Nationalized Property Restitution: Abolition of Appeal Route and Procedural Remedy Qualification Post-Retrial

Contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Calea de atac împotriva hotărârii pronunțată în primă instanță în rejudecare după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi de atac. Recursul.

Index alfabetic : cale de atac

- recurs

Legea nr. 202/2010, art. XII, art. XXII, art. XXVI

Art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost modificat prin dispozițiile art. XII din Legea nr. 202/2010, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situaţia exercitării contestaţiei împotriva actului emis de unitatea deţinătoare, hotărârile de primă instanţă rămânând supuse astfel doar recursului.

Acest text de lege este aplicabil, potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010, și situației în care ulterior intrării în vigoare a actului normativ sus menționat s-a pronunțat o hotărâre în primă instanță în rejudecare după casare, hotărâre care atât potrivit normei tranzitorii, cât şi potrivit dispoziţiei de drept comun incidentă în cauză - art. 725 C.pr.civ., este supusă regimului căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicţional.

Secția I civilă, decizia nr. 1217 din 10 aprilie 2014

Prin încheierea din 3 aprilie 2013, Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă a calificat drept apel calea de atac exercitată de către pârâtul Primarul municipiului Constanţa şi de intervenientul P.G. împotriva sentinţei civile nr. 2142 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

S-a arătat că dispoziţiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 sunt norme speciale de procedură care se aplică în cazul incidenţei dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În dosar a fost pronunţată o hotărâre pe fond anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Prin decizia civilă nr. 39C din 17 aprilie 2013, Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă a respins ca

nefondate apelurile declarate de pârâtul Primarul municipiului Constanţa şi de intervenientul P.G. împotriva sentinţei civile nr. 2142 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

Instanţa a reţinut că imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, fiind menţionat în anexa la acest act normativ la poziţia 441, pe numele R.C.M.

Simplul fapt al consemnării, în anexa decretului de naţionalizare, a prenumelui M. în loc de U. nu poate conduce la concluzia că imobilul a fost preluat de la o altă persoană decât autoarea reclamanţilor, U.C.R., în condiţiile în care diferenţa există, aşa cum s-a arătat, numai în privinţa prenumelui, în rest, asupra numelui de familie şi chiar a iniţialei C. existând o perfectă concordanţă.

Nu se poate aprecia decât ca o eroare materială menţiunea din anexa la decretul de naţionalizare cu privire la prenumele proprietarului de la care s-a preluat bunul, rezultată din scrierea olografa a numelui „U.", aşa cum el apare în registrele matricole (impozitul pe clădiri), în procesul-verbal de stabilire a impozitului succesoral întocmit de Administraţia Financiară Constanţa la decesul E.L., în contractul de închiriere încheiat în iulie 1948, în declaraţia globală de impunere a veniturilor proprietăţilor clădite dată de proprietar în martie 1950 - înscrisuri anterioare naţionalizării - caligrafia în scrierea olografa a acestui nume permiţând facil o confuzie între numele U. şi numele M., îndeosebi în condiţiile în care, la momentul naţionalizării, nu se poate reţine o preocupare pentru rigurozitate a funcţionarilor care au întocmit listele anexe, erorile de nume fiind frecvente în cazul acestor liste.

Esenţial însă, pentru a reţine că decretul de naţionalizare s-a aplicat U.C.R., este faptul că, potrivit înscrisurilor depuse în apel, această persoană a contestat măsura naţionalizării imobilului în litigiu, arătând că nici ea şi nici soţul său nu se încadrează în categoriile vizate de acest act normativ.

În referatul de respingere a contestaţiei formulate de U.C.R. se menţionează că imobilul care face obiectul acestei contestaţii figurează în anexa la decret la nr. 441, pe numele M.C.R.; motivul de respingere a contestaţiei nu este însă acela că petiţionara nu este proprietarul imobilului, ci că „se încadrează în naţionalizare." Rezultă astfel că, în mod oficial, cei care au aplicat măsura naţionalizării au recunoscut apartenenţa imobilului în patrimoniul U.R., motivul aplicării naţionalizării fiind acela că imobilul era compus din 6 apartamente, deci un imobil mare, deţinătorul unui asemenea bun fiind considerat ca aparţinând clasei burghezo-moşiereşti, vizată de actul normativ de naţionalizare.

