Attempted Fraud for Illegal VAT Refund: Applicability of General Criminal Code vs. Special Tax Evasion Law

Înşelăciune. Tentativă. Rambursare ilegală a taxei pe valoarea adăugată

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra patrimoniului

Indice alfabetic: Drept penal

- înşelăciune

C. pen., art. 215 alin. (1)

Încercarea de a obţine, fără drept, sume de bani cu titlu de rambursare a taxei pe valoarea adăugată, pe baza efectuării de operaţiuni frauduloase în evidenţa contabilă a unei societăţi, săvârşită înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 241/2005, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de înşelăciune. Incriminarea distinctă a faptei, prin dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 241/2005 - legea specială pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale - nu conduce la concluzia că până la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 241/2005 fapta nu era prevăzută de legea penală, în raport cu conţinutul Codului penal, ci la concluzia că faptelor săvârşite până la momentul menţionat le sunt aplicabile dispoziţiile Codului penal.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1341 din 17 aprilie 2013

Prin sentinţa nr. 238 din 15 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, Secţia penală, inculpatul I.G. a fost condamnat la:

- 1 an închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune în formă tentată prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen.;

- 5.000 lei amendă penală pentru infracţiunea de refuz al administratorului de a preda documentaţia contabilă lichidatorului judiciar prevăzută şi pedepsită de art. 147 din Legea nr. 85/2006.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. d) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

A fost privat inculpatul de exerciţiul drepturilor civile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. în condiţiile şi pe durata prevăzută în art. 71 C. pen.

În baza art. 81 şi art. 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată inculpatului pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

Inculpata I.L. a fost condamnată la:

- 1 an închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune în formă tentată prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen.;

- două pedepse a câte 5.000 lei amendă penală pentru două infracţiuni de refuz al administratorului de a preda documentaţia contabilă lichidatorului judiciar prevăzute şi pedepsite de art. 147 din Legea nr. 85/2006.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. d) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

A fost privată inculpata de exerciţiul drepturilor civile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. în condiţiile şi pe durata prevăzută în art. 71 C. pen.

În baza art. 81 şi art. 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată inculpatei pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul I.G. pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.

S-a respins cererea de daune materiale formulată de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara.

A fost lăsată nesoluţionată latura civilă raportat la infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.

Sub aspectul laturii penale, instanţa de fond a reţinut, între altele, că:

1. La data de 25 octombrie 2001 a fost deschisă procedura falimentului faţă de societatea D., cu consecinţa ridicării dreptului debitoarei de a-şi administra bunurile şi de a-şi conduce activitatea.

Procedura s-a derulat până în anul 2004 când, prin sentinţa nr. 540/CA/2004 din 27 februarie 2004 a Tribunalului Hunedoara, s-a dispus închiderea procedurii lichidării judiciare faţă de societatea D.

La data de 21 noiembrie 2003, deşi era în procedura de insolvenţă şi avea ridicat dreptul de administrare şi conducere a societăţii D., inculpatul I.G., în calitate de reprezentant legal (asociat unic) al acestei societăţi, a vândut cumpărătoarei societatea A. imobilul situat în Hunedoara, strada C. Societatea cumpărătoare avea ca asociaţi şi administratori pe inculpatul I.G. şi pe soţia sa, inculpata I.L. Preţul de vânzare al imobilului a fost de 50.000 lei, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost autentificat la 21 noiembrie 2003. Vânzarea imobilului nu a fost înregistrată în evidenţa contabilă a societăţii D. în luna noiembrie 2003, odată cu transferul dreptului de proprietate, ci doar în luna ianuarie 2004, iar factura fiscală a fost emisă cu data de 21 iunie 2004, cu o valoare de 59.500 lei, din care 9.500 lei TVA. În evidenţa contabilă a societăţii A. operaţiunea s-a efectuat în luna iunie, în baza facturii din 21 iunie 2004, la care s-a făcut referire anterior.

