Loan contract clause transferring real estate property in lieu of repayment: absolute nullity as prohibited penal clause

Contract de împrumut. Stipulație privind transferul unui imobil în situația nerambursării la scadență a sumei împrumutate. Nulitatea absolută a clauzei penale.

Cuprins pe materii : Drept civil. Contracte. Contract de împrumut.

Index alfabetic : contract de împrumut

- imobil

- clauză penală

- cauză ilicită

Codul civil de la 1864, art. 5, art. 968, art. 966, art. 1066, art. 1576, art. 1584

Legea nr. 313/1879

Notă : Legea nr. 313/1879 a fost abrogată de Legea nr. 71/2011 prin art. 230 lit. b), la data de 1.11.2011.

Stipularea în contractul de împrumut a clauzei privind transmiterea către creditor a proprietăţii unui imobil de către debitor, în cazul neachitării la scadenţă a sumei împrumutate, nu constituie o „convenţie legal făcută” în sensul prevederilor art. 969 C.civ., fiind bazată pe o cauză ilicită, întrucât este prohibită de lege. O asemenea stipulaţie are natura juridică a unei clauze penale, interzisă de Legea nr. 313/1879, în vigoare la momentul încheierii contractului, astfel încât nu poate avea nici un efect, fiind nulă absolut.

Pe de altă parte, în raport de definiţia dată contractului de împrumut prin art. 1576 şi 1584 şi de dispoziţiile art. 966 şi 968 C.civ. cu privire la nevalabilitatea actului juridic, stipulaţia cuprinsă în contractul de împrumut privind transferul dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, de la împrumutat la împrumutător, în caz de nerestituire la scadenţă a sumei împrumutate, contravine naturii juridice a acestui contract, întrucât potrivit normei imperative din art. 1088 C.civ., „la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate.”

Ca atare, principiul libertăţii contractuale ca şi cel al forţei obligatorii a contractului nu pot justifica validitatea unei astfel de clauze penale în contractul de împrumut, întrucât conform art. 969 C.civ. numai „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, iar potrivit prevederilor art. 5 C.civ., „nu se poate deroga prin convenţii … la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.”

Secția I civilă, decizia nr. 1235 din 10 aprilie 2014

Prin sentinţa civilă nr. 324 din 26.01.2011, Tribunalul Timiş, Secţia civilă a admis acţiunea formulată de reclamantul D.A. împotriva pârâtului Ş.G. şi, în consecinţă, a constatat că prin contractul autentificat sub nr. xxx2 din 14.11.2008 s-a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. 406390 Timişoara (pe hârtie CF 4951) nr. cad. 14356/1/1 - teren intravilan în suprafaţă de 7496 mp şi nr. cad. 14356/1/4 - teren în suprafaţă de 0030 mp, situat în Timişoara de la pârât la reclamant ; a dispus ca hotărârea să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare între părţi, cu privire la imobilul descris mai sus; a dispus efectuarea menţiunilor privitoare la transferarea dreptului de proprietate în cartea funciară a imobilului ; a obligat pe pârât la 38.338 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamantul a împrumutat pârâtului suma de 580.000 euro, prin actul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. xxx2 din 14.11.2008 de către B.N.P. S.N., cu scadenţă la 14 mai 2009. Pârâtul nu a restituit suma datorată, deşi a purtat numeroase discuţii în acest sens cu reclamantul.

Părţile au inserat în contractul lor o clauză potrivit căreia suma împrumutată reprezintă preţul imobilului adus drept garanţie, ce va trece în proprietatea împrumutătorului dacă datoria nu va fi restituită la scadenţă, împrumutatul obligându-se să îndeplinească toate formalităţile pentru transferul dreptului de proprietate sau, pentru ipoteza în care acesta nu-şi va îndeplini această obligaţie, împrumutătorul fiind îndreptăţit să se adreseze instanţei de judecată pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens.

Aşa fiind şi constatând că pârâtul împrumutat nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul încheiat cu reclamantul, văzând şi poziţia procesuală a acestuia, instanţa a constatat că acţiunea este

întemeiată şi a admis-o astfel cum a fost formulată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 1082 din 10.11.2011, Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă a anulat, ca netimbrat, apelul pârâtului, reţinând că atâta timp cât acesta nu a învestit instanţa cu o cerere de ajutor public judiciar în condiţiile OUG nr. 51/2008 şi nu a achitat taxa judiciară de timbru datorată, sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, care instituie sancţiunea anulării cererii pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru până la termenul stabilit.

