Arbitral annulment for non-ruling on procedural request to apply evidence valuation rules

Acţiune în anularea unei hotărâri arbitrale. Invocarea dispoziţiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ. Condiţii de admisibilitate din perspectiva prevederilor art. 225 C. proc. civ.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic: acţiune arbitrală

C. proc. civ., art. 225, art. 364 lit. f)

Noţiunea de „cerere” la care fac referire dispoziţiile art. 364 lit. f) C. proc. civ. este ataşată ideii de cerere de chemare în judecată, reconvenţională, de chemare în garanţie sau capetelor de cerere cu care părţile învestesc tribunalul arbitral sau instanţa, nu oricărei cereri formulate în litigiul arbitral sau în proces, întrucât numai aceste prime cereri presupun o pronunţare care să se materializeze în cuprinsul sentinţei şi numai acestea sunt apte, în cazul în care sunt nesocotite, să ducă la anularea sentinţei arbitrale. Prin urmare, „cererea” care vizează aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ. şi care ţine de aprecierea probelor, respectiv tinde spre completarea acestor probe, în raport de lipsa nejustificată a unei părţi la interogatoriu sau de refuzul acesteia de a răspunde la interogatoriu, nu intră în sfera noţiunii de cerere la care se referă art. 364 lit. f) C. proc. civ., întrucât nu instituie obligaţia unui răspuns, a unei pronunţări din partea tribunalului arbitral, care are facultatea de a face aplicarea art. 225 C. proc. civ. sau nu, după libera apreciere.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 95 din 17 ianuarie 2014

Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod de procedură civilă.

Prin sentinţa arbitrală nr. 213 din 8 noiembrie 2012, pronunţată în dosarul nr. xx9/2012, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a respins excepţiile invocate de pârâta SC C.E. Bank SA referitoare la: autoritatea de lucru judecat privind restituirea sumei de 55.906,22 Euro - comision pentru rambursare anticipată; prescripţia dreptului material la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a art. 2.2 din Actul adiţional nr. 1 şi a actelor juridice întocmite în temeiul acestei clauze; prescripţia dreptului material la acţiune în ce priveşte suma de 95.660 Euro – dobândă plătită suplimentar şi suma de 16.764 Euro-comision; lipsa de interes a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a art. 2.2 din Actul adiţional nr. 1 şi a actelor juridice întocmite în temeiul acestei clauze.

A respins ca neîntemeiată acţiunea arbitrală formulată de reclamanta SC E.A. SRL împotriva pârâtei SC C.E. Bank (România) SA şi a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 13.776 lei cu titlu de cheltuieli de arbitrare.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul arbitral a reţinut că a fost sesizat cu o cerere de arbitrare prin care reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a actelor juridice (notificări, grafice de rambursare, acte juridice care au stat la baza lor sau care le-au succedat) despre a căror întocmire reclamanta a fost informată prin notificările nr. 120 din 20 mai 2008, nr. 324 din 3 octombrie 2008 şi nr. 38 din 30 ianuarie 2009, prin care banca pârâtă C.E. Bank (România) SA a modificat în unilateral rata dobânzii; să o oblige pe pârâtă la restituirea dobânzii plătite suplimentar faţă de cea convenită de părţi, evaluată provizoriu la 95.960 Euro (în echivalent de 416.567,27 lei); să o oblige pe pârâtă la restituirea sumei de 55.906,22 Euro (în echivalent de 243.376,55 lei), pe care pârâta a reţinut-o cu titlu de comision pentru rambursarea anticipată a creditului acordat, ca şi la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, tribunalul arbitral a reţinut că la 3 iunie 2005 părţile au încheiat contractul de limită de creditare nr. 651, prin care pârâta, în calitate de împrumutător, i-a acordat reclamantei, în calitate de împrumutat, suma de 5.400.000 euro pe facilitatea credit, cu maturitate la 31 decembrie 2012, contractul fiind completat şi modificat succesiv prin patru acte adiţionale.

