Nullity of commercial mandate contract and lack of representative status upheld where appointment of General Director violated exclusive General Assembly competence.

Reprezentarea societăţii în raporturile cu terţii. Încălcarea prevederilor statutare referitoare la numirea directorului general. Consecinţe din perspectiva excepţiei lipsei calităţii de reprezentant legal al societăţii

Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcţionarea societăţilor

Index alfabetic: acţiune în constatarea nulităţii absolute

- contract de mandat comercial

- director general

- excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal

Legea nr. 31/1990, art. 75, art. 194 alin. (1) lit. b), art. 197 alin. (3)

În cazul în care în statutul societăţii s-a prevăzut că directorul general - care conduce comitetul de direcţie - este numit de adunarea generală a asociaţilor, nu este posibil ca prin încheierea unui contract de mandat comercial unul dintre administratori să dobândească calitatea de director general, întrucât, astfel, se înlătură competenţele absolute ale adunării generale a asociaţilor, fapt care echivalează cu lipsa consimţământului societăţii la încheierea acestuia, lipsă care atrage nulitatea absolută a contractului.

Existenţa unei prevederi exprese în statutul societăţii privitoare la delimitarea netă între atribuţiile şi responsabilităţile directorului general şi ale directorilor simpli (administratori), în sensul conferirii exclusive a atribuţiei de reprezentare a societăţii în raporturile cu terţii şi în justiţie în favoarea directorului general, face să fie întemeiată excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal a administratorului care, cu încălcarea prevederilor statutare, a fost numit director general.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1393 din 8 aprilie 2014

Prin decizia nr. 47 din 26 iunie 2013, Curtea de Apel Oradea a admis ca fondat apelul declarat de reclamanţii M.I. şi SC T.G.I.E. SRL reprezentată prin M.I. împotriva sentinţei nr. 100/COM din 27 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bihor pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.I. şi SC T.G.I.E. SRL promovată în contradictoriu cu pârâtul M.I. şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 1996 din 31 august 2008 încheiat între SC T.G.I.E. SRL Oradea şi M.V., cu păstrarea restului dispoziţiilor sentinţei apelate, respingând cererea de aderare la apel formulată de intimatul-pârât M.V.

1. În considerentele deciziei instanţa de apel a reţinut că obiectul acţiunii introductive îl formează, conform deciziei irevocabile nr. 577 din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, constatarea nulităţii contractului individual de muncă nr. 1996 din 31 august 2008 prin care pârâtul M.V. a fost angajat în calitate de director general al T.G.I.E., calificat ca fiind un contract de mandat comercial, supus reglementării Legii societăţilor comerciale, nu legislaţiei muncii, asupra căruia instanţa de fond a pronunţat sentinţa nr. 100/COM din 27 februarie 2003, apelată de reclamanţi.

2. Critica excepţiei autorităţii de lucru judecat cu privire la calitatea de reprezentant legal al societăţii prin care această calitate a fost recunoscută apelantului M.I. s-a apreciat ca neîntemeiată deoarece, pe de o parte, instanţele au pronunţat hotărâri contradictorii cu privire la această chestiune, iar, pe de altă parte, îndeplinirea condiţiilor art. 1201 C. civ. precum şi ale art. 166 C. proc. civ. ca excepţie de fond, peremtorie şi absolută se analizează sub aspectul soluţionării fondului pricinii, nu şi în situaţia în care printr-o hotărâre anterioară s-a soluţionat excepţia calităţii de reprezentant, reţinând ca relevant şi faptul că în considerentele sentinţei nr. 54/2008 pronunţată de Tribunalul Bihor şi invocată de apelanţi în susţinerea acestei excepţii s-a reţinut că la stabilirea calităţii de reprezentant legal al T.G.I.E. în favoarea lui M.I. a avut în vedere contractul individual de muncă, prin care a fost angajat în calitate de director general al societăţii, contract care, ulterior prin decizia nr. 1455/R din 4 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, s-a constatat că este lovit de nulitate.

Instanţa a reţinut, aşadar, că situaţia de fapt avută în vedere de sentinţa evocată a suferit ulterior modificări, considerent pentru care critica excepţiei puterii de lucru judecat nu a fost primită, fiind menţinută soluţia primei instanţe asupra acesteia.

3. Critica sentinţei sub aspectul excepţiei lipsei calităţii de reprezentant legal a pârâtului M.V. a fost şi ea înlăturată, instanţa de apel apreciind că în mod corect prima instanţă a respins această excepţie. Instanţa de apel a motivat că prin constatarea nulităţii contractului individual de muncă al reclamantului M.I. s-au reactivat prevederile actelor constitutive ale societăţii, modificate prin actele adiţionale, conform cărora nu există vreo prevedere contrară art. 197 alin. (4) din LSC prin care să se restrângă dreptul de reprezentare a vreunuia din cei trei administratori: M.I. şi M.C., iar din 1992 şi M.V.

A arătat instanţa de apel că, potrivit art. 75 din Legea nr. 31/1990, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator or, potrivit actului constitutiv pârâtul M.V. are dreptul de a reprezenta T.G.I.E. în diverse raporturi ale acesteia şi în toate celelalte drepturi ce decurg din părţile sociale pe care le deţine, fiind vorba de un mandat cu puteri depline de reprezentare, dar care nu exclude dreptul de reprezentare al societăţii de către ceilalţi doi asociaţi: M.I., respectiv reclamantul-apelant şi M.C. care au constituit societatea şi care prin actul constitutiv şi statut au fost desemnaţi ca administratori.