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâtul.

Prin decizia nr. 7463 din 06.12.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursul şi a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanţă, întrucât aceasta s-a pronunţat, în mod nelegal, asupra chestiunii timbrajului mai înainte de soluţionarea cererii de ajutor public judiciar, cu care fusese învestită de apelant în condiţiile OUG nr. 51/2008.

În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă a pronunţat decizia civilă nr. 50/A din 28.03.2013, dispunând respingerea, ca neîntemeiat, a apelului pârâtului şi obligarea acestuia la cheltuieli de judecată către reclamant, în sumă de 2.000 lei.

În motivarea soluţiei, curtea de apel a reţinut următoarele:

Potrivit înscrisului intitulat „Act de împrumut sume de bani cu garanţie imobiliară”, autentificat sub nr. xxx2 din 14.11.2008, reclamantul a dat cu titlu de împrumut pârâtului suma de 580.000 euro, cu obligația asumată de împrumutat de a o restitui la data de 14.05.2009.

Pentru garantarea împrumutului acordat, pârâtul a fost de acord să garanteze restituirea sumei cu imobilul proprietate personală dobândit prin donație, situat în Timişoara, constând în teren intravilan în suprafață de 7.496 mp şi respectiv 0030 mp (alin. 5 din contract).

Părțile au inserat de comun acord, în cuprinsul convenției, clauza potrivit căreia în cazul nerambursării la termen a sumei de 580.000 euro împrumutată de pârât, această sumă să reprezinte prețul integral pentru întregul imobil înscris în CF nr. 4951 Timişoara, nr. cad. 14356/1/1, constând din teren intravilan în suprafață de 7.496 mp şi nr. cad. 14356/1/4, teren intravilan în suprafață de 0030 mp, situat în Timişoara, împrumutatul nemaiavând astfel vreo pretenție faţă de împrumutător în ceea ce privește reactualizarea sumei. Mai mult, pârâtul s-a obligat să îndeplinească toate formalitățile transferării dreptului de proprietate privind imobilul constituit drept garanție asupra împrumutătorului, ținând cont de faptul că prețul a fost achitat integral.

În raport de conținutul concret al convenției încheiate între părți, precum şi de dispozițiile exprese ale art. 969 C.civ., potrivit cu care „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”, susținerile pârâtului privind nulitatea absolută a clauzei penale inserată în alin. 9 al convenției sunt neîntemeiate, pârâtul fiind cel care este în culpă pentru neîndeplinirea obligației asumată, respectiv de restituire a sumei de 580.000 euro, luată cu titlu de împrumut de la reclamant.

De asemenea, nu se poate susține reaua-credință a împrumutătorului şi, respectiv, intenția acestuia de a obține, de a dobândi în proprietate imobilul în litigiu la un preț nereal, întrucât, deși termenul scadent de restituire a sumei împrumutate era 14.05.2009, el a notificat pârâtul pentru restituirea împrumutului sau transferul dreptului de proprietate asupra terenului (conform convenției încheiate de comun acord), la circa 1 an de la termenul scadent, respectiv la 20.04.2010.

Susținerile pârâtului privind nulitatea clauzei potrivit cu care suma acordată cu titlu de împrumut - 580.000 euro - să reprezinte, în caz de nerestituire la termen, prețul pentru întregul imobil, motivată pe dispoziţiile art. 74 din Legea nr. 58/1998, sunt nefondate, întrucât împrejurările complete ale acordării împrumutului nu se circumscriu sub nicio formă dispozițiilor legii penale, pârâtul-împrumutat a fost în deplină cunoștință de cauză asupra naturii juridice a actului juridic încheiat şi a consecințelor generatoare ale acestuia, el însuși fiind culpabil de nerestituirea sumei împrumutată, ceea ce a atras în mod imediat legitimitatea cererii împrumutătorului de operare a transferului dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Nu în ultimul rând, pârâtul a fost de acord ca suma împrumutată să reprezinte prețul integral al imobilului, de asemenea, în ipoteza nerestituirii la scadenţă a împrumutului, să facă toate demersurile necesare pentru transferul dreptului de proprietate şi semnarea contractului de vânzare-cumpărare, făcând precizarea expresă că nu va emite pretenții privind reactualizarea sumei.