A reţinut şi că, ulterior încheierii actelor adiţionale, pârâta i-a transmis reclamantei trei notificări referitoare la modificarea ratei dobânzii şi că pârâta a fost nemulţumită de aceste modificări, motiv pentru care a restituit creditul anticipat şi a optat pentru o altă alternativă de finanţare, încheind un contract cu o altă bancă.

În ceea ce priveşte excepţiile invocate de pârâtă în apărare, tribunalul le-a apreciat ca neîntemeiate şi le-a respins pentru următoarele considerente:

Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, tribunalul arbitral a reţinut că litigiul de faţă şi litigiul soluţionat prin sentinţa arbitrală nr. 76/2011 au acelaşi obiect, dar au o cauză diferită, întrucât în litigiul anterior cauza a reprezentat-o executarea cu rea-credinţă şi necorespunzătoare de către banca pârâtă a contractului de creditare, iar în litigiul de faţă cauza o reprezintă nulitatea absolută a clauzei 2.2 din actul adiţional nr. 1 şi a actelor subsecvente.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute a art. 2.2 din actul adiţional nr. 1 şi a actelor juridice subsecvente, tribunalul arbitral a reţinut că această cerere este întemeiată pe cauza ilicită, ceea ce face ca acţiunea să fie imprescriptibilă extinctiv.

În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privitoare la cererea de restituire a dobânzii plătite suplimentar (95.660 Euro), tribunalul arbitral a apreciat că acest capăt de cerere vizează repunerea părţilor în situaţia anterioară, că este subsecvent cererii de constatare a nulităţii absolute a actelor juridice şi că dreptul la acţiune se naşte numai în momentul în care tribunalul constată nulitatea absolută a acestor acte juridice.

Referitor la excepţia lipsei de interes, tribunalul a apreciat că excepţia este neîntemeiată, întrucât reclamanta are interes în promovarea prezentei cereri, câtă vreme nu s-a prescris dreptul material la acţiune referitor la pretenţia de restituire a dobânzii achitate.

Pe fondul cererii, Tribunalul arbitral a reţinut că, din examinarea contractului de limită de creditare şi a actelor adiţionale la acesta, reiese că părţile au optat pentru un credit cu dobândă variabilă şi că prin art. 2.2 din actul adiţional de la 13 iunie 2005 părţile au stabilit rata dobânzii, dar şi dreptul băncii de a modifica această rată în funcţie de situaţia financiară a împrumutatului şi de condiţiile de piaţă, banca având datoria de a notifica împrumutatului aceste modificări.

A reţinut tribunalul arbitral că pârâta, prevalându-se de clauza 2.2, i-a notificat reclamantei modificările aduse ratei dobânzii şi că înrăutăţirea situaţiei financiare a reclamantei, dar şi caracterul justificat al modificării au fost reţinute în mod irevocabil prin sentinţa arbitrală nr. 76 din 1 aprilie 2011 a aceluiaşi tribunal arbitral.

A reţinut, de asemenea, că reclamanta a rambursat anticipat creditul acordat de pârâtă, că aceasta din urmă a reţinut în această situaţie comisionul aferent şi că prin aceeaşi sentinţă arbitrală evocată în precedent s-a apreciat că perceperea comisionului se justifică drept compensare pentru că banca a renunţat la termen.

Tribunalul nu a primit susţinerile reclamantei despre faptul că art. 2.2 din actul adiţional nr. 1 reprezintă o condiţie pur potestativă, argumentând în sensul că modificările nivelului dobânzii s-au făcut în funcţie de situaţia economică a reclamantei, nu ca urmare a impunerii de către bancă a unei condiţii pur potestative.