Cererea de aderare la apel formulată de pârâtul M.V. a fost respinsă.

4. S-a apreciat ca neîntemeiată solicitarea acestuia de a se dispune anularea ca netimbrată a cererii de chemare în judecată câtă vreme Tribunalul Bihor nu a stabilit subsecvent învestirii sale ca instanţă comercială, nu de dreptul muncii, prin decizia nr. 577 din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, în concret în sarcina reclamanţilor obligaţia timbrării, ci, dimpotrivă, a apreciat că este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

5. S-a apreciat ca neîntemeiat şi cel de-al doilea petit al cererii de aderare la apel, respectiv că prima instanţă nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei invocată prin întâmpinare la data de 30 ianuarie 2009 cu privire la lipsa calităţii procesuale active a reclamantului M.I. Din minuta sentinţei nr. 100/2013 rezultă că prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiei prin respingerea acesteia, dintr-o eroare materială care poate fi îndreptată în condiţiile art. 281 C. proc. civ., aceasta neregăsindu-se în dispozitivul sentinţei redactate, dar pe care o argumentează în considerentele sale.

Ca atare, în baza art. 296 C. proc. civ., cererea de aderare la apel formulată de pârâtul M.V. a fost respinsă.

6. Criticile apelanţilor-reclamanţi pe fondul cauzei s-au apreciat ca întemeiate. Din verificarea aspectelor relevate de apelanţi, instanţa de apel a constatat că prin Hotărârile AGA din 11 mai 2007, respectiv din 5 iulie 2007, luate în cadrul SC T.G.I.E. SRL s-a hotărât, printre altele, revocarea vechiului consiliu de administraţie compus din M.V., M.I. şi M.C. şi s-a numit un nou consiliu de administraţie compus din M.V., F.C.D., G.D.V., N.C.P. şi B.A.D.I. Că prin sentinţa nr. 1596/COM din 14 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bihor s-a constatat nulitatea absolută a hotărârilor AGA mai sus evocate, ca urmare a admiterii acţiunii formulată de M.I., reclamant în cauza de faţă, dar că decizia nr. 10/C/2009 a Curţii de Apel Oradea, care a confirmat-o, a fost casată prin decizia nr. 1302/24 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu trimitere spre rejudecare aceleaşi instanţe.

7. Asupra celei de a 2-a hotărâri invocată de apelanţii-reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că prezintă relevanţă în prezenta cauză. Prin sentinţa nr. 128/COM din 5 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bihor, ca urmare a admiterii acţiunii formulată de M.I. s-a constatat nulitatea absolută a Hotărârilor AGA ale T.G.I.E., din data de 9 ianuarie 2008, respectiv din 16 ianuarie 2008, convocate de M.V., prin care se aprobase din nou numirea asociatului M.V., fiind revocat vechiul consiliu de administraţie şi numit un nou consiliu în aceeaşi componenţă dispusă prin Hotărârile AGA din 11 mai 2007 şi 5 iulie 2007. Decizia nr. 1/C din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Oradea care a păstrat dispoziţiile sentinţei nr. 128/2009 a Tribunalului Bihor prin care aceasta a constatat nulitatea celor două Hotărâri AGA convocate de M.V., a rămas irevocabilă prin decizia nr. 3657 din 3 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins recursul declarat de T.G.I.E. şi M.V. reţinându-se încălcarea dispoziţiilor privitoare la convocarea adunărilor generale raportat la prevederile art. 195 din Legea nr. 31/1990.

8. Instanţa de apel a reţinut că judecătorul fondului, faţă de faptul că Hotărârile AGA prin care a fost numit administrator F.C. al SC T.G.I.E. SRL au fost constatate nule prin sentinţa nr. 128/2009 a Tribunalului Bihor, rămasă irevocabilă, trebuia să dea eficienţă principiului „quod nullum est nullum producit effectum” şi, pe cale de consecinţă, să constate că numitul F.C. nu a avut niciodată calitatea de administrator al T.G.I.E., urmare a constatării nulităţii Hotărârilor AGA prin care acesta a fost numit în această calitate, situaţie în care nu putea să reprezinte societatea şi nici nu putea să încheie „contractul individual de muncă” prin care intimatul-pârât a fost „angajat” ca şi director general al societăţii, nemaiputându-se vorbi de un consimţământ valabil exprimat conform art. 948 C. civ.

9. Reţinând considerentele deciziei nr. 577/R din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, dată în primul ciclu procesual, conform cărora contractul de muncă este un contract de mandat comercial în baza art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a procedat la analizarea valabilităţii contractului de mandat comercial şi din perspectiva prevederilor Legii nr. 31/1990 şi a Statutului societăţii.

Faţă de prevederile art. 18 (6) din Statutul T.G.I.E. conform cărora directorul general este numit de adunarea generală a asociaţilor, instanţa de apel a reţinut că această condiţie nu este îndeplinită în cauză. Această competenţă este reglementată şi de art. 194 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, AGA fiind abilitată să numească şi să revoce administratorii, prin urmare să le mărească sau să le diminueze puterile.