De asemenea, apar ca nefondate şi motivele de apel privind inexistenţa cauzei prin raportare la diferențele de regim juridic existente între contractul de împrumut şi, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare, aspecte care nu au fost invocate de pârât în apărare în faţa instanței de fond, deși acesta a fost legal citat.

Relativ la acest aspect, din cuprinsul contractului încheiat între părți se poate desprinde fără dubiu

voinţa juridică reală a părților la momentul încheierii acestuia în persoana pârâtului împrumutat, aceasta fiind cea de asumare a obligației de restituire la termenul scadent a sumei de 580.000 euro, încasată cu titlu de împrumut sau, în caz de neîndeplinire a acestei obligații principale, vânzarea imobilului pentru un preț negociat şi stabilit de comun acord la nivelul cuantumului împrumutului.

Din această perspectivă, susținerea pârâtului privind lipsa cauzei este nefondată întrucât, din cuprinsul convenției încheiate, voința părților este evidentă, subliniată în detaliu în privinţa consecințelor viitoare încheierii acesteia, pârâtul fiind cel care nu şi-a respectat niciuna dintre obligațiile asumate: cea de restituire a împrumutului sau cea de efectuare a demersurilor necesare pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare. Astfel fiind, pârâtul împrumutat nu îşi poate invoca propria culpă, în sensul interpretării parțiale a actului juridic doar la garantarea împrumutului, omițând asumarea obligației de transfer a dreptului de proprietare în schimbul prețului achitat integral prin predarea efectivă a acestuia la momentul încheierii actului juridic.

Concluzionând, Curtea a reţinut că în speța dedusă judecății nu sunt incidente temeiuri de nulitate a convenției încheiate între părți, cauza iniţială a contractului a fost predarea-primirea sumei de bani pentru o anumită perioadă de timp, cauză care a primit o altă conotație în virtutea clauzei penale inserate de părți, conform căreia în caz de nerestituire la termen, împrumutatul consimte la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în schimbul unui preț care a fost deja încasat prin primirea împrumutului, fără a mai fi necesară o altă negociere în sensul stabilirii altui preț al terenului.

Această din urmă decizie a curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârât.

Recurentul-pârât a invocat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 7 şi 8 C.pr.civ.), respectiv că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.), motive în dezvoltarea cărora a formulat următoarele critici:

Instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 969 C.civ., potrivit cărora „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, înlăturând şi omiţând analiza naturii juridice a convenţiei intitulată de părţi „Act de împrumut sume de bani cu garanţie imobiliară nr. xxx2 din 14.11.2008”, încheiată în formă autentică, având ca obiect împrumutul sumei de 580.000 euro, în raport şi de condiţiile actului juridic, care sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită, precum şi în raport de voinţa internă reală a părţilor, toate aceste elemente fiind privite prin prisma apărărilor şi excepţiilor invocate de pârât în ce priveşte incidenţa cauzelor ilicite, prohibite de lege, a lipsei cauzei actului juridic şi a lipsei unui element esenţial ce caracterizează promisiunea de vânzare-cumpărare sau antecontractul, acela de preţ, element fără de care nu poate exista contractul de vânzare-cumpărare.

Instanţa de apel a susţinut în motivare, în mod eronat, faptul că la circa un an de la scadenţa împrumutului, pârâtul împrumutat a fost notificat în legătură cu restituirea împrumutului sau transferul dreptului de proprietate, coroborată cu „culpabilitatea” nerestituirii la termen a împrumutului.

Toate aceste argumente, reţinute de instanţa de apel în motivarea deciziei pronunţate, sunt străine de natura pricinii şi trebuie înlăturate, deoarece se referă la chestiuni legate de executarea convenţiei, iar nu la o analiză a condiţiilor intrinseci ale actului juridic la momentul încheierii sale, act care este contractul de împrumut autentic nr. xxx2 din 14.11.2008.

În fapt, între părţi a fost încheiat actul de împrumut sume de bani cu garanţie imobiliară nr. xxx2 din 14.11.2008, având ca obiect împrumutul sumei de 580.000 euro.

Potrivit contractului de împrumut, s-a stabilit termenul scadent de restituire a sumei împrumutate ca fiind data de 14.05.2009, în numerar, la domiciliul creditorului reclamant sau prin virarea într-un cont ce va fi indicat ulterior.

