Liability for compensation under public utility easements for natural gas infrastructure: transitional application of the new Civil Code to formerly free-of-charge rights established under the 2004 Gas Law

Dreptul de uz al cesionarului din domeniul gazelor naturale. Raport juridic născut sub imperiul Legii nr. 351/2004, care prevedea exercitarea dreptului cu caracter gratuit. Dreptul proprietarului la despăgubiri de la momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil. Caracterul oneros al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exerciţiul dreptului de trecere.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Drept de uz.

Index alfabetic : drept de uz

utilitate publică

despăgubiri

Legea nr.71/2011 art.230 lit. z)

Noul Cod civil, art. 621, art. 625,

Legea nr. 351/2004, art. 86, art. 90,

Legea nr.123/2012 art.200 alin.2

Dispoziţiile art. 86-90 din Legea nr. 351/2004, prevedeau în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale un drept legal de uz şi servitute asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate publică sau privată a persoanelor fizice sau juridice, în vederea executării lucrărilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţilor din domeniul gazelor naturale ori în vederea asigurării funcţionării normale a capacităţii prin efectuarea reviziilor, reparaţiilor ş intervenţiilor necesare, iar potrivit alin. (2) al art. 90, exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realiza cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora.

Odată cu intrare în vigoare a Noului Cod civil, care prin dispoziţiile de la art. 621, reglementează limita legală adusă dreptului de proprietate prin dreptul de trecere pentru utilităţi, instituind la alin. (3) dreptul la despăgubiri al proprietarului fondului, au fost abrogate prin dispoziţiile art.230 lit. z) din Legea nr.71/2011 prevederile din Legea nr.351/2004 care instituiau caracterul gratuit al dreptului de uz şi servitute recunoscut concesionarilor din sectorul gazelor naturale.

Potrivit normei tranzitorii cuprinsă în art.5 alin.(2) din Legea nr.71/2011, dispoziţiile art. 621 alin. (3) din Noul Cod civil, care instituie caracterul pecuniar al limitării aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de trecere pentru utilități, sunt aplicabile și raportului juridic născut sub imperiul Legii nr. 351/2004.

Secția I civilă, decizia nr.462 din 12 februarie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Urziceni la data de 3.03.2010, reclamantul SNGN R. SA– SISGN Ploieşti a chemat în judecată Statul Român şi Agenţia Domeniilor Statului pentru stabilirea unui drept de uz asupra unei suprafeţe de teren de 1.914 mp, situat în extravilanul Municipiului Urziceni în scopul utilizării unui obiectiv de investiţii.

ADS a formulat cerere reconvenţională şi a solicitat în schimbul folosinţei terenului plata unei sume de bani reprezentând despăgubiri.

Prin sentinţa civilă nr. 1013 din 29.06.2011 Judecătoria Urziceni a respins cererea formulată de reclamantă împotriva Statului Român pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi a respins ca neîntemeiate atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională, iar apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost admis cu consecinţa desfiinţării primei hotărâri.

Astfel, Tribunalul Ialomiţa a stabilit, prin decizia civilă nr.79A din 8.11.2011, că este competentă să judece cauza în primă instanţă în raport de caracterul comercial al acesteia.

Rejudecând cauza în fond, Tribunalul Ialomiţa, Secţia civilă a pronunţat sentinţa nr. 2717 din 6.12.2011 prin care a admis în parte cererea principală formulată de SNGN R. SA – SISG Ploieşti împotriva A.D.S. şi a stabilit în favoarea reclamantei un drept de uz cu titlu gratuit pentru terenul de 1914 mp, identificat în dispozitivul sentinţei, până la data de 1.10.2011. Cererea reconvenţională formulată de A.D.S. a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prima instanţă a reţinut că terenul pentru utilizarea căruia s-a cerut recunoaşterea unui drept de uz de către reclamantă, se află în proprietatea privată a statului şi în administrarea A.D.S, că reclamanta are calitatea de producător şi concesionar în domeniul gazelor naturale, conform Legii nr.351/2004, situaţie faţă de care s-a apreciat că aceasta beneficiază de prevederile art.86 ale aceleiaşi legi, cu referire la existenţa unui drept de uz pe toată durata de viaţă a obiectivului „Staţia de uscare Urziceni”, drept care este unul cu titlu gratuit până la data de 1 octombrie 2011. Aceasta întrucât, începând cu data menţionată, în baza art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, a fost abrogat art.90 alin.(2) din Legea nr.351/2004, ceea ce semnifică faptul că, după această dată, pârâta A.D.S. este îndreptăţită la despăgubiri stabilite în condiţiile art.91 din Legea nr. 351/2004.