Înregistrarea cu întârziere a operaţiunii a fost făcută de către cei doi inculpaţi cu scopul de a obţine rambursarea de TVA în sumă de 9.500 lei. Această manoperă frauduloasă s-a realizat în contextul în care societatea A. a devenit plătitoare de TVA începând cu data de 1 aprilie 2004, cu precizarea că deducerea de TVA pentru bunuri mijloace fixe este posibilă dacă acestea au fost achiziţionate cu cel mult 90 de zile anterior datei de înregistrare ca plătitor de TVA. Dacă operaţiunea s-ar fi înregistrat la data transferului de proprietate (noiembrie 2003), rambursarea de TVA nu putea fi cerută, întrucât societatea A. nu era plătitor de TVA.

Cu acelaşi scop, în lunile mai şi iunie 2004, societatea A. a achiziţionat de la societatea D., printr-un număr de 14 facturi, materiale de construcţii şi alte bunuri (ciment, cărămidă, var, gips, adeziv, gled, plăci rigips carton, cabluri electrice, scară curbată mansardă, tâmplărie). Aceste materiale, care au fost refacturate către societatea A. pentru suma de 73.666,63 lei, cu un TVA în sumă de 13.996,66 lei, au fost achiziţionate de către societatea D. în perioada 1 octombrie 2003 - 21 noiembrie 2003 şi înregistrate în contul 231 „Investiţii în curs.” S-a precizat că materialele înregistrate în contul de investiţii în curs privesc imobilul situat în Hunedoara, strada C., care a fost vândut de societatea D. la data de 21 noiembrie 2003 către societatea A.

Şi după data de 21 noiembrie 2003 societatea D. a achiziţionat şi înregistrat în contul 231 „Investiţii în curs” atât materiale de construcţii (ciment, var, rigips, adeziv etc.), cât şi diverse alte bunuri (executat şi montat ferestre termopan, executat şi montat confecţii inox etc.) care au fost refacturate către societatea A. printr-un număr de 8 facturi. Taxa pe valoarea adăugată înscrisă în aceste facturi este de 9.619,75 lei.

Este evident, a apreciat instanţa de fond, că refacturarea bunurilor către societatea A. a fost strict formală, pentru a se obţine deducere de TVA, în contextul în care imobilul căruia îi erau destinate materialele a fost înstrăinat în 21 noiembrie 2003, înainte ca această societate să devină plătitor de TVA.

Prin sentinţă s-a considerat că inculpaţii I.G. şi I.L., în calitate de asociaţi şi administratori ai societăţii A., au solicitat rambursarea TVA fără a avea acest drept, după ce, în prealabil, au efectuat manoperele frauduloase descrise anterior. Suma totală pentru care organul de control fiscal Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara nu a acordat dreptul de deducere este de 33.116,41 lei (9.500 lei + 13.996,66 lei + 9.619,75 lei), astfel că, a constatat instanţa, nu s-a produs niciun prejudiciu.

Prima instanţă a considerat că faptele inculpaţilor de a încerca să obţină fără drept suma de 33.116,41 lei cu titlu de rambursare TVA, după efectuarea în evidenţa contabilă a societăţii A. de operaţiuni frauduloase, constituie infracţiune.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică, instanţa a apreciat că acţiunea antisocială a inculpaţilor îmbracă forma infracţiunii de înşelăciune în formă tentată prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen.

S-a arătat că este evident că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor nu se încadrează în dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994 (al căror conţinut se regăseşte în art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005) care incriminează fapta de omisiune, în tot sau în parte, a evidenţierii, în acte contabile sau în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori a diminua impozitul, taxa sau contribuţia.

Nici dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, a precizat instanţa, nu sunt incidente în speţa de faţă, chiar dacă acest text de lege incriminează tocmai genul de faptă care face obiectul cauzei de faţă. Această concluzie este consecinţa constatării că la momentul săvârşirii faptei (anul 2004) legea nu prevedea ca infracţiune de evaziune fiscală fapta contribuabilului care cu rea-credinţă stabileşte taxele cu scopul de a obţine fără drept sume de bani cu titlu de rambursare.

Legea penală, a menţionat instanţa, se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare şi nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.

Cum faptele din prezentul dosar nu erau incriminate în Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, art. 8 din Legea nr. 241/2005 nu poate retroactiva.