În vederea garantării obligaţiei asumate prin contractul de împrumut s-a instituit o ipotecă pentru suma de 580.000 euro, asupra imobilului înscris în CF 4951 Timişoara, nr. cad. 4356/1/1, constând în teren intravilan în suprafaţă de 7496 mp şi nr. cad. 4356/1/4, constând în teren intravilan în suprafaţa de 0030 mp, situat în Timişoara, în aceeaşi CF fiind înscrisă şi o interdicţie de înstrăinare şi grevare în favoarea reclamantului.

În ce priveşte clauza inserată în cuprinsul contractului de împrumut, conform căreia „în cazul nerambursării la termen a sumei de 580.000 euro, această sumă să reprezinte preţul integral al imobilului ...” şi cu privire la obligarea pârâtului debitor la îndeplinirea tuturor formalităţilor privind transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, aceasta este lovită de nulitate absolută, întrucât intră în sfera clauzelor ilicite - prohibite de

lege, lipsind cauza actului juridic.

Potrivit teoriei dreptului civil, condiţiile actului juridic sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită.

În ceea ce priveşte cauza actului juridic, sunt în discuţie: elementele cauzei, care sunt scopul imediat şi scopul mediat; condiţiile de valabilitate - să existe, să fie reală, să fie licită şi morală; proba cauzei, prevăzută de dispoziţiile art. 967 C.civ.

Privitor la nulitatea actului juridic civil, cauzele nulităţii absolute sunt: încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor, lipsa totală a consimţământului, când lipseşte cauza ori ea este ilicită sau imorală, frauda legii, încălcarea ordinii publice, lipsa autorizaţiei administrative, nerespectarea formei cerute ad validitatem, nevalabilitatea obiectului actului juridic civil.

Potrivit art. 966 C.civ., obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect, iar conform art. 967 C.civ., convenţia este valabilă, cu toate că, cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie.

În speţa dedusă judecaţii, voinţa reală a părţilor, scopul imediat, l-a reprezentat încheierea contractului de împrumut sume de bani cu garanţie imobiliară nr. xxx2 din 14.11.2008, având ca obiect împrumutul sumei de 580.000 euro, fiind instituită şi o garanţie imobiliară - ipoteca în legătură cu imobilul în cauză.

De asemenea, preţul nu a fost negociat şi nici stabilit la valoarea de piaţă a imobilului, ci a rezultat exact din suma datorată de pârâtul împrumutat creditorului reclamant.

Deci, în ce priveşte clauza inserată în cuprinsul contractului de împrumut, conform căreia în cazul nerambursării la termen a sumei de 580.000 euro, această sumă să prezinte preţul integral al imobilului, cauza lipseşte deoarece lipseşte scopul imediat, respectiv lipsa intenţiei de a vinde şi lipsa contraprestaţiei (a preţului), actul fiind încheiat ca şi garanţie şi nu pentru ca vânzătorul să încaseze preţul şi cumpărătorul să dobândească proprietatea împrumutatului.

De altfel, „preţul” de 580.000 euro stipulat în contractul de împrumut, dar neîncasat de pârât, este exact datoria din contractul de împrumut.

Preţul este obiectul obligaţiei cumpărătorului şi constă într-o sumă de bani pe care cumpărătorul o remite vânzătorului în schimbul lucrului.

Preţul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) să fie stabilit în bani

Este esenţa contractului de vânzare-cumpărare, dacă preţul este stabilit într-o altă prestaţie, atunci natura contractului se schimbă. Întinderea obligaţiei de plată trebuie cunoscută în momentul încheierii contractului. Preţul poate consta într-o sumă de bani unică sau din prestaţii periodice.

b) să fie determinat sau determinabil

Preţul este determinat atunci când părţile stabilesc cuantumul lui în contract şi este determinabil atunci când părţile arată în contract elementele de determinare ulterioară a preţului.

c) să fie sincer - atunci când este stabilit de părţi cu intenţia de a fi plătit.

d) să fie serios.

Pe de altă parte, contractul de împrumut, promisiunea de vânzare-cumpărare şi antecontractul de vânzare-cumpărare au regimuri juridice diferite, sub aspectul încheierii lor valabile şi al obiectului obligaţiei principale.

În cadrul contractului de împrumut, obiectul acestuia constă în împrumutarea unei sume de bani, ce urmează a fi restituită la termenul stipulat în convenţie.

Spre deosebire de acesta, promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare face parte din categoria contractelor nenumite, promisiunea este nu numai un simplu act de schimb de valori economice, ci şi un act de previziune, de proiecţie în viitor, adică în acest caz, de organizare în avans a unei proiectate vânzări viitoare. Particularitatea acesteia constă în faptul că pregăteşte, prefigurează un alt contract, şi anume acela de vânzare-cumpărare.