Cererea reconvenţională a pârâtei A.D.S. a fost respinsă ca fiind neîntemeiată întrucât până la 1 octombrie 2011 exercitarea dreptului de uz se face cu titlu gratuit, iar obiectivul acesteia nu a fost plata unor eventuale despăgubiri în condiţiile art. 90 alin.2 - art.91 din Legea nr. 351/2004, ci plata contravalorii chiriei.

Prin decizia civilă nr.1503 R din 17.09.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă au fost admise recursurile declarate de reclamanta S.N.G.N. R. S.A.- Sucursala de înmagazinare subterană a gazelor naturale Ploieşti şi de pârâta A.D.S. împotriva sentinţei civile nr.2717F din 6.12.2011 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, care a fost modificată în parte, în sensul admiterii în totalitate a cererii principale prin stabilirea în favoarea reclamantei a unui drept de uz pe durata de viaţă a obiectivului Staţia de uscare Urziceni, şi, de asemenea, a fost casată în parte aceeaşi sentinţă, în privinţa cererii reconvenţionale, care a fost trimisă spre rejudecare, pe fond, la aceeaşi instanţă.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, deşi de la 1 octombrie 2011 dreptul de uz exercitat de concesionarul şi producătorul în domeniul gazelor naturale poate fi acordat cu plata de despăgubiri, în condiţiile art.91 din legea gazelor, perioada de acordare a dreptului de folosinţă este în continuare menţinută prin textele de lege respective, inclusiv prin art. 91 şi, ca urmare, dreptul de uz trebuia acordat pe toată durata de viaţă a obiectivului respectiv, urmând ca despăgubirile aferente să fie stabilite de către instanţa de judecată.

Cu referire la cererea reconvenţională, instanţa de recurs a apreciat că instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului, fiind insuficient sub acest aspect arătarea obiectului cererii, aşa după cum a procedat prima instanţă prin hotărârea sa.

Prin sentinţa civilă nr.1348 din 19.03.2013 dată de Tribunalul Ialomiţa în rejudecarea cererii reconvenţionale, a fost admisă în parte cererea formulată de A.D.S. împotriva SNG R. SA – Ploieşti şi a fost obligată pârâta la plata unor despăgubiri în cuantum de 4.657,38 euro (în echivalent lei) anual, începând cu anul 2010 şi până la expirarea duratei de folosinţă a terenului.

Instanța a reţinut că A.D.S. a precizat cuantumul despăgubirilor prin adresa din 14.01.2013, acestea fiind solicitate pentru folosinţa suprafeţei de 1.914 mp teren aflat în administrarea sa, situat în tarlaua 407/1, pe teritoriul administrativ al oraşului Urziceni, ca fiind în cuantum de 24.333,26 euro, aşa cum rezultă şi din art.7 din Hotărârea nr.13/2009 a Comitetului de Administrare al A.D.S. Ulterior, prin adresa din 23.01.2013, pârâta-reclamantă A.D.S. a solicitat ca probă nota de informare şi decizia întocmită de Direcţia de Fond Funciar din 7.10.2009 pentru Consiliul de Administraţie al A.D.S., în baza căreia a fost adoptat art.7 din Hotărârea Consiliului de Administraţie al A.D.S. din 12.10.2009.