În lipsa unei hotărâri AGA, încheierea unui contract de mandat comercial prin care unul dintre administratori să dobândească calitatea de director general nu este posibilă, întrucât se înlătură competenţele absolute ale adunării generale a asociaţilor, fapt care echivalează cu lipsa consimţământului societăţii la încheierea contractului din litigiu, lipsă care atrage nulitatea absolută a acestui contract.

Raportat la aceste considerente, instanţa de apel, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis apelul declarat de reclamanţi în sensul mai sus evocat şi a respins cererea pârâtului de aderare la acest apel.

Toate părţile litigante au atacat cu recurs decizia instanţei de apel.

Clarificări necesare cu privire la calitatea procesuală în care părţile au declarat recurs.

10. Păstrând cadrul procesual în limitele căruia s-a pronunţat sentinţa de către instanţa de fond şi cadrul procesual în care această sentinţă a fost supusă apelului, astfel cum acesta este reflectat în dispozitivul deciziei recurate, cu păstrarea calităţilor procesuale, Înalta Curte, constatând că deşi societatea SC T.G.I.E. SRL este asociată în preambulul recursurilor lor de ambii asociaţi persoane fizice, reţine că în calitate de recurenţi-apelanţi, reclamanţii au promovat recurs comun: M.I. şi SC T.G.I.E. SRL, recurs semnat şi parafat prin reprezentant M.I. şi în nume personal de acesta, că cel de al doilea recurs este promovat de pârâtul M.V. – aderent la apel, recurs semnat pentru acesta de avocat, fără parafa societăţii.

A considera altfel ar însemna anihilarea esenţei procedurii contencioase, contradictorialitatea părţilor, confruntarea, toate prevederile codului de procedură cu privire la desfăşurarea şedinţelor de judecată fiind date în evidenţierea acesteia. Conform art. 128 alin. (1) C. proc. civ., preşedintele va da cuvântul mai întâi reclamantului şi pe urmă pârâtului, iar în conformitate cu art. 129 alin. (2), judecătorul va pune în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces.

Conform art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., „hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde numele, domiciliul şi reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat ...” iar conform alin. (3) hotărârea se va comunica părţilor, în copie, în cazul în care este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului, evident cu respectarea calităţii procesuale.

Potrivit art. 288 alin. (3) şi, respectiv, art. 303 alin. (6) C. proc. civ., după împlinirea termenului de apel, respectiv de recurs pentru toate părţile instanţa a cărei hotărâre este atacată va înainta instanţei de apel, respectiv, de recurs dosarul împreună cu dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii.

În caz de desfiinţare, anulare sau casare cu trimitere spre rejudecare părţile îşi păstrează calitatea procesuală cu care au figurat în primă instanţă, indiferent de câte cicluri procesuale parcurge litigiul, respectiv dosarul. Drept urmare, recurentul-reclamant rămâne reclamant, el nu poate fi concomitent, prin coparticipare procesuală atât recurent-pârât cât şi recurent-reclamant în logică procesuală, pentru instanţa de control judiciar opozabilă fiind calitatea stabilită prin dispozitivul hotărârii atacate, menţiune pe care aceasta obligatoriu trebuie să o conţină, conform art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat:

Recurenţii-reclamanţi, M.I. şi SC T.G.I.E. SRL au criticat decizia din apel pentru motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

11. În dezvoltarea acestui motiv de recurs se invocă critici care privesc menţinerea prin decizia din apel a soluţiei instanţei de fond asupra excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal şi convenţional şi excepţia autorităţii de lucru judecat, solicitând modificarea deciziei şi în ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal a pârâtului M.V. şi reprezentanţi convenţionali ai SC T.G.I.E. SRL în a căror susţinere pentru soluţionare solicită să se aibă în vedere toate referirile făcute la anexe şi documentele depuse la dosar.

12. În critica deciziei cu privire la excepţia reprezentativităţii invocă aplicarea greşită a legii în ce priveşte excepţia puterii de lucru judecat, a cărei teorie o expune, aducând ca argument jurisprudenţa Înaltei Curţi cu privire la autoritatea considerentelor unei hotărâri anterioare şi la speţă, sentinţa irevocabilă nr. 54/2008 a Tribunalului Bihor şi decizia nr. 290/R din 21 mai 2010 a Curţii de Apel Galaţi prin care s-a reţinut calitatea sa de director general, din care citează.

Au susţinut recurenţii că soluţia asupra excepţiei puterii de lucru judecat este greşită şi contrară practicii unitare a Tribunalului Bihor şi „unei serii impresionante de hotărâri judecătoreşti” date de diferite instanţe care au analizat problema reprezentativităţii SC T.G.I.E. SRL. Puterea de lucru judecat reprezintă o componentă a autorităţii de lucru judecat, nefiind de conceput ca soluţiile asupra aceleiaşi probleme juridice să fie tratate cu ignorarea completă a hotărârilor anterioare şi în mod diferit arătând că această problemă este de maximă importanţă pentru societate.

13. O a 2-a critică în susţinerea excepţiei privind reprezentarea este aplicarea greşită a prevederilor art. 75 din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, raportat la prevederile art. 18 din Statutul societăţii care stabileşte că „în raporturile cu terţii societatea este reprezentată de către Directorul General”, prin voinţa asociaţilor, conform acestei prevederi derogându-se de la prevederea legală a reprezentării societăţii de toţi administratorii.