A reţinut, de asemenea, că reclamanta nu a dovedit nici cauza ilicită, nici încălcarea ordinii publice şi a bunelor moravuri ca motive de nulitate absolute şi că, faţă de cuprinsul art. 2.2 din actul adiţional nr. 1, în care sunt indicate condiţiile în care dobânda poate fi modificată, nu se poate vorbi despre un obiect al acestei clauze nedeterminat sau nedeterminabil.

În ceea ce priveşte cererile de restituire a sumelor plătite cu titlu de dobândă suplimentare, de comision pentru rambursare anticipată şi de comision pentru folosirea liniei de credit, tribunalul arbitral le-a apreciat ca neîntemeiate, întrucât acestea au fost percepute pe baza contractelor şi a actelor adiţionale.

Pe cale de consecinţă, cererea de arbitrare a fost apreciată ca neîntemeiată şi a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe arbitrale a exercitat acţiune în anulare reclamanta, cauza fiind înregistrată la nr. xx2/2/2013 la 15 ianuarie 2013 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 30/2013 din 18 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins ca nefondată acţiunea în anulare şi a obligat-o pe petentă la plata către intimată a sumei de 13.604,35 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Privitor la motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. g) C. proc. civ., prima instanţă l-a apreciat ca neîntemeiat, reţinând că hotărârea este motivată corespunzător, că tribunalul a stabilit situaţia de fapt prin raportare la contractul de limită de creditare, la actele adiţionale şi la notificările emise de către bancă, motivarea în drept constând în trimiterile făcute de tribunal la contract şi la actele adiţionale, care reprezintă legea părţilor.

A apreciat ca neîntemeiată susţinerea petentei-reclamante despre un arbitraj efectuat în echitate, având în vedere, pe de o parte, că la dosar nu există acordul expres al părţilor pe acest aspect, impus de prevederile art. 360 alin. (2) C. proc. civ. şi, pe de altă parte, trimiterile făcute de tribunal la legea părţilor – contractul şi actele adiţionale.

A apreciat ca neîntemeiată şi susţinerea petentei-reclamante despre inexistenţa motivării de fapt, având în vedere că tribunalul arbitral a reţinut aspectele esenţiale cu privire la naşterea raporturilor juridice dintre părţi şi a analizat toate motivele de nulitate invocate.

Cât priveşte motivul de nulitate întemeiat pe prevederile art. 364 lit. f) C. proc. civ. şi constând în omisiunea tribunalului arbitral de a se pronunţa pe cererea petentei de aplicare a dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., prima instanţă l-a apreciat ca neîntemeiat, reţinând că pronunţarea ultra, minus sau plus petita trebuie să vizeze o cerere dedusă judecăţii, respectiv obiectul judecăţii, nu orice cereri formulate de părţi în cursul soluţionării dosarului.

Şi motivul de nulitate întemeiat pe dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. a fost găsit neîntemeiat, prima instanţă subliniind distincţia între autoritatea şi puterea de lucru judecat şi apreciind că nu există nicio contradicţie între respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi valorificarea în noua hotărâre a unor aspecte soluţionate în prima hotărâre şi care au intrat în puterea lucrului judecat. În acest sens, prima instanţă a reţinut că în mod corect tribunalul arbitral a stabilit că aspectele legate de îndeplinirea condiţiilor pentru modificarea cuantumului dobânzii, de înrăutăţirea situaţiei financiare a petentei şi de caracterul justificat al reţinerii comisionului de rambursare anticipată au fost analizate în primul litigiu dintre părţi.

Pentru aceste considerente, acţiunea în anulare a fost respinsă ca nefondată, curtea de apel obligând-o pe petenta-reclamantă care a căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs motivat pârâta, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 10 mai 2013 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

În motivarea recursului s-a susţinut în primul rând că sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 364 lit. g) raportat la art. 361 lit. e) C. proc. civ., întrucât prima instanţă a apreciat în mod greşit ca suficientă motivarea prin care tribunalul arbitral a reţinut neîntemeiat motivul de nulitate fondat pe cauza ilicită, constatând că acest motiv nu a fost dovedit nici prin înscrisurile depuse la dosar şi nici prin interogatoriile administrate.