Cât priveşte pârâta-reclamantă SNGN R. SA - Sucursala de Înmagazinare Subterană a Gazelor Naturale Ploieşti, iniţial, în şedinţa din 12.02.2013 şi-a manifestat intenţia de a solicita o expertiză însă ulterior a solicitat stabilirea cuantumului despăgubirilor prin raportare la HCL Urziceni nr.8/2011, care prevede preţul de închiriere a terenurilor din intravilanul municipiului Urziceni la 0,5 euro/mp/lună.

Prima instanţă a observat că, potrivit documentaţiei indicate de pârâta-reclamantă, chiria anuală de

24.333,26 euro/ha corespunde unei despăgubiri anuale raportate la suprafaţa de 1914 mp de 4.657,38 euro, iar conform criteriilor acceptate de pârâta SNGN R. SA, cuantumul despăgubirilor ar fi de 1914 mp x 0,5 x 12 luni adică 11.484 euro anual. Având în vedere principiul disponibilităţii şi cum reclamanta din cererea reconvenţională – A.D.S. a solicitat suma de 4.657,38 euro, instanţa obligat-o pe pârâta să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum reprezentând c/val în lei a sumei de 4.657,38 euro la cursul BNR din ziua plăţii, anual, începând cu anul 2010 şi până la expirarea duratei de folosinţă a terenului.

Apelul declarat de reclamanta-pârâtă SNGN R. SA împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 241A din 5.07.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, care a apreciat că deşi existenţa dreptului de uz este prevăzută de lege, aceasta nu menţine şi beneficiul exercitării uzului cu titlu gratuit, iar dispoziţiile art. 113 alin.(5) din Legea nr. 123/2012 se referă la despăgubirile datorate proprietarilor din vecinătate, în cazul prejudicierii acestora prin exercitarea dreptului de uz, astfel că nu este aplicabil în speţă, în condiţiile în care în prezentul proces a fost solicitată despăgubirea proprietarului terenului pentru lipsa folosinţei bunului.

Suma stabilită de prima instanţă în sentinţa atacată ca fiind datorată anual nu este de 24.333,26 euro, ci de 4.657,38 de euro, iar această sumă de bani nu a fost stabilită aleatoriu, ci în baza criteriilor precizate de instanţa de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta S.N.G.N. R. SA.

În motivarea recursului declarat, recurenta a invocat următoarele critici :

Decizia instanţei de apel este nelegală întrucât societatea recurentă, în calitate de concesionar şi producător în sectorul gazelor naturale, beneficiază – în temeiul dispoziţiilor art.86 – 90 din Legea gazelor nr.351/2004 - de un drept de uz şi servitute asupra terenurilor şi a altor bunuri proprietate publică sau privată ale persoanelor fizice sau juridice, precum şi asupra activităţilor desfăşurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale.

Prin dispoziţiile art.90 alin.(2) din Legea nr.351/2004 s-a prevăzut că acest drept este unul cu titlu gratuit, iar abrogarea la 1.10.2011 a acestei norme legale nu poate avea nicio consecinţă asupra dreptului recurentei, ce a fost recunoscut pe toată durata existenţei obiectivului de investiţii, deoarece în momentul în care au luat naştere raporturile dintre societate şi A.D.S., era în vigoare acest articol.

Hotărârea atacată ignoră aceste inadvertenţe, considerând că obiectul cererii reconvenţionale este despăgubirea proprietarului terenului pentru lipsa folosinţei bunului, conform dreptului comun.

Cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante este lipsită de obiect întrucât raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de o lege specială, Legea gazelor nr.351/2004, care derogă de la dreptul comun, astfel încât A.D.S nu este îndreptăţită la despăgubiri nici conform legii gazelor şi nici dreptului comun, care nu se aplică în speţă.

Legea gazelor nr.351/2004, deşi abrogată în prezent, se aplică în speţă pentru că era în vigoare în momentul apariţiei raporturilor juridice dintre părţi, iar Codul civil nu se aplică întrucât legea specială derogă întotdeauna de la legea generală.

Or, conform art.90 alin.(2) din Legea nr.351/2004, exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora. Dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile legii.