Au arătat recurenţii-reclamanţi că pârâtul M.V. a fost cooptat în societate în anul 1992, la 2 ani de la constituire, prin actul adiţional din 1992, acesta însuşindu-şi prevederile Statutului T.G.I.E. (precum şi pentru acelea referitoare la reprezentarea societăţii), că hotărârile AGA ulterioare şi documentele care-i atestau calitatea de director general nu au fost contestate de asociatul nou venit, ci recunoscute de acesta, un exemplu în acest sens fiind adeverinţa nr. 1002 din 19 decembrie 1994 pe care o semnează, Hotărârea AGA din 19 aprilie 2001, semnată de recurentul-reclamant în aceeaşi calitate, actele adiţionale subsecvente din 2001 şi 2002.

Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că societatea s-a constituit cu 2 asociaţi M.I. şi M.C., iar prin procesul-verbal al AGA din 15 martie 1992 semnat de cei doi asociaţi, reclamantul M.I. este desemnat în mod expres „director general”, iar M.C. este desemnat director; calitatea de director general i-a fost recunoscută de pârâtul M.V. în perioada 1992-2007, acesta autorecomandându-se ca director general prin adoptarea a 4 hotărâri AGA în perioada 2007 - 2008. Excepţia lipsei calităţii sale de reprezentant invocată de pârât nu a fost admisă de nicio instanţă deşi a fost invocată în numeroase procese, ale căror hotărâri le enumeră.

Recurentul-pârât M.V. critică decizia atacată pentru motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi solicită modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului incident şi respingerii apelului declarat de apelanţii-reclamanţi, cu păstrarea dispoziţiilor referitoare la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant.

14. Sub motivul reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la încălcarea dreptului la apărare prin nesoluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesual active, recurentul-pârât reiterează critica dezvoltată prin cererea de aderare la apel şi arată că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., cum susţine decizia, fiind excluse şi prevederile art. 2812 C. proc. civ. privitoare la completarea dispozitivului. Arată că astfel s-au încălcat şi prevederile art. 129 şi 261 alin. (5) C. proc. civ., precum şi art. 6 CEDO.

Dacă instanţa de apel ar fi analizat excepţia lipsei calităţii procesuale active instanţa ar fi constatat că este întemeiată, dezvoltând argumente în susţinerea acestei soluţii.

15. Arată că în ipoteza anulării irevocabile a contractului de mandat, el nu poate pierde dreptul de reprezentant legal al T.G.I.E. în raporturile cu terţii, întrucât acest drept l-a obţinut prin actele constitutive în condiţiile stipulate în Statut şi nu se poate reţine că reclamantul redobândeşte calitatea de director general deoarece contractul de muncă din 1994 încheiat cu T.G.I.E. prin care acesta a dobândit funcţia de director general a fost anulat irevocabil de Curtea de Apel Oradea prin decizia nr. 1455/R/2009.

16. Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocă greşita aplicare a principiului quod nullum est. Arată recurentul că la data încheierii contractului de mandat (de muncă) erau îndeplinite toate condiţiile de valabilitate, la data de 31.08.2008 administratorul F.C. avea calitatea de reprezentant legal al T.G.I.E., că anularea ulterioară a hotărârii AGA prin care acesta a fost numit administrator nu are relevanţă faţă de existenţa acesteia la momentul încheierii contractului de mandat.

Anularea ulterioară a hotărârii din 16.01.2008 este irelevantă deoarece nu suntem în ipoteza anulării actului subsecvent, în ipoteza unor acte juridice succesive prin care să se fi transmis aceleaşi drepturi. Susţine recurentul că nu a fost numit administrator prin contract, că această calitate o deţine din 1992, aspect reţinut şi de instanţa de apel în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii sale de reprezentant, corect respinsă prin raportare la prevederile Statutului T.G.I.E. care-i consacră această calitate în sensul Legii nr. 31/1990. Fiind cooptat în societate prin actul adiţional din 02.06.1992, acesta este momentul la care a primit dreptul de reprezentare a societăţii.

17. Greşit au fost aplicate prevederile art. 194 din Legea nr. 31/1990 care se referă la alegerea administratorilor, întrucât a fost numit din anul 1992 în această calitate cu acordul asociaţilor de la acel moment: I.M. şi C.M. Corect a fost calificat contractul de mandat ca un act de gestiune curentă internă pentru care nu era necesară consultarea asociaţilor, fiind lipsite de relevanţă hotărârile judecătoreşti de anulare a hotărârii AGA din 16.01.2008, aşa încât greşit instanţa de apel a dispus anularea contractului de mandat ca urmare a anulării hotărârilor AGA de numire în funcţia de administrator a numitului F.C.

Recursul declarat de recurentul-pârât nu este fondat, iar recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi sunt fondate, pentru considerentele care urmează:

18. Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât priveşte, pe de o parte, critica deciziei din apel asupra cererii sale de aderare la apel încadrată în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, critica deciziei asupra soluţiei cu privire la admiterea pe fond a apelului declarat de reclamanţi în limita admiterii lui, încadrată în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

19. Sub primul aspect, al motivului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât critică decizia atacată cu privire la soluţia asupra apelului său incident limitat numai la criticile având ca obiect nepronunţarea instanţei de fond asupra calităţii procesuale active a reclamantului M.I., nu şi asupra criticilor subsumate petitului din apelul incident privind anularea ca netimbrată a acţiunii reclamanţilor.