Al doilea motiv de recurs vizează pronunţarea hotărârii primei instanţe cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 364 lit. g), raportat la art. 361 lit. e) C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta a susţinut că prima instanţă a apreciat în mod greşit ca fiind suficientă motivarea dată de tribunalul arbitral motivului de nulitate întemeiat pe obiectul nedeterminat şi nedeterminabil, deşi tribunalul arbitral nu a făcut decât să reitereze clauzele contractuale şi să conchidă, fără a interpreta aceste probe în contextul invocat de petentă, că acestea nu se circumscriu motivelor invocate.

Al treilea motiv de recurs vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 364 lit. g), raportat la art. 361 lit. e) C. proc. civ. În acest sens, recurenta a susţinut că în mod greşit prima instanţă a menţinut hotărârea arbitrală, deşi aceasta din urmă nu conţine niciun considerent ori concluzie referitoare la cel de-al treilea motiv de nulitate – frauda la lege.

Al patrulea motiv de recurs vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 364 lit. g), raportat la art. 361 lit. e) C. proc. civ. Recurenta a susţinut că prima instanţă a menţinut în mod greşit sentinţa arbitrală, deşi cu privire la inexistenţa condiţiei pur potestative tribunalul arbitral a formulat doar o concluzie, fără a arăta şi considerentele care au stat la baza acesteia.

Al cincilea motiv de recurs vizează greşita aplicare de către curtea de apel a puterii de lucru judecat în ceea ce priveşte motivele de nulitate absolută a actelor juridice, cu consecinţa încălcării dreptului recurentei de acces la justiţie şi a principiului disponibilităţii, esenţiale în asigurarea unui proces echitabil.

Subsumat acestei critici, recurenta a trecut în revistă obiectul şi soluţia celor două litigii raportat la care s-a invocat puterea de lucru judecat, a subliniat motivul pentru care s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, respectiv nediscutarea validităţii manifestării de voinţă a pârâtei de a majora dobânda şi a susţinut că tocmai din acest motiv tribunalul arbitral nu putea reţine nici puterea de lucru judecat.

A arătat recurenta şi că în prima sentinţă arbitrală se face referire la un singur act de majorare a dobânzii, iar prin cea de a doua cerere se contestă cele trei acte succesive de majorare a dobânzii.

De asemenea, a susţinut că atât tribunalul arbitral, cât şi instanţa de fond aveau obligaţia de a ţine cont de toate considerentele hotărârii arbitrale, iar în acest sens a remarcat că două paragrafe ale primei hotărâri sunt relevante, însă ele sunt contradictorii, iar opţiunea pentru unul sau altul din cele două paragrafe conduce la încălcarea puterii de lucru judecat a celeilalte concluzii.

Recurenta a opinat în sensul că trebuia să prevaleze în opţiune primul paragraf, întrucât este singurul în acord cu principiile şi garanţiile de drept procesual civil şi că tribunalul, ca şi instanţa de fond, au ales să ignore această parte din hotărâre, încălcând principiul disponibilităţii şi dreptul recurentei de acces la justiţie, consacrat de art. 6 pct. 1 din Convenţie, de art. 21 din Constituţia României, de art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

În cadrul acestei critici, recurenta a susţinut că încălcarea principiului disponibilităţii şi a dreptului la acces la justiţie constă în faptul că al doilea capăt al cererii de arbitrare nu a fost analizat de primul tribunal arbitral (deoarece nu a fost învestit cu acest capăt de cerere), nu a fost analizat nici de al doilea tribunal arbitral, care, deşi a fost învestit cu acest capăt de cerere, a reţinut că a fost soluţionat de primul tribunal arbitral şi nu va putea fi analizat de un alt tribunal arbitral sau de o altă instanţă, deoarece apare ca soluţionat prin dispozitivul sentinţei arbitrale atacate în cauza de faţă.