Antecontractul de vânzare-cumpărare este acordul de voinţă cuprins într-un act juridic bilateral, prin care părţile se obligă să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare, la un preţ determinat. Cunoscut sub numele de avancontract, precontract, contract preliminar, contract prealabil, contract provizoriu, promisiune de ofertă sau contract preparatoriu, promisiune de contract, promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, antecontractul de vânzare-cumpărare nu este reglementat de vechiul Cod civil, aplicabil în speţă, spre deosebire de Codul civil francez, care, în art. 1589 alin. 1, prevede că promisiunea de vânzare valorează vânzare dacă există consimţământul reciproc al celor două părţi asupra lucrului şi asupra preţului.

Principiul libertăţii contractuale, ca şi cel al forţei obligatorii a contractului nu pot conduce la o altă

soluţie decât cea pronunţată în cauză cu privire la clauza penală, întrucât numai convenţiile „legal făcute” au putere de lege între părţile contractante (art. 969 C.civ.), iar potrivit prevederilor art. 5 din acelaşi cod, „nu se poate deroga prin convenţii (...) la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

Fiind vorba despre o clauză ilicită - prohibită de lege, instanţa de judecată poate constata chiar şi într-un cadru procesual deschis de către reclamant, care însă tinde la valorificarea unui drept subiectiv ce intră în sfera ilicitului, astfel încât raportul juridic afectat nu poate fi validat jurisdicţional. Or, scopul încheierii contractului de împrumut a fost împrumutarea sumei de bani ce urma să fie rambursată, iar nu promisiunea de vânzare sau stabilirea unui preţ ca urmare a unei negocieri în raport de preţul de piaţă al imobilelor, suma de 580.000 euro, fiind în fapt şi în drept suma împrumutată, creditorul reclamant având şi în prezent notată ipoteca în cartea funciară şi interdicţia de înstrăinare şi grevare.

În concluzie, în mod greşit atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă au pronunţat hotărârile atacate, validând practic o clauză lovită de nulitate absolută dintr-un contract de împrumut, clauză ilicită şi prohibită de lege, toate considerentele expuse neputând conduce la validarea jurisdicţională a unor clauze prohibite, interzise de lege, în sensul pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.

Totodată, instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, faptul că în speţă nu poate fi reţinută incidenţa art. 74 din Legea nr.58/1998, aspectele referitoare la răspunderea penală nefiind invocate de către pârât în susţinerea apelului sau în primă instanţă.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat în legătură cu motivele de apel referitoare la caracterul ilicit al clauzei penale în contractul de împrumut, pronunţându-se în recurs în interesul legii şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia XI din 24.10.2005, în sensul că „clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.” Aşa fiind, clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadentă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispoziţiile art. 5 şi ale art. 968 din C.civ., contravine prevederilor legii.

Aceste excepţii de nulitate absolută – cauza ilicită, practic împiedică validarea jurisdicţională a clauzei din contractul de împrumut solicitată de reclamant, întrucât una din condiţiile de bază ale convenţiei este să nu încalce normele de ordine publică, încălcare evidentă în cazul de faţă, întrucât prevederea invocată îmbracă forma unei clauze penale în contractul de împrumut, prohibită de lege.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

În speţă, instanţele anterioare au reţinut, în mod corect, că actul juridic încheiat de părţi la data de 14.11.2008 şi autentificat la această dată sub nr. xxx2, intitulat „Act de împrumut sume de bani cu garanţie imobiliară”, are natura juridică a unui contract de împrumut şi că în cuprinsul acestui act, părţile au inserat o clauză privind transferul dreptului de proprietate de la împrumutat la împrumutător asupra imobilului constituit drept garanţie pentru restituirea împrumutului, în caz de nerambursare la termen a sumei împrumutate.

Contrar, însă, celor reţinute de instanţa de apel, clauza privind transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil, având natura juridică a unei clauze penale, este nulă absolut în contractele de împrumut, criticile formulate în acest sens de către recurentul-pârât fiind fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Astfel, art. 1066 C.civ. defineşte clauza penală ca fiind „aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i.”