Criticile aduse deciziei sub aspectul menţionat nu pot fi primite întrucât în mod corect instanţa de apel a constatat că minuta sentinţei conţine pronunţarea asupra calităţii procesuale active şi că din eroare materială o atare dispoziţie nu a fost preluată în redactarea deciziei, eroare remediabilă prin procedura reglementată de art. 281 C. proc. civ., situaţie în care susţinerile recurentului pe fondul excepţiei sunt neavenite.

Conform art. 258 alin. (1) C. proc. civ., după ce s-a întrunit majoritatea, „se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii”. Conform art. 261 alin. (1) pct. 6 din cod, hotărârea va cuprinde „dispozitivul”. Ca atare, există un singur dispozitiv, cel consemnat conform art. 258 alin. (1) C. proc. civ. şi pe care hotărârea redactată îl preia conform art. 261 alin. (1) pct. 6, aşa încât susţinerile recurentului în apel constând în nepronunţarea instanţei de fond asupra excepţiei în cauză au fost corect înlăturate câtă vreme dispozitivul semnat de judecători conţine o astfel de dispoziţie, argument al instanţei de apel la care recurentul nu se raportează. Nepreluarea sau preluarea eronată a dispozitivului în hotărârea redactată este remediabilă prin parcurgerea procedurii reglementată de art. 281 şi urm. C. proc. civ., aşa încât, în concluzie, soluţia deciziei din apel asupra apelului incident este legală, echitabilitatea procesului în faţa acestei instanţe fiind şi ea respectată din perspectiva art. 6 din CEDO,

Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate în ambele recursuri, ale recurentului-pârât şi ale reclamanţilor, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

20. Înalta Curte constată că criticile formulate de recurentul-pârât şi cele formulate de recurenţii-reclamanţi sub acelaşi motiv de nelegalitate: art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se întrepătrund, recurenţii criticând decizia sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor legii societăţilor comerciale şi a prevederilor Statutului, aceleaşi, dar încrucişat, pârâtul din perspectiva soluţiei deciziei asupra fondului acţiunii, reclamanţii din perspectiva soluţiei asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a pârâtului, situaţie generată de inconsecvenţa de interpretare şi aplicare a normelor incidente de către instanţa de apel când examinează excepţia în cauză şi fondul acţiunii, ceea ce creează un caz particular de unire a excepţiei cu fondul prin rezolvarea lor unitară în aceeaşi decizie a instanţei de control judiciar.

21. Se impune observaţia că, deşi instanţa de apel examinează acţiunea şi din perspectiva relevanţei unor hotărâri judecătoreşti care au dispus asupra legalităţii hotărârilor AGA de numire în funcţia de administrator a numitului F.C., fapt care l-a determinat pe recurentul-pârât să contracareze argumentul deciziei atacate prin recurs, ceea ce a fost determinant pentru instanţa de apel în adoptarea soluţiei pe fondul acţiunii, iar nu numai relevant, reţinând obligativitatea calificării contractului de muncă în speţă ca fiind contract de mandat comercial prin decizia de casare nr. 577/24.02.2011 Curţii de Apel Oradea, irevocabilă, s-a bazat pe aplicarea prevederilor legale incidente din Legea nr. 31/1990 şi a prevederilor din Statutul SC T.G.I.E. SRL.

22. Înalta Curte reţine concludenţa numai a acestor considerente întemeiate pe lege şi statut din decizia instanţei de apel asupra soluţiei de admitere a acţiunii în nulitate. Va răspunde totuşi criticilor recurentului-pârât vizând motivarea alternativă prin invocarea principiului quod nullum est nullum producit effectum relativă la hotărârea irevocabilă de anulare a hotărârii AGA de numire în funcţia de administrator a numitului F.C., constând în lipsa condiţiei transmiterii aceluiaşi drept şi, în ultimă analiză, în lipsa lor de relevanţă faţă de prevederile statutare, având în vedere şi împrejurarea că în faţa acestei instanţe recurentul-pârât a adus ca argument tot o hotărâre irevocabilă cu acelaşi obiect dar cu o soluţie contrară.

23. Astfel cum s-a arătat, decizia pronunţată de instanţa de apel s-a întemeiat alternativ pe faptul că Hotărârea AGA din 16 ianuarie 2008 prin care a fost numit administrator F.C., cel care a încheiat în această calitate contractul de mandat a cărui nulitate se solicită, a fost anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, sentinţa nr. 128/com din 05.02.2009 a Tribunalului Bihor. Cât priveşte susţinerea din critica recurentului-pârât a împrejurării că principiul quod nullum est nullum producit effectum nu era operant întrucât actul juridic prim anulat nu a transmis aceleaşi drepturi actului secund, subsecvent, se impune observaţia că dreptul „transmis” în condiţiile particulare ale dreptului societar constă în calitatea de administrator a numitului F.C., calitate care îi justifica competenţa încheierii unui contract individual de muncă ca act de gestiune, calificat însă de prima decizie de casare ca fiind un contract de mandat, iar nu de muncă, competenţa intrinsecă dreptului iniţial constituit fiind pusă în discuţie.