Al şaselea motiv de recurs vizează pronunţarea sentinţei cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ., recurenta susţinând că prima instanţă a lăsat fără sancţiune omisiunea arbitrilor de a se pronunţa pe cererea recurentei de aplicare a dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ.

Recurenta a criticat interpretarea dată de prima instanţă noţiunii de „cerere”, susţinând că dispoziţiile art. 364 lit. f) C. proc. civ. nu practică o astfel de distincţie, caz în care devine aplicabil principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Recursul este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

La 16 ianuarie 2014, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat în principal excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs dezvoltate la punctele 1-5, în primul rând pentru că ipoteza greşitei aplicări a legii, prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează exclusiv situaţia încălcării unor norme de drept substanţial, nu şi a unei norme de drept procesual, recurenta invocând critici circumscrise dispoziţiilor art. 361 lit. e) şi dispoziţiilor art. 364 lit. g) C. proc. civ.

În al doilea rând, susţine intimata, recurenta critică modul în care instanţa a apreciat forţa probantă a aspectelor reţinute în mod irevocabil prin sentinţa nr. 76/2011, critica nefiind una de nelegalitate, astfel cum impun prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În subsidiar, intimata a formulat apărări în fapt şi în drept faţă de fiecare motiv de recurs, solicitând respingerea recursului ca nefondat. A solicitat cheltuieli de judecată.

La termenul din 17 ianuarie 2014, Înalta Curte a calificat excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs drept apărare de fond.

Analizând cu precădere această apărare, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată. Pe de o parte se cuvine reţinut că dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu practică distincţia propusă de intimată şi nu sancţionează exclusiv încălcarea normelor de drept substanţial, de aceea este incident principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Pe de altă parte, şi dacă partea invocă in terminis dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la dispoziţiile art. 364 C. proc. civ., nimic nu împiedică instanţa să facă aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. şi, invocându-se încălcarea formelor de procedură, să califice aceste motive ca fiind circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face o dată în plus ca apărarea vizând inadmisibilitatea motivelor de recurs întemeiate pe greşita aplicare a normelor de procedură să fie apreciată ca ineficientă şi să fie înlăturată.

Este neîntemeiată apărarea numită de intimată drept inadmisibilitate a motivelor de recurs şi din perspectiva neîncadrării motivelor de recurs în ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Aceasta întrucât recurenta şi-a argumentat în fapt şi în drept motivele de recurs, trimiţând in terminis la textul legal pretins invocat, astfel că nu se poate vorbi despre critici de netemeinicie, vizând aprecierea probelor, ci despre critici de nelegalitate circumscrise cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat şi l-a respins cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenta a invocat ca temeiuri juridice dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., însă dezvoltarea criticilor se subsumează exclusiv dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispoziţiile art. 304 pct. 7 fiind doar enunţate, invocate formal, de aceea critica generală întemeiată pe aceste din urmă dispoziţii legale va fi înlăturată.

În ceea ce priveşte primele patru motive de recurs, pentru argumentele ce se vor arăta, Înalta Curte le va grupa şi le va răspunde prin următoarele considerente comune:

Se constată că toate aceste motive de recurs vizează motivele de nulitate absolută cu care recurenta a învestit tribunalul arbitral şi se întemeiază pe critica vizând lipsa motivării.

Se constată, de asemenea, că recurenta şi-a întemeiat acţiunea în anulare pe un prim motiv de anulare constând în lipsa motivării de fapt şi de drept a hotărârii arbitrale, ca şi pe soluţionarea cererii de arbitrare în echitate, motiv de anulare formulat în termeni generali şi care nu a cuprins detalierile aduse prin cele patru motive de recurs sus-amintite.

În acest context, motivarea dată de instanţa de acţiune în anulare a vizat motivul de anulare astfel cum a fost formulat, instanţa nefiind datoare să dea dezlegări asupra unor aspecte care nu s-au invocat.