Aceste date sunt suficiente pentru a stabili că, la data naţionalizării, imobilul în litigiu se afla în patrimoniul U.C.R., autoarea reclamanţilor, bunul fiind preluat abuziv de stat de la această persoană care figura în evidenţele fiscale, publice, ca proprietar al imobilului. În acest context, ţinând seama de dispoziţiile derogatorii ale Legii nr. 10/2001 în privinţa regimului probatoriu permis pentru dovada dreptului de proprietate (art.23 şi 24 din lege şi pct. 23.1 lit. d din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001) şi în lipsa unor dovezi contrare ale apelanţilor în privinţa apartenenţei bunului în patrimoniul unei terţe persoane la data naţionalizării, instanţa a constatat că reclamanţii au făcut dovada că, la data naţionalizării, imobilul notificat era proprietatea autoarei lor, U.C.R., ei având îndreptăţirea de a obţine restituirea imobilului notificat ca succesori ai proprietarului.

Analizând însă calitatea de proprietar al imobilului și din perspectiva transmisiunii succesorale de la E.L., recunoscută în mod necontestat, chiar de către apelanţi, proprietarul imobilului la data decesului său, 19 iunie 1948, instanţa a constatat că, printr-o analiză judicioasă a probelor administrate, tribunalul a ajuns la concluzia că bunul a fost transmis pe cale succesorală către U.C.R., nepoata de soră a E.L.

Susţinerea principală a apelanţilor a fost aceea că nu a existat nicio legătură de rudenie între E.L. şi

mama U.R., M.G., cu consecinţa evidentă că, în lipsa înscrisului testamentului menţionat în registrul de înscriere a actelor autentice, fond Tribunalul Constanţa, anul 1948, la nr. 2608, unde apare „E.G.L. face testament", nu ar fi avut loc nicio transmisiune legală a moştenirii.

În scopul obţinerii acestei concluzii, a lipsei legăturii de rudenie, pârâtul şi intervenientul au subliniat neconcordanta dintre numele de familie al E.L., anterior căsătoriei şi numele de familie avut înainte de căsătorie de către M.G., mama U.R., neconcordanţe găsite în actele de stare civilă ale acestora, fiind subliniate diferenţele de nume din certificatele de deces ale defunctelor E.L. şi G.M.

S-a invocat chiar ca fiind false aceste înscrisuri şi s-a solicitat declanşarea procedurii de verificare a falsului prevăzută de art.180 C.pr.civ.

În legătură cu cercetarea falsului de către instanţa de fond, în mod corect tribunalul a respins solicitarea intervenientului pe motiv că o asemenea verificare s-a făcut pe cale penală prin plângerea pe care a făcut-o intervenientul în legătură cu aceste înscrisuri, soluţia finală dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa, fiind de neîncepere a urmăririi penale pentru că fapta nu există. Respingerea solicitării de declanşare a procedurii de cercetare a falsului este, de asemenea, justa şi pentru că, în ceea ce priveşte certificatele de deces care au fost defăimate ca false, ele pot fi menţinute sau înlăturate de către instanţa civilă prin simpla verificare a registrului de stare civilă care a consemnat faptul decesului, certificatul de stare civilă fiind numai un înscris doveditor al actului de stare civilă. Depunerea la dosar a extrasului pentru uz oficial al actelor de stare civilă, probă administrată în cauză, face inutilă verificarea contrafacerii certificatului de stare civilă, prin declanşarea procedurii prevăzute pentru cercetarea judecătorească a falsului.

S-a reţinut ca fiind corectă, justificată probator, concluzia instanţei de fond a legăturii de rudenie dintre E.L. şi M.G., respectiv faptul că cele două erau surori.

Chiar dacă această concluzie nu rezultă explicit din actele de stare civilă, există suficiente elemente menţionate în aceste acte care conduc neîndoielnic la această concluzie.