Nici prima instanţă şi nici cea de apel nu au ţinut cont de prevederile acestui articol, aplicând greşit legea, recurenta fiind obligată la plata unor despăgubiri imense, deşi exercitarea dreptului său de uz se face cu titlu gratuit.

În mod greşit societatea recurentă a fost obligată la plata unor despăgubiri pe care nu le datorează faţă de A.D.S. şi pentru că prin exercitarea dreptului de uz asupra terenului în cauză nu s-au produs nici un fel de pagube. Societatea pârâtă nu a făcut dovada acestora nici în primă instanţă, dar nici în apel, deşi a solicitat o sumă imensă cu titlu de despăgubiri, pe care nu a justificat-o în nici un fel şi pe care nu a determinat-o pe baza niciunui criteriu.

Mai mult, deşi legea prevedea că exercitarea dreptului de uz se face cu titlu gratuit, recurenta a încheiat un contract de închiriere cu A.D.S., a plătit chiria la timp, chiar şi după ce contractul a expirat, exercitându-şi drepturile cu bună credinţă.

Prima instanţă a calculat greşit despăgubirile pornind de la H.C.L Urziceni nr.8/2011 întrucât aceasta

prevedea preţurile de închiriere pentru terenuri din intravilanul localităţii, iar nu pentru terenuri din extravilan, aşa cum este terenul în cauză. Această hotărâre a fost depusă în instanţă cu titlu informativ, pentru o eventuală chirie minimă, dar a fost interpretată greşit de instanţă, în favoarea A.D.S.

Deşi prin sentinţa civilă nr.2717 F/2011 a Tribunalului Ialomiţa s-a stabilit un drept de uz în favoarea societăţii recurente cu titlu gratuit până la 1.10.2011, drept care se întinde pe întreaga durată de viaţă a obiectivului, conform deciziei civile nr.1503R din 17.09.2012, instanţele ce au soluţionat cererea reconvenţională, aceleaşi care au pronunţat şi respectivele hotărâri, se contrazic deoarece au obligat-o pe recurentă la plata de despăgubiri începând cu anul 2010 şi până la expirarea duratei de folosinţă a terenului în cauză.

Recurenta nu a dat o încadrare criticilor sale de recurs.

Analizând criticile de recurs formulate, care se circumscriu motivului legal de recurs prevăzut de dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că recursul declarat este întemeiat în limitele ce se vor arăta prin cele ce urmează.

În esenţă, prin motivarea recursului său, recurenta a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate sub două aspecte.

Primul, întrucât a afirmat că, în virtutea dispoziţiilor art.86-90 din Legea nr.351/2004, beneficiază de un drept legal de uz şi servitute asupra terenurilor şi altor bunuri proprietatea publică sau privată din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale, drept care, conform art.90 alin.2 din aceeaşi lege, este gratuit în raport cu norma în vigoare la data naşterii raporturilor juridice dintre părţi, astfel că în mod greşit societatea recurentă a fost obligată la plata unor despăgubiri faţă de intimată, pentru folosinţa terenului de 1.914 mp situat în extravilanul localităţii Urziceni, T407/1/3, parcela 1, aferent obiectivului de investiţii „Staţia de uscare Urziceni”.

Cel de-al doilea, întrucât a invocat faptul că, prin obligarea sa la plata despăgubirilor începând cu anul 2010, instanţele de fond şi-au contrazis propriile hotărâri date în soluţionarea cererii principale a litigiului, care a avut ca obiect recunoaşterea dreptului său de uz asupra terenului sus menţionat, prilej cu care au stabilit că dreptul de uz este unul gratuit până la 1.10.2011.

Cel dintâi argument de nelegalitate a hotărârii este neîntemeiat.

Sub acest aspect, instanţa de recurs are în vedere că raporturile juridice dintre părţi, în legătură cu folosinţa terenului în suprafaţă de 1.914 mp din extravilanul municipiului Urziceni, s-au născut în anul 2007, cu ocazia amplasării pe terenul aflat în administrarea A.D.S., de către recurentă a obiectivului de investiţii „Staţia de uscare Urziceni”.