Din acest punct de vedere, câtă vreme recurenta a avut posibilitatea de a critica în detaliu hotărârea arbitrală în faţa primei instanţe pe calea acţiunii în anulare, ea nu poate detalia aceste critici pe calea recursului, nu poate cere şi nu poate obţine în instanţa de recurs reformarea unei hotărâri pe care instanţa de acţiune în anulare a pronunţat-o în limitele învestirii.

Ca urmare, aceste critici urmează să fie înlăturate.

Al cincilea motiv de recurs este nefondat.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că în acţiunea în anulare recurenta a criticat hotărârea arbitrală sub aspectul greşitei valorificări a efectului pozitiv al lucrului judecat, subliniind că acceptarea efectelor puterii de lucru judecat vine în contradicţie cu respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Prima instanţă s-a pronunţat asupra motivului de anulare în limitele acestei motivări şi a argumentat în mod legal şi temeinic diferenţa dintre autoritatea de lucru judecat şi puterea lucrului judecat, precum şi lipsa oricărei contradicţii dintre respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi valorificarea efectelor puterii lucrului judecat.

Acest motiv de anulare a fost reluat şi dezvoltat în calea de atac a recursului.

Dezvoltarea motivului de anulare a avut ca obiect în primul rând susţinerea iniţială despre contradicţia dintre respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi reţinerea puterii de lucru judecat. Recurenta a adus un nou argument în susţinerea poziţiei sale, arătând că raţiunea pentru care s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat a constat tocmai în faptul că aspectele deduse judecăţii în cele două litigii nu au fost aceleaşi, ca urmare nu poate exista nici putere de lucru judecat.

Raţionamentul dezvoltat de recurentă este corect, însă nu eficient în circumstanţele date. Aceasta întrucât tribunalul arbitral, reţinând în considerentele sentinţei nr. 76 din 1 aprilie 2011 că nu a fost învestit cu un capăt de cerere în sensul declarării nulităţii ori ineficacităţii actului de majorare a dobânzii şi nu poate face analiza cauzei decât pornind de la premisa validităţii acestuia, procedează totuşi la o analiză subsidiară a condiţiilor art. 2.2 din actul adiţional nr. 1 la contract şi reţine că la dosarul cauzei se regăsesc dovezi din care rezultă înrăutăţirea situaţiei financiare a reclamantei şi că modificarea dobânzii de către pârâtă apare justificată.

Este indiscutabil că tribunalul arbitral a realizat o motivare subsidiară în condiţiile în care a reţinut anterior că nu este legal învestit cu analiza validităţii clauzei 2.2 din actul adiţional, însă această motivare subsidiară nu s-a dovedit a fi fost cenzurată de instanţele de control judiciar.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că nici una dintre părţi nu a dovedit că sentinţa arbitrală nr. 76/2011 a fost atacată pe calea acţiunii în anulare şi nici că a fost anulată de instanţele de control judiciar sau că aceste instanţe au dat litigiului alte dezlegări de fapt sau de drept. În aceste condiţii, deşi recurenta avea împotriva acestei sentinţe arbitrale calea acţiunii în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 364 lit. f) C. proc. civ., în care să invoce ultra petita, faptul că aceste apărări nu au fost valorificate pe cale legală valorează achiesare a recurentei la soluţia şi la motivarea date de tribunalul arbitral, fără posibilitatea de a le mai tăgădui în cel de-al doilea litigiu.

Pe cale de consecinţă, statuările din această primă sentinţă arbitrală au intrat în puterea lucrului judecat şi în mod corect au fost reţinute atât de tribunalul arbitral, cât şi de instanţa de acţiune în anulare.