Cele mai relevante date din aceste acte sunt cele referitoare la faptul că prenumele părinţilor celor două era acelaşi, D. şi C., iar numele acestora avea o rezonanţă apropiată, fiind consemnat N. în cazul E.L. şi N. în cazul M.G. La aceasta se adaugă şi faptul că în actele de căsătorie, astfel cum sunt ele înregistrate în registrul de stare civilă pentru căsătoriţi, atât în cazul E.L. cât şi în cazul M.G., semnăturile părinţilor celor două sunt identice, tatăl semnând cu litere din alfabetul grecesc, iar mama cu litere din alfabetul latin. Nu lipsită de relevanţă este, în acest context, constatarea că vârsta părinţilor la data căsătoriei celor două concordă, tatăl fiind trecut în etate de 65 de ani în 1889, la căsătoria M.G. şi de 68 de ani în 1894, la căsătoria E.L. Se reţine, de asemenea, că semnătura E.L. pe actul de căsătorie este N., nume ce coincide cu cel reţinut în actul de căsătorie ca aparţinând M.G., anterior căsătoriei.

Rezultă cu prisosinţă din actele de căsătorie ale E.L. şi M.G., chiar ignorând celelalte date din actele de stare civilă contestate de către apelanţi, că cele două erau surori, având aceiaşi părinţi.

Legătura de rudenie este confirmată, ca şi transmisiunea succesorală, prin menţiunile pe care U.C.R. le-a făcut în contestaţia depusă la naţionalizare, în sensul că imobilul din a fost dobândit prin moştenire de la mătuşa sa; ori, U.R. era, în mod necontestat, fiica M.G. Concluzia logică ce se impune este că mătuşa U.R., E.L., proprietara imobilului, era sora marnei U.R.

Instanţa nu a putut reţine critica din apelul intervenientului referitoare ia faptul că, la decesul E.L., succesiunea acesteia s-a transmis nu către nepoata de soră, respectiv către U.R., ci către părinţii săi, care ar fi fost în viaţă la acea dată.

Chiar în condiţiile în care menţiunea că părinţii E.L. erau în viaţă la data decesului acesteia se regăseşte în registrul de decese, instanţa nu poate reţine ca fiind reală această menţiune câtă vreme, prin actul de notorietate autentificat sub nr. 36xx din 03.11.1948 de Tribunalul Judeţului Constanţa în cadrul procedurii succesorale, s-a consemnat că atât părinţii cât şi soţul E.L. erau decedaţi la data decesului acesteia, iar din actul de căsătorie al E.L. rezultă că, în anul 1894, părinţii săi aveau vârsta de 68 de ani tatăl şi 55 de ani mama; concluzia că în aul 1948, când a decedat E.L., părinţii săi în vârstă de 122 ani, respectiv 109 ani, erau în viaţă, este greu de reţinut, iar intervenientul nu a depus acte de stare civilă privind decesul părinţilor E.L. pentru a confirma această susţinere.

Prin urmare, la data decesului E.L., singurul succesibil în viaţă era nepoata de soră, U.R., pentru că atât părinţii cât şi soţul defunctei dar şi sora sa, M.G., erau decedaţi.

Pentru U.R., persoană cu vocaţie la succesiune care venea prin reprezentarea mamei sale, M.G., dovada acceptări succesiunii mătuşii sale s-a făcut prin depunerea procurii de administrare a imobilului dată la 24 iunie 1948 pentru A.C., prin care mandantul îşi declină calitatea de moştenitor al defunctei mătuşi E.G.L., prin menţionarea sa în calitate de proprietar al imobilului în registrele fiscale şi plata impozitului pe anii 1948, 1949, prin solicitarea de a se constata, evalua şi stabili impozitul succesoral, finalizată prin întocmirea procesului verbal din 10 noiembrie (act valabil şi calificat ca act autentic prin aplicarea art. 1173 C.civ. de către Î.C.CJ. prin decizia nr. 7412/2011), dar şi prin încheierea unor contracte de închiriere a imobilului, într-un caz locațiunea fiind continuată cu acelaşi chiriaş, căruia îi închiriase şi E.L., contracte încheiate imediat după decesul proprietarului imobilului.

Având toate aceste date, instanţa nu a putut reţine că autoarea reclamanţilor, U.R., a uzurpat proprietatea E.L. după decesul acesteia, evident fiind că numai calitatea de succesor legal sau testamentar, constatată de autorităţile vremii, i-au permis acesteia să intre în posesia şi proprietatea imobilului ce a aparţinut autoarei sale.