În speţă, pârâtul împrumutat, „dând asigurare” că va restitui la scadenţă suma împrumutată, „s-a legat”

ca, în caz de neexecutare a acestei obligaţii, să transfere reclamantului împrumutător dreptul de proprietate

asupra imobilului constituit drept garanţie pentru restituirea împrumutului.

Întrucât această situaţie se grefează pe dispoziţiile art. 1066 C.civ., este neechivocă natura de clauză penală a stipulaţiei contractuale pe care reclamantul urmăreşte să o valorifice prin acţiunea dedusă judecăţii.

În ce priveşte validitatea clauzei penale din contractul părţilor, aceasta a fost reţinută, în mod nelegal, de către instanţa de apel, care a adus drept argumente în acest sens principiul libertăţii contractuale şi cel al forţei obligatorii a contractului, fără a avea în vedere limitele voinţei juridice.

Astfel, părţile pot conveni, de principiu, orice înţelegeri, însă conform art. 5 C.civ. „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare, la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Aşadar, limitele voinţei juridice sunt reprezentate de normele imperative, ordinea publică şi bunele moravuri.

Clauza penală fiind o convenţie, ea este supusă restricţiilor prevăzute de art. 5 C.civ., ceea ce înseamnă că nu trebuie să contravină normelor imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri, în caz contrar fiind lovită de nulitate absolută.

Or, conform dispoziţiilor Legii nr. 313/1879, în vigoare la data încheierii contractului în litigiu şi deci incidentă în aprecierea validităţii lui, clauza penală în contractele de împrumut este interzisă. În acest sens, la art. 1 al legii menţionate s-a prevăzut că, „clauza penală, aflată în contracte de împrumuturi sau de prestaţiuni în natură, este şi va rămâne anulată”, precum şi că „judecătorul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 Cod civil sau, în caz de alte obligaţiuni, la daune-interese, conform art. 1084 Cod civil.” Mai mult, în cuprinsul art. 2 al aceleiaşi legi, s-a prevăzut că judecătorul poate să anuleze chiar şi clauzele penale deghizate şi tacite.

Atâta timp cât dispoziţiile legale care nu permit prevederea clauzei penale în contractele de împrumut sunt de ordine publică, potrivit art. 5 C.civ., nu se poate deroga de la aceste dispoziţii prin convenţii.

Fundamentul juridic al interdicţiei instituite prin Legea nr. 313/1879 este cauza ilicită a convenţiei de clauză penală grefată pe un contract de împrumut. Prin cauza unui act juridic se înţelege obiectivul avut în vedere de părţi la încheierea actului juridic, cu alte cuvinte, cauza este ceea ce se urmăreşte prin încheierea respectivei convenţii. Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii, printre care şi aceea să fie licită, adică să nu fie prohibită de legi sau să fie contrară bunelor moravuri sau ordinii publice. Sub acest aspect, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 968 C.civ., potrivit cărora „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice”. Cât priveşte sancţiunea aplicabilă actului juridic având o cauză ilicită, aceasta este nulitatea absolută, art. 966 C.civ. prevăzând că „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”.

Aşadar, existând interdicţia expresă prevăzută de Legea nr. 313/1879, clauza penală convenită de părţi în contractul de împrumut, în sensul transmiterii proprietăţii imobilului de către debitor în cazul nerambursării la termen a sumei împrumutate, este nulă absolut, având o cauză ilicită, în raport cu dispoziţiile art. 5 şi 968 C.civ.

Acest aspect rezultă şi din decizia în interesul legii nr. XI/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, obligatorie în speţă, în privinţa raţionamentului pe care îl conţine, chiar dacă se referă la nevalabilitatea unei clauze penale din contractele de împrumut având alt conţinut decât cea supusă analizei în prezentul litigiu.

Astfel, prin decizia în interesul legii evocată s-a statuat în sensul că o clauză penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu prevederile art. 5 şi 968 C.civ., contravine prevederilor legii.

Raţionamentul pe care s-a fundamentat această concluzie a pornit tocmai de la dispoziţiile Legii nr. 313/1879, reţinându-se de către instanţa supremă că, „prin Legea nr. 313/1879, ale cărei dispoziţii sunt în vigoare şi constituţionale, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 524 din 2 decembrie 1997, s-a prevăzut, la art. 1, că este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestaţiuni în natură şi că „judecătorul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 Cod civil, sau în caz de alte obligaţiuni, la daune-interese, conform art. 1084 Cod civil.”