Cea de-a doua dezvoltare adusă în recurs motivului de anulare se întemeiază pe argumente noi şi care se referă la contradicţia între paragraful în care tribunalul arbitral reţine în sentinţa arbitrală nr. 76/2011 că nu este învestit să verifice validitatea clauzei 2.2 din actul adiţional şi paragraful imediat următor, în care face totuşi această analiză în subsidiar.

Acest argument nu poate fi primit. Pe de o parte, Înalta Curte apreciază că nu poate fi loc de opţiune între primul şi cel de-al doilea paragraf, respectiv între lipsa de motivare şi motivarea făcută peste limitele învestirii, câtă vreme există o statuare asupra unui aspect dedus judecăţii în al doilea litigiu şi nu există niciun temei legal de eliminare, de ignorare a acestei statuări, astfel cum s-a reţinut în considerentele ce preced.

Pe de altă parte, Înalta Curte reiterează argumentele prezentate în precedent şi apreciază că, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada că sentinţa arbitrală a fost anulată, ea se impune cu puterea lucrului judecat sub toate aspectele pe care le-a dezlegat, în limitele învestirii sau peste aceste limite, iar tribunalul arbitral, ca şi instanţa de acţiune în anulare au reţinut în mod corect acest lucru, sentinţa primei instanţe fiind la adăpost de critică şi din acest punct de vedere.

În fine, ultima dezvoltare a motivului de anulare constă în susţinerea că nu putea fi reţinută puterea de lucru judecat câtă vreme în prima hotărâre arbitrală nu a fost avută în vedere decât prima modificare a ratei dobânzii, iar în cel de al doilea litigiu au fost denunţate şi modificările subsecvente, cu privire la care nu poate exista putere de lucru judecat.

Această dezvoltare a motivului de nulitate nu poate fi primită, întrucât nu a fost dedusă judecăţii în faţa curţii de apel, ci este formulată direct în calea de atac a recursului. Or, în această situaţie, câtă vreme prima instanţă nu a fost chemată să se pronunţe asupra acestui aspect, nu i se poate imputa că a pronunţat o hotărâre nelegală, Înalta Curte reţinând că hotărârea s-a pronunţat şi în acest caz cu respectarea limitelor învestirii.

Al şaselea motiv de recurs este nefondat.

Curtea de apel a statuat în mod corect, în acord cu o doctrină şi o jurisprudenţă constante, că noţiunea de „cerere” la care fac referire dispoziţiile art. 364 lit. f) C. proc. civ. este ataşată ideii de cerere de chemare în judecată, reconvenţională, de chemare în garanţie etc. sau capetelor de cerere cu care părţile învestesc tribunalul arbitral sau instanţa, nu oricărei cereri formulate în litigiul arbitral sau în proces, întrucât numai aceste prime cereri presupun o pronunţare care să se materializeze în cuprinsul sentinţei şi numai acestea sunt apte, în cazul în care sunt nesocotite, să ducă la anularea sentinţei arbitrale.

În speţă, „cererea” la care se referă recurenta vizează aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ. şi ţine de aprecierea probelor, respectiv tinde spre completarea acestor probe, în raport de lipsa nejustificată a unei părţi la interogatoriu sau de refuzul acesteia de a răspunde la interogatoriu, cu o mărturisire deplină sau cu un început de dovadă.

O astfel de cerere nici nu era necesar a veni din partea uneia din părţile litigante, după cum nici nu instituia obligaţia unui răspuns, a unei pronunţări din partea tribunalului arbitral, care avea facultatea de a face aplicarea art. 225 C. proc. civ. sau nu, după libera apreciere („… instanţa poate socoti aceste împrejurări…”).

Conchizând, în funcţie de considerentele ce preced Înalta Curte a apreciat că în cauză nu subzistă motivul de recurs prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de aceea a respins recursul ca nefondat în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În temeiul art. 316, raportat la art. 366 – 3661 şi la art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte a obligat-o pe recurentă să plătească intimatei cheltuielile de judecată efectuate în recurs, care constau în onorariu de avocat.