarece la data încheierii sale creanţele preluate în vederea valorificării nu existau, astfel că, în lipsa obiectului care formează materia angajamentului asumat, contractul nu este valabil.

În acest context al cauzei, condiţia interesului reclamantei în declanşarea procedurii judiciare este, în mod evident, îndeplinită, existând o legătură directă între pretenţia formulată şi dreptul subiectiv afirmat.

Cu alte cuvinte, interesul, înţeles ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, nu are în vedere interesul material sau moral care formează substanţa dreptului subiectiv, ci justificarea de a invoca şi a urmări pe calea demersului judiciar promovat un anumit folos practic.

Or, în situaţia invocată de reclamantă, a inexistenţei creanţei la momentul încheierii contractului de cesiune, demersurile sale pentru valorificarea unei creanţe inexistente au devenit imposibil de executat, astfel că singurul mijloc legal aflat la dispoziţia reclamantei pentru decontarea creanţei preluate este reprezentat de prezentul demers judiciar.

Înalta Curte notează, totodată, că argumentele primei instanţe în admiterea excepţiei lipsei de interes reprezintă, în fapt, motive de netemeinicie a cererii de chemare în judecată.

Cu alte cuvinte, deşi instanţa a soluţionat cauza pe excepţie, ceea ce presupune o necercetare a fondului, întregul său raţionament a vizat fondul cauzei, demonstrând, astfel, implicit, dar indubitabil, că reclamanta justifică un interes, un folos practic în promovarea acţiunii, chiar dacă, în opinia instanţei, pe fond susţinerile reclamantei au fost apreciate ca nefondate.

Pentru raţiunile mai sus înfăţişate Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., a admis recursul şi a casat decizia nr. 47/20.05.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă c,u trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În temeiul art. 55 C. proc. civ., Înalta Curte a admis şi cererea de intervenţie accesorie formulată de M.F.P. în interesul reclamantei-recurente, constatând că M.F.P. justifică un interes în promovarea cererii de intervenţie în calitatea sa de emitent al titlurilor de stat în limita plafonului aprobat prin O.U.G. nr. 163/1999 şi de administrator al datoriei publice.