La data respectivă erau în vigoare prevederile Legii gazelor nr.351/2004 care, prin dispoziţiile sale de la art.86-90, prevedeau în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale un drept legal de uz şi servitute asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate publică sau privată a persoanelor fizice sau juridice, în vederea executării lucrărilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţilor din domeniul gazelor naturale ori în vederea asigurării funcţionării normale a capacităţii prin efectuarea reviziilor, reparaţiilor ş intervenţiilor necesare.

Potrivit art.90 alin.(1) din acelaşi act normativ, dreptul de uz prevăzut la art.86 are ca obiect utilitatea publică, are caracter legal şi se exercită pe toată durata de viaţă a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării capacităţii în funcţiune, a reparaţiei, reviziei ori lucrărilor de intervenţie în caz de avarie.

Conform alin.(2) al aceluiaşi articol, exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora.

Raporturile juridice dintre părţile litigante, prin conţinutul lor, s-au situat în sfera de reglementare a acestui act normativ, astfel cum s-a stabilit, de altfel, cu puterea lucrului judecat şi prin hotărârile judecătoreşti ce au soluţionat cererea principală a dosarului, respectiv aceea care a avut ca obiect recunoaşterea – în temeiul acestor dispoziţii legale – a dreptului de uz în favoarea reclamantei asupra terenului neproductiv de 1.914 mp, din extravilanul municipiului Urziceni, aferent obiectivului de investiţii „Staţia de uscare Urziceni”.

Instanţa de recurs mai are în vedere că la 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare Noul Cod civil, care, prin dispoziţiile sale de la art.621 reglementează limita legală adusă dreptului de proprietate prin dreptul de trecere pentru utilităţi.

Conform acestei reglementări, proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaze sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop, în toate cazurile proprietarul având dreptul la plata unei despăgubiri juste.

Potrivit art.625 C.civ., îngrădirile cuprinse în prezenta secţiune se completează cu dispoziţiile legilor

speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile şi construcţiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul naţional-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum şi altele asemenea.

Din nevoia de armonizare a legislaţiei, intrarea în vigoare a Noului Cod Civil a fost însoţită de abrogarea tuturor actelor normative ori a dispoziţiilor din actele normative speciale ori complementare existente, care contraveneau reglementărilor sale, prin dispoziţiile art.230 lit. z) din Legea nr.71/2011, privitoare la punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil, fiind abrogate şi dispoziţiile art.90 (2) din Legea gazelor nr.351/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Aşadar, începând cu 1 octombrie 2011, a fost abrogat chiar textul de lege din Legea nr.351/2004 care instituia caracterul gratuit al dreptului de uz şi servitute recunoscut concesionarilor din sectorul gazelor naturale, aspect reţinut, cu puterea lucrului judecat şi prin sentinţa civilă nr.271F din 6.12.2011 a Tribunalului Ialomiţa, astfel cum a fost modificată în parte, irevocabil, prin decizia civilă nr. 1503 din 17.09.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, hotărâri judecătoreşti prin care s-a recunoscut recurentei, în contradictoriu cu intimata, dreptul de uz pe toată durata de viaţă a obiectivului „Staţia de uscare Urziceni” asupra terenului anterior menţionat.

Legea nr.351/2004 a fost abrogată prin dispoziţiile art.200 alin.(2) din Legea nr.123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale care constituie actualul cadru legal al reglementărilor din aceste domenii.

Titlul II al acestei legi este destinat reglementării domeniului gazelor naturale, iar prin dispoziţiile art.111 şi 112 din acest act normativ sunt reglementate, de o manieră similară legislaţiei anterioare (cea cuprinsă în legea abrogată, nr.351/2004), dreptul de uz şi servitute în favoarea titularilor de licenţe/autorizaţii din sectorul gazelor naturale, în privinţa cărora, prin normele art.113 alin.(1), se stabileşte faptul că au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal şi se exercită pe toată durata existenţei obiectivului/sistemului de gaze naturale sau temporar, în funcţie de necesităţi.