Se impune precizarea că instanţa de recurs a admis cererea de probe constând în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 3915/13.11.2013 pe a cărei soluţie recurentul-pârât şi-a axat concluziile orale. Numai că în situaţia în care acelaşi recurent invocă lipsa de relevanţă a hotărârii judecătoreşti de anulare a hotărârilor AGA din 09 ianuarie 2008/16.01.2008, în condiţiile în care, alternativ decizia din apel i-a reţinut relevanţa, cu atât mai mult, în aceeaşi logică, este fără consecinţe decizia menţionată prin care s-au modificat hotărâri judecătoreşti a căror relevanţă nu a fost reţinută prin decizia atacată cu recurs întrucât procesul era în rejudecare, nefinalizat, în motivarea soluţiei de admitere a acţiunii nefiind reţinută relevanţa acestora.

Astfel în considerentele deciziei atacate cu recurs s-a reţinut că prin sentinţa nr. 1596/COM/14 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bihor s-a constatat nulitatea absolută a hotărârilor AGA din 11 mai 2007, respectiv, din 5 iulie 2007 ca urmare a admiterii acţiunii formulate de M.I., dar că decizia nr. 10/C/2009 a Curţii de Apel Oradea care a confirmat-o a fost casată de decizia nr. 1302 din 24 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Or, decizia Înaltei Curţi, depusă la această instanţă, nr. 3915/13.11.2013, admite recursul împotriva deciziei din apel dată în rejudecare, schimbă în tot sentinţa nr. 1596 din 14 decembrie 2007 şi respinge acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active, nu pe fond.

În schimb, decizia care face obiectul recursului de faţă reţine ca relevantă sentinţa nr. 128 din 5 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bihor ca urmare a admiterii acţiunii formulate de M.I. prin care s-a constatat nulitatea absolută a Hotărârilor AGA din 9 ianuarie 2008, respectiv din 16 ianuarie 2008, convocate de M.V. prin care se aprobase din nou numirea asociatului M.V. ca director general, fiind revocat vechiul consiliu de administraţie în aceeaşi componenţă dispusă prin Hotărârile AGA din 11 mai 2007 şi 5 iulie 2007. Decizia nr. 1 din 16 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea care a menţinut sentinţa de constatare a nulităţii celor două hotărâri AGA convocate de M.V. a rămas irevocabilă prin decizia nr. 3567 din 3 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin respingerea recursului declarat de T.G.I.E. şi M.V.

24. Susţinerea recurentului-pârât în critica deciziei pronunţată de instanţa de apel că, de fapt, fostul administrator F.C. prin contractul de mandat contestat nu putea să-i transmită ceea ce el avea din anul 1992 – dreptul de reprezentare în temeiul calităţii sale de administrator statutar al T.G.I.E., că din 1992 a exercitat neîntrerupt calitatea de administrator cu puteri depline de reprezentare, şi că, de fapt, încheierea contractului de mandat este un act de gestiune internă pentru a cărui încheiere nu era necesară consultarea adunării asociaţilor, că astfel sunt lipsite de relevanţă hotărârile judecătoreşti de anulare a hotărârii AGA din 16 ianuarie 2008, creează punctul de convergenţă cu critica recurenţilor-reclamanţi asupra deciziei relativă la motivarea asupra menţinerii sentinţei cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a pârâtului în raporturile cu terţii.

25. Instanţa de apel şi-a motivat decizia pornind de la calificarea dată prin decizia de casare contractului în speţă ca fiind un mandat comercial, în respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi ale Statutului societăţii. Înalta Curte constată şi confirmă această argumentare raportată de instanţa de apel la prevederile Statutului şi ale Legii nr. 31/1990 şi constată aplicarea lor corectă cât priveşte soluţia pe fondul acţiunii şi inconsecventă, eronată, cât priveşte soluţia asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al societăţii în raporturile cu terţii.

26. În mod corect instanţa de apel a constatat că potrivit art. 18 (6) din Statutul T.G.I.E. directorul general este numit de adunarea generală a asociaţilor şi că această condiţie nu este îndeplinită în cauză. Că această competenţă este reglementată şi de art. 194 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, adunarea generală a asociaţilor fiind abilitată să numească şi să revoce administratorii, prin urmare să le mărească sau să le diminueze puterile, că a proceda altfel, precum în cazul de faţă prin contract de muncă, respectiv de mandat, s-ar înlătura competenţele absolute ale adunării generale.

Înalta Curte constată că obiect de dispută între cei doi asociaţi îl reprezintă calitatea de reprezentant al societăţii în raporturile cu terţii şi în justiţie, calitate pe care, însă, recurentul-pârât nu o separă de reprezentarea inerentă calităţii simple de administrator, distincţie pe care statutul societăţii, pe care şi el îl invocă, o face în condiţiile legii.

Recurentul-pârât nu susţine că la momentul cooptării în societate ar fi fost desemnat director general, ci susţine că având acordul celorlalţi doi asociaţi a fost numit director, respectiv, administrator, susţinere care este adevărată, dar greşit consideră că printr-un act de gestiune curentă, printr-un contract de muncă/de mandat poate fi numit director general, deoarece, astfel cum s-a arătat, această atribuţie este în competenţa exclusivă a adunării generale a asociaţilor conform art. 18 din Statut.

27. Societatea reclamantă T.G.I.E. s-a constituit în anul 1990, ca societate cu răspundere limitată, în contextul în care în acelaşi an s-a adoptat şi cadrul de reglementare, Legea nr. 31/1990 - legea societăţilor comerciale, cu un număr de doi asociaţi. În considerarea elementului affectio societatis ca şi condiţie de validitate a actelor constitutive, este semnificativ de amintit că această societate are caracterul unei societăţi familiale, a unei afaceri de familie, fiind de notorietate că atât primii doi asociaţi cât şi cel de-al 3-lea cooptat în 1992 sunt fraţi între ei.