Pe de altă parte, în raport de definiţia dată contractului de împrumut prin art. 1576 şi 1584 şi de dispoziţiile art. 966 şi 968 C.civ. cu privire la nevalabilitatea actului juridic, stipulaţia cuprinsă în contractul de împrumut privind transferul dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, de la împrumutat la împrumutător, în caz de nerestituire la scadenţă a sumei împrumutate, contravine naturii juridice a acestui contract, întrucât potrivit normei imperative din art. 1088 C.civ., „la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate.”

În concluzie, contrar celor reţinute de instanţa de apel, stipularea în contractul de împrumut al părţilor a

clauzei privind transmiterea către creditor a proprietăţii unui imobil de către debitor, în cazul neachitării la scadenţă a sumei împrumutate, nu constituie o „convenţie legal făcută” în sensul prevederilor art. 969 C.civ., fiind bazată pe o cauză ilicită, întrucât este prohibită de lege. După cum s-a arătat deja, o asemenea stipulaţie are natura juridică a unei clauze penale, prohibită în contractele de împrumut, aşa încât nu poate avea nici un efect.

Principiul libertăţii contractuale, ca şi cel al forţei obligatorii a contractului nu pot justifica validitatea

clauzei penale în contractul de împrumut, întrucât conform art. 969 C.civ. numai „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, iar potrivit prevederilor art. 5 C.civ., „nu se poate deroga prin convenţii … la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.”

Pe cale de consecinţă, confirmând soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii reclamantului şi constatare a transferului dreptului de proprietate în baza clauzei penale din contractul de împrumut al părţilor, pe care a considerat-o valabilă, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale analizate anterior, ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Înalta Curte a admis recursul pârâtului şi a modificat decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Cu privire la cererea recurentului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată, sunt de reţinut următoarele:

Conform art. 274 alin. (1) C.pr.civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

În speţă, condiţiile acestui text sunt îndeplinite, întrucât prin admiterea recursului pârâtului, cu consecinţa reformării soluţiilor din etapele procesuale anterioare, intimatul-reclamant a căzut în pretenţii faţă de recurentul-pârât, care astfel este îndreptăţit la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în proces.

Astfel, s-a dovedit că în faza apelului, cheltuielile de judecată suportate de pârât au constat în taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar. Din totalul taxelor judiciare datorate în apel, respectiv 14.219 lei, pârâtul a suportat numai 8.579 lei, din care 5 lei timbru judiciar şi 8.574 lei taxă de timbru, redusă de la 14.214 lei, urmare a admiterii cererii de reexaminare împotriva încheierii de respingere a cererii de acordare a ajutorului public judiciar formulată în baza OUG nr. 51/2008, conform încheierii din camera de consiliu din data de 25.03.2013.

De asemenea, s-a dovedit că în faza recursului, cheltuielile de judecată suportate de pârât au constat în taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar. Din totalul taxelor judiciare datorate în recurs, respectiv 14.219 lei, pârâtul a suportat numai 10.259 lei, din care 5 lei timbru judiciar şi 10.254 lei taxă de timbru, redusă de la 14.214 lei, în urma admiterii cererii de ajutor public judiciar formulată în baza OUG nr. 51/2008, conform încheierii din camera de consiliu din data de 13.02.2014.

Rezultă că, cheltuielile de judecată suportate efectiv în proces de către pârât totalizează 18. 838 lei.

În consecinţă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C.pr.civ., instanţa l-a obligat pe intimatul-reclamant, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de18. 838 lei către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi recurs.

În ceea ce priveşte cheltuielile pentru care pârâtul a beneficiat de reducere prin încuviinţarea ajutorului public judiciar în apel şi recurs, devin incidente dispoziţiile art. 18 din OUG nr. 51/2008, potrivit cărora, „Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. Partea căzută în pretenţii va fi obligată la plata către stat a acestor sume”.

Faţă de soluţiile date în cererile de ajutor public judiciar formulate de pârât în apel şi recurs, redate mai sus, rezultă că, în apel, pârâtul a beneficiat de o reducere de taxă de timbru de 5.640 lei, iar în recurs de 3.960 lei, deci în total de o reducere de taxă de timbru de 9.600 lei.

În consecinţă, făcând aplicarea art. 18 din OUG nr. 51/2008, instanţa l-a obligat pe intimatul-reclamant, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 9.600 lei către stat, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care partea adversă a beneficiat de reducere prin încuviinţarea ajutorului public judiciar în apel şi recurs.