În ceea ce priveşte exercitarea acestor drepturi asupra proprietăţilor private afectate de obiectivul/sistemul care se vor realiza după intrarea în vigoare a legii, art.113 alin.(3) şi (4) face trimitere la regulile procedurale şi termenii ce se vor stabili prin convenţiile cadru dintre proprietarii terenurilor afectate şi titularii de licenţe/autorizaţii.

Printr-o reglementare similară celei a art.90 alin.(2) teza a II-a din Legea nr.351/2004, art.113 alin. (5) prevede doar dreptul proprietarilor din vecinătatea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale de a fi despăgubiţi pentru daunele provocate prin intervenţiile efectuate, cu ocazia exercitării dreptului de uz sau servitute şi, corelativ, obligaţia concesionarilor de a-i despăgubi pe aceştia.

Aşadar, reglementarea actuală a raporturilor juridice dintre concesionarii din sectorul gazelor naturale şi titularii proprietăţilor grevate de exerciţiul dreptului de uz şi servitute, recunoscut legal în favoarea celor dintâi, în legătură cu exploatarea şi întreţinerea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, regăsită în Titlul II al Legii nr.123/2012 nu mai prevede şi caracterul gratuit al acestor drepturi, aşa cum a făcut-o până la 1.10.2011, art.90 alin.(2) teza I din Legea nr.351/2004.

Problema dacă recurenta datorează intimatei o despăgubire pentru folosinţa terenului aferent obiectivului de investiţii „Staţia de uscare Urziceni”- drept care s-a născut, în virtutea legii (judecata purtată între părţi în cererea principală a litigiului având loc doar pentru consolidarea acestuia), odată cu amplasarea acestui obiectiv pe terenul administrat de A.D.S. (aşadar în cursul anului 2007), sub imperiul Legii nr.351/2004 - şi după data abrogării acestei legi, dar având în vedere şi actualul cadru normativ oferit de Legea nr.123/2012, reprezintă o problemă în primul rând de drept intertemporal, a cărei soluţie se regăseşte în dispoziţiile cu caracter tranzitoriu ale Legii nr.71/2011, ce conţine un set de norme conflictuale destinat a reglementa conflictul de legi provocat chiar de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.5 alin.(2) din Legea nr.71/2011, dispoziţiile Codului Civil – aşadar şi dispoziţiile art.621, al căror conţinut instituie caracterul oneros al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exerciţiul dreptului de trecere – sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.

Această normă de drept intertemporal care dă expresie principiului aplicării imediate a legii civile noi, consacrat şi prin art.6 alin. (5) şi (6) din Codul Civil, este aplicabilă situaţiilor juridice în curs de desfăşurare la data intrării în vigoare a Codului Civil, aşadar acelor „facta pendentia”, în categoria cărora se înscrie şi raportul juridic născut între actualele părţi litigante în legătură cu amplasarea obiectivului de investiţii „Staţia de uscare Urziceni”, pe terenul aflat în administraţia A.D.S., din extravilanul municipiului Urziceni, raport juridic care, incontestabil, este de domeniul dreptului de proprietate şi a drepturilor conexe ori derivate din acesta.

Prin urmare, în virtutea normei tranzitorii a art.5 alin.(2) din Legea nr.71/2011, raporturilor juridice dintre părţi le sunt aplicabile dispoziţiile art.621 alin.(3) din Codul Civil care prevăd caracterul pecuniar al limitării aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de trecere (ce corespunde dreptului legal de uz aparţinând recurentei), aceasta în condiţiile abrogării, începând cu 1.10.2011, a art.90 alin.(2) din Legea nr.351/2004 şi, ulterior, a noii reglementări date conţinutului acestor drepturi prin Legea nr.123/2012, care nu a mai instituit caracterul lor gratuit.

Având în vedere incidenţa tuturor acestor reglementări legale – cele ale art.621 alin.(3) din Codul civil şi cele ale art.111–113 din Legea nr.123/2012 – şi conţinutul lor normativ, nu se poate reţine că recurenta este titulara unui drept legal de uz asupra terenului de 1.914 mp situat în extravilanul municipiului Urziceni, T.407/1/3, parcela 1, care se exercită pe toată durata de viaţă a obiectivului său de investiţii şi cu titlu gratuit, în considerarea faptului că legea în vigoare la data naşterii raporturilor juridice dintre părţi şi, implicit, la data naşterii acestui drept (Legea nr.351/2004), prevedea caracterul său gratuit.