Atât pârâtul Primarul municipiului Constanţa, cât şi intervenientul P.G. au declarat recurs împotriva încheierii din 3 aprilie 2013, precum şi împotriva deciziei civile nr. 39C din 17 aprilie 2013, criticile vizând următoarele aspecte:

În mod eronat a fost calificată calea de atac drept apel când, în mod corect, faţă de obiectul cauzei, calea de atac era aceea a recursului. Hotărârea judecătorească pronunţată la judecarea fondului în primă instanţă a fost desfiinţată şi nu mai produce nici un efect.

Hotărârea judecătorească la care face referire art. XXVI din Legea nr. 202/2010 trebuie să fie o hotărâre validă.

În aceste condiţii, în mod nelegal recursul a fost soluţionat în complet de doi judecători.

A fost aplicată necorespunzător procedura falsului şi s-a făcut aplicarea şi interpretarea eronată a normelor juridice care guvernează succesiunea testamentară.

În mod greşit curtea de apel a apreciat asupra unor situaţii de fapt care nu erau dovedite probator.

Recursurile sunt întemeiate pentru următoarele considerente:

Curtea de apel nu a calificat corect calea de atac ce putea fi exercitată în cauză, în raport cu modificările operate în ce priveşte regimul căilor de atac în materia Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 202/2010, şi în raport cu norma tranzitorie conţinută de acest din urmă act normativ.

Astfel, prin art. XII din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situaţia exercitării contestaţiei împotriva actului emis de unitatea deţinătoare, hotărârile de primă instanţă rămânând supuse astfel doar recursului.

Totodată, potrivit art. XXVI din Legea nr, 202/2010, care conţine norme tranzitorii, dispoziţiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică „şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauza până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

În cauză, sentinţa pronunţată la data de 11 aprilie 2006, în primul ciclu procesual, a fost desfiinţată în calea de atac a recursului, după modificarea hotărârii din apel prin decizia nr. 7412 din 21 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, cauza fiind trimisă spre rejudecare la prima instanţă. Ulterior, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2142 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului Constanţa, Secţia I civilă.

Aşadar, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, la 25 noiembrie 2010, s-a pronunţat o hotărâre de primă instanţă care, atât potrivit normei tranzitorii, cât şi potrivit dispoziţiei de drept comun incidentă în cauză - art. 725 C.pr.civ. rămâne supusă regimului căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicţional.

O hotărâre desfiinţată, cum este sentinţa pronunţată în cauză în primul ciclu procesual, nu este producătoare de efecte, este inexistentă juridic, astfel încât prin raportare la ea nu se poate determina, cum se pretinde, situaţia căilor de atac cărora le este supusă.

Intenţia legiuitorului, dedusă din conţinutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei căi de atac în privinţa hotărârilor de primă instanţă pronunţate după intrarea în vigoare a noii reglementări - ipoteză regăsită în speţă, cu referire la singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere juridic - sentinţa civilă nr. 2142 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului Constanţa - Secţia 1 civilă.

În felul acesta, legiuitorul s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispoziţiile noi de procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii (art. XXII alin. 2), situaţie căreia i s-ar fi subsumat cea din speţă, alegând ca moment de referinţă cel al pronunţării hotărârii de primă instanţă după modificarea normei, pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a fondului şi de o cenzură a acesteia în recurs.

Prin urmare, este lipsit de relevanţă faptul că în primul ciclu procesual cauza a parcurs cele trei etape procesuale, primă instanţă, apel şi recurs, conform reglementărilor în vigoare la momentul respectiv,

În consecinţă, rezultă că instanţa anterioară a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. XXVI din

Legea nr. 202/2010, atunci când a stabilit că împotriva sentinţei tribunalului este deschisă şi calea de atac a apelului.

Ca atare, criticile formulate de recurenţi întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C.pr.civ., interpretarea eronată a unor dispoziţii procedurale fiind de natură să provoace recurenţilor o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât în condiţiile art. 105 alin. (2) C.pr.civ.

Pe de altă parte, consecinţă a calificării greşite a căii de atac, instanţa a fost alcătuită într-o compunere nelegală, cu nesocotirea prevederilor art. 54 alin.(2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C.pr.civ.

Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (3) C.pr.civ. recursurile au fost admise în sensul reţinut prin dispozitiv, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, în recurs, la aceeaşi curte de apel.