Disputa juridică asupra atribuţiei de a reprezenta societatea în raporturile cu terţii şi în justiţie poartă numai între M.I., fondator al societăţii şi asociatul cooptat în anul 1992: M.V. cel de al treilea asociat fondator şi frate: M.C., necontestând calitatea de director general a cofondatorului societăţii: M.I.

Întrucât constituirea acestei societăţi chiar în primul an postrevoluţionar, anul 1990, a reprezentat practic un demers pionerat în realizarea pieţei concurenţiale libere, este explicabilă absenţa din statut a unei reglementări distincte cu privire la administratori şi atribuţiile lor, şi identificarea lor prin directori, o explicaţie fiind conotaţia aferentă termenilor, reflexă, tributară istoriei recente. Diferenţa între directori, respectiv administratori, în planul competenţelor o face delimitarea calificată de numire - director general – care, conform art. 18 din Statut, este numit de hotărârea adunării asociaţilor. Până la momentul cooptării celui de-al treilea asociat şi frate cu aceştia, ceea ce instituie o prezumţie irefragabilă de existenţă a elementului affectio societatis, cel care îndeplinea atribuţiile de director general era asociatul M.I., necontestat în această calitate de cel de-al doilea: M.C., dovada în acest sens fiind procesul verbal al adunării asociaţilor din 15 martie 1992, în care dintre cei doi, M.I. se identifică prin calitatea de director general, cât şi faptul că M.C. nu i-a contestat niciodată această calitate, neiniţiind niciun demers juridic în acest sens. Procesul verbal din 15 martie 1992 care reprezintă practic hotărârea AGA de bilanţ anuală în care se consemnează structura cheltuielilor şi profitul, este semnat de M.I. în calitate de director general alături de coasociatul său M.C. care semnează în calitatea simplă de director şi reprezintă o atestare a adunării generale formată din cei doi asociaţi cu privire la distribuirea şi desemnarea calităţilor de reprezentare între aceştia.

În actul adiţional din 1992 prin care a fost cooptat al treilea asociat M.V., se face menţiunea că acesta aderă la dispoziţiile statutului şi le acceptă. Într-adevăr, şi ulterior datei cooptării, iunie 1992, societatea a fost reprezentată de M.I. în calitate de director general, semnând în această calitate documentele societăţii şi reprezentând-o în raporturile cu terţii. Calitatea de director general a asociatului fondator M.I. a fost cunoscută de asociatul M.V. la momentul încheierii actului adiţional şi acceptată de acesta, semnând documentele în care societatea în speţă era reprezentată de directorul general M.I. şi confirmându-i chiar el această calitate prin adeverinţa nr. 1002/19 noiembrie 1994: „ ... se adevereşte prin prezenta că dl. ing. M.I. este încadrat la SC T.G.I.E. SRL Oradea în funcţia de Director General”, semnată de director simplu, nu director general, M.V.

Un alt exemplu concludent în reprezentarea societăţii în raporturile cu terţii este contractul de societate al SC „E.D.” SA în care au calitatea de acţionari atât M.I. cât şi M.V. şi SC T.G.I.E. SRL, societatea în speţă, aceasta din urmă fiind reprezentată prin director general M.I., contract semnat de M.V.

În aceeaşi calitate de reprezentant al SC T.G.I.E. SRL a semnat M.I. Hotărârea AGEA a SC E.D. SA din 17 mai 2004, M.V. semnând numai în calitate de acţionar, deci la 12 ani de la data la care acesta a semnat actul adiţional de cooptare în SC T.G.I.E. SRL.

28. Conform prevederilor Legii nr. 31/1990 în forma în vigoare la data constituirii societăţii, societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut încheiat în formă autentică iar acesta trebuia să cuprindă printre alte menţiuni asociaţii care administrează şi reprezintă societatea, cu stabilirea puterilor lor, iar conform art. 5 reprezentanţii societăţii sunt obligaţi să depună la registrul comerţului semnăturile lor în termen de 15 zile de la data înmatriculării dacă au fost numiţi prin contractul de societate. Potrivit art. 41 din lege, administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu-l pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres, iar în caz de încălcare a acestei prevederi societatea nu este obligată faţă de terţi, dar poate pretinde de la cel substituit beneficiile rezultate din operaţiuni.

29. Prin decizia atacată cu recurs s-a făcut o greşită interpretare a textelor de lege incidente în coroborare cu prevederile actului constitutiv, concluzionându-se că dispoziţia din statut relativă la comitetul de direcţie trebuie interpretată în acord cu art. 194 alin. (4) Legea societăţilor comerciale în sensul că societatea este administrată de un consiliu de administraţie şi că fiecare din cei trei asociaţi care au şi calitatea dublă de administratori pot reprezenta valabil societatea în raporturile cu terţii şi justiţie, cu trimitere la reglementarea art. 75 din legea societăţilor comerciale.

Înalta Curte constată, în primul rând, că decizia nu s-a raportat la prevederile legale ale Legii societăţilor comerciale în forma în vigoare de la epoca încheierii actului constitutiv al societăţii şi, respectiv, al actului adiţional.