Dispoziţia legală ce prevedea caracterul gratuit al dreptului de uz şi servitute a fost abrogată, iar reglementarea cu caracter special a raporturilor juridice de natura celor existente între părţi, cea a Legii nr.123/2012 nu mai prevede caracterul gratuit al dreptului legal de uz şi servitute recunoscut titularilor de licenţe/autorizaţii din sectorul gazelor naturale. În acelaşi timp, reglementarea cu caracter general a limitelor aduse dreptului de proprietate prin exerciţiul dreptului de trecere cu conducte, canale, cabluri subterane ori aeriene şi orice alte instalaţii sau materiale, prevăzută în Codul Civil, art.621 (3) instituie regula după care, în toate cazurile, proprietarul fondului are dreptul la plata unei despăgubiri care este şi prealabilă, atunci când este vorba despre utilităţi noi.

Prin urmare, caracterul gratuit al dreptului de uz aparţinând recurentei nu ar putea fi reţinut nici justificat de împrejurarea că acesta îşi are izvorul într-o normă specială – Legea nr.351/2004 – a cărei aplicare înlătură incidenţa normei generale, respectiv cea a dreptului comun reprezentat de Codul Civil.

Cum s-a arătat, norma legală care interesează în soluţionarea pretenţiilor din cererea reconvenţională - art.90 (2) - a fost abrogată la 1.10.2011, Legea nr.351/2004 însăşi a fost abrogată prin Legea nr.123/2012, aceasta din urmă nemaiinstituind caracterul gratuit al dreptului de uz reglementat prin dispoziţiile sale din art.111 şi 113, în timp ce norma tranzitorie a art.5 alin.(2) din Legea nr.71/2011 prevede aplicarea Codului Civil şi raporturilor juridice privitoare la raporturile de proprietate care se aflau în curs la data intrării sale în vigoare, situaţie juridică în care se aflau şi părţile litigante.

Este, în schimb, întemeiată cea de-a doua critică de nelegalitate a deciziei atacate, prin care s-a invocat faptul că soluţia din cererea reconvenţională o contrazice pe aceea din cererea principală întrucât recurenta a fost obligată la plata de despăgubiri în favoarea intimatei, în schimbul dreptului de uz, începând cu anul 2010, deşi prin hotărârile precedente se reţinuse caracterul gratuit al dreptului de uz până la 1.10.2011, când art.90 (2) din Legea nr.351/2004 şi-a încetat efectele în urma abrogării sale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi cererea principală a avut ca obiect recunoaşterea dreptului de uz în favoarea recurentei asupra terenului aferent obiectivului de investiţii „Staţia de uscare Urziceni”, care nu a presupus în mod direct aplicarea art.90 (2) din Legea nr.351/2004, totuşi atât prin hotărârea de primă instanţă, cât şi prin cea de recurs, atunci când au statuat asupra existenţei dreptului, ambele instanţe au avut în vedere că producătorul şi concesionarul în domeniul gazelor naturale beneficiază de acest drept în virtutea legii, pe toată durata de viaţă a obiectivului de investiţii, cu singura diferenţă că dreptul a avut un caracter gratuit până la 1.10.2011, dată după care titularul dreptului datorează despăgubiri.

Aceste dezlegări ale instanţelor, care au explicat totuşi raţiunea recunoaşterii dreptului de uz în favoarea recurentei pe toată durata de viaţă a obiectivului de investiţii, chiar în condiţiile abrogării la 1.10.2011 a art.90 (2) din Legea nr.351/2004, se impun cu puterea lucrului judecat, ca prezumţie legală absolută – art.1200 pct.4 C.civ. - şi asupra soluţiei de adoptat în cazul cererii reconvenţionale a intimatei-pârâte A.D.S., având ca obiect plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului grevat de existenţa şi exerciţiul dreptului de uz al recurentei, neputând fi contrazisă de maniera la care s-a realizat de instanţele de fond, cu ocazia reluării judecăţii cererii reconvenţionale, prin obligarea recurentei la plata lipsei de folosinţă a terenului începând cu anul 2010, când, potrivit propriilor considerente ale aceloraşi instanţe, dreptul de uz avea un caracter legal şi gratuit.