Constată, totodată, că, deşi art. 75 din Legea nr. 31/1990 republicată conţine o dispoziţie identică cu a fostului art. 45, instanţa de apel face o aplicare trunchiată a acesteia, fără a da eficienţă caracterului său dispozitiv.

Mai constată o ignorare de către aceasta a prevederilor statutare care au ca obiect de reglementare exact reprezentarea societăţii în raporturile cu terţii.

Astfel, conform art. 45 din legea societăţilor comerciale în forma în vigoare la data încheierii actului constitutiv, „Dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de stipulaţia contrară în contractul de societate”, dispoziţie pe care o cuprinde şi în prezent art. 75.

Conform art. 18 alin. 6 din Statut, „Comitetul de direcţie este condus de un director general numit de adunarea generală a asociaţilor” iar conform art. 18 alin. 13 „În relaţiile cu terţii, societatea este reprezentată de directorul general .... Cel ce reprezintă societatea, semnează actele care o angajează faţă de terţi”.

De asemenea, în virtutea atribuţiilor de reprezentare, conform art. 23 din Statut, „Adunarea generală a asociaţilor este prezidată de directorul general, iar, în lipsa acestuia, de către directorul desemnat de directorul general”.

Drept urmare, există o delimitare netă între atribuţiile şi responsabilităţile, în sensul legii puterilor directorului general şi ale directorilor simpli (administratori) în reglementarea statutară, numai directorul general, neechivoc, având competenţa de reprezentare a societăţii în raporturile cu terţii şi în justiţie, nu şi ceilalţi administratori, care pot fi şi neasociaţi.

30. Tot astfel, distinct de documentele mai sus menţionate, se mai constată în concretizarea dispoziţiilor statutare că după cooptarea asociatului M.V., cei trei asociaţi au semnat procesul verbal al AGA din 1 iunie 1996, M.I. în calitate de director general, iar M.V. şi M.C. au semnat în calitate de directori.

Mai mult, Hotărârea adunării generale a asociaţilor din 19 iunie 2001, constată neechivoc calitatea de director general a asociatului M.I. şi faţă de obiectul acesteia „aprobarea noii structuri a asociaţilor, rezultată din vânzări de părţi sociale şi abrogarea unor texte din Statut” reprezintă nu numai o reconfirmare a documentelor anterioare în care M.I. a semnat în calitate de director general, dar chiar o redesemnare în această calitate de adunarea asociaţilor, o îndeplinire neechivocă a condiţiei art. 18 alin. 6 din Statut faţă de formula pe care o conţine; „Asociaţii au hotărât cu unanimitate de voturi ca actul adiţional privind schimbarea structurii asociaţilor să fie semnat de către Directorul General a societăţii dl. M.I.”, hotărâre semnată de asociatul M.V., alături de ceilalţi 4 asociaţi.

31. În concluzie, critica recurenţilor-reclamanţi asupra soluţiei excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a asociatului M.V. în raporturile cu terţii este întemeiată pentru argumentele mai sus arătate.

În ce priveşte argumentul adus de recurenţii-reclamanţi în susţinerea excepţiei constând în puterea de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte constată, pe de o parte că, în contextul cauzei, prioritare, singulare şi determinante sunt argumentele întemeiate pe dispoziţiile legale şi statutare.

Pe de altă parte, constată lipsa de substanţă a argumentului, câtă vreme, în ce priveşte hotărârea nr. 54/2008 pronunţată de Tribunalul Bihor, recurenţii nu se raportează la constatarea instanţei de apel în sensul că s-a modificat situaţia de fapt avută în vedere de această sentinţă, iar cu privire la decizia nr. 290/R/21.05.2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi pe care o invocă prin recurs, se constată că aceasta a fost pronunţată în cadrul procedurii speciale reglementată de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, nu în procedura de drept comun. Prin această decizie s-au soluţionat recursurile promovate împotriva unei încheieri pronunţată de judecătorul delegat la ORC de pe lângă Tribunalul Bihor de respingere cerere înscriere menţiuni, încheiere care a fost menţinută prin decizie faţă de lipsa unei hotărâri irevocabile pe fondul problemelor litigioase, conform art. 6 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 26/1990.

32. Înalta Curte constată că decizia atacată cu recurs deşi în mod corect a dat eficienţă dispoziţiilor statutare în soluţionarea pe fond a cererii în nulitate contract de mandat administrator, în mod greşit nu a făcut aplicarea aceloraşi dispoziţii statutare adoptate în condiţiile legii în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant legal al asociatului M.V. în raporturile societăţii cu terţii şi în justiţie.

Drept urmare, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de pârât ca nefondat şi a admis recursul declarat de reclamanţi, pentru considerentele expuse; a modificat, în consecinţă, decizia atacată în sensul că sentinţa a fost schimbată şi sub aspectul soluţiei asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentant legal şi convenţional al societăţii pe care astfel a admis-o constatând că pârâtul M.V. nu are calitatea de a reprezenta societatea în raporturile cu terţii şi în justiţie, admiţând pe cale de consecinţă şi excepţia lipsei calităţii de reprezentanţi convenţionali ai SC T.G.I.E. SRL a avocaţilor mandataţi de către acesta, calitatea de reprezentant al societăţii în raporturile cu terţii şi în justiţie aferentă calităţii de director general aparţinând, în consecinţă, prin chiar confirmarea acesteia de către recurentul-pârât, recurentului-reclamant, M.I.