În sfârşit, soluţia apare ca fiind nelegală şi întrucât contravine în mod clar conţinutului normativ al art.90 (2) din Legea nr.351/2004, ce instituia caracterul gratuit al drepturilor de uz şi servitute prevăzute de art.86 din acelaşi act normativ, text de lege care s-a aplicat până la 1.10.2011 când, potrivit explicaţiilor anterioare, şi-a încetat efectele ca urmare a abrogării sale exprese.

Prin urmare, întrucât caracterul gratuit al dreptului de uz de care beneficiază recurenta a fost consacrat legal până la 1.10.2011, aceasta nu putea fi obligată la plata de despăgubiri pentru folosinţa exercitată asupra terenului administrat de A.D.S., afectat de exerciţiul dreptului de uz, mai înaintea datei de 1.10.2011, astfel că, în aceste limite şi sub acest aspect, în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.9 C.pr.civ., recursul a fost admis, iar decizia atacată modificată prin admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei de fond şi stabilirii în sarcina reclamantei a obligaţiei de plată a despăgubirilor începând cu 1.10.2011, pe toată durata de existenţă a obiectivului „Staţia de uscare Urziceni.”

În ceea ce priveşte criticile legate de cuantumul despăgubirilor, instanţa de recurs precizează că, în virtutea atribuţiilor sale specifice, limitate la exercitarea unui control în legalitate asupra hotărârilor instanţelor de apel, nu poate face aprecieri asupra cuantificării sumelor acordate.

Totuşi, nu poate reţine că acestea nu ar fi datorate întrucât intimata A.D.S. nu ar fi făcut dovada lor prin probarea unor eventuale daune provocate terenului prin exercitarea dreptului de uz, dat fiind că temeiul juridic al solicitării şi acordării acestor despăgubiri a fost cel al lipsei de folosinţă, iar nu al reparării unui prejudiciu produs prin exercitarea dreptului de uz de către recurentă.

Aşadar, recunoaşterea dreptului la despăgubiri nu putea fi condiţionată de probarea unor fapte licite ori ilicite şi a consecinţelor lor.

Instanţa de recurs mai reţine că, în determinarea cuantumului despăgubirilor, recurenta a avut propria contribuţie prin atitudinea sa pasivă şi neadministrarea unor probe obiective (expertiză evaluatorie) care să permită utilizarea unor criterii transparente şi general valabile de estimare a prejudiciului invocat de A.D.S. prin lipsa de folosinţă a terenului grevat de existenţa dreptului de uz.

Prima instanţă nu a calculat despăgubirile puse în sarcina recurentei în raport de HCL nr.8/2011, ci a folosit doar comparativ acest document propus de însăşi recurentă. Observând că valoarea lipsei de folosinţă a terenului în cauză, calculată potrivit acestui document depăşeşte cu mult pe aceea solicitată de intimata-pârâtă, prima instanţă a utilizat – în lipsa oricăror alte probatorii, în neadministrarea cărora şi recurenta deţine o culpă proprie – criteriile de determinare a despăgubirii puse la dispoziţie de intimată şi arătate prin hotărârea pronunţată, astfel încât nu se poate reţine caracterul aleatoriu al despăgubirii acordate.

În considerarea acestor motive şi în limitele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a modificat decizia atacată, a admis apelul declarat de reclamanta-pârâtă, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a stabilit în sarcina reclamantei-pârâte (pârâta, potrivit menţiunilor proprii ale sentinţei civile nr. 1348 F/2013 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa) obligaţia de plată la despăgubiri începând cu 1.10.2011, pe toată durata de existenţă a obiectivului Staţia de uscare Urziceni, şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.