Cu toate acestea, aşa cum s-a arătat, faptele inculpaţilor constituie tentativă la infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen.

2. Cu privire la infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului I.G., instanţa a reţinut că:

La data de 25 iulie 2003, inculpatul I.G., în calitate de asociat al societăţii A., a încheiat cu partea vătămată societatea E., administrată de H.E., contractele de antrepriză 366 şi 367, având ca obiect achiziţionarea de materiale de construcţii şi prestări servicii.

Pe parcursul derulării lucrărilor, inculpatul a plătit părţii vătămate în numerar suma de 15.417,20 lei, fiind eliberate 10 chitanţe pe societatea contractoare, societatea A.

La terminarea lucrărilor, în luna octombrie 2003, H.E. a solicitat inculpatului diferenţa de preţ, context în care I.G. a comunicat administratorului societăţii E. că firma sa, societatea A. are dificultăţi financiare şi a cerut celui dintâi să factureze toată lucrarea pe o altă societate, societatea D. (care se afla în procedură de lichidare). Consecutiv discuţiei cu H.E., inculpatul a plătit acestuia suma de 2.500 lei, iar primul a emis 2 facturi din 28 octombrie 2003. La solicitarea inculpatului de a fi emise alte chitanţe şi pe sumele deja încasate, tot pe societatea D., H.E. nu a fost de acord, însă după ce s-a consultat cu contabilul societăţii, au menţionat pe chitanţele anterioare „pentru investiţia societăţii D.”

I.G. nu a mai plătit diferenţa de preţ, motiv pentru care societatea E. a solicitat Judecătoriei Deva, ca prin ordonanţă, să oblige debitoarea societatea A. să-i plătească creanţa de 6.106 lei.

Prin ordonanţa nr. 642 din 14 februarie 2007 a Judecătoriei Deva, rămasă irevocabilă prin sentinţa civilă nr. 2746/2007 a aceleiaşi instanţe, societatea A. a fost obligată să plătească societăţii creditoare suma datorată. Inculpatul a motivat refuzul de plată pe calitatea necorespunzătoare a lucrărilor.

Raportat la această stare de fapt, instanţa a apreciat că litigiul dintre părţi este unul de natură comercială şi că solicitarea inculpatului de a se factura lucrarea pe o altă societate aflată în procedura de lichidare judiciară nu îmbracă forma ilicitului penal.

De altfel, a reţinut instanţa, partea vătămată a uzat de acţiune în justiţie pentru recuperarea banilor, a obţinut un titlu în acest sens, însă nu a putut executa debitorul. Executarea silită se putea face în patrimoniul societăţii A., iar imposibilitatea de executare nu se datorează facturării lucrării pe societatea D.

Faţă de cele expuse, s-a arătat că se impune achitarea inculpatului I.G. pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. Temeiul juridic al soluţiei îl reprezintă dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Sub aspectul laturii civile, s-a precizat că, în cazul infracţiunilor descrise la pct. 1 din prezentele considerente, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 33.116,41 lei, reprezentând daune materiale.

S-a considerat că această cerere este nefondată, întrucât nu s-a produs niciun prejudiciu, inculpaţii I.G. şi I.L. solicitând rambursarea cu titlu de TVA a sumei arătate anterior, însă cererea a fost respinsă de partea civilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel procurorul, partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara şi inculpaţii I.G. şi I.L.

Prin decizia nr. 99/A din 12 septembrie 2012 a Curţii de Apel Alba lulia, Secţia penală, a fost admis apelul declarat de procuror împotriva sentinţei penale nr. 238 din 15 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Hunedoara şi în consecinţă:

A fost desfiinţată sentinţa penală apelată, în principal, în ceea ce priveşte pe inculpatul I.G. cu privire la soluţia de achitare a acestuia pentru infracţiunea prevăzută în art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. şi s-a aplicat inculpatului I.G. pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.

A fost descontopită pedeapsa aplicată inculpatului şi repuse pedepsele aplicate aceluiaşi inculpat în individualitatea lor.

În temeiul art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. d) C. pen., s-au contopit pedepsele de: 1 an închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen şi 5.000 lei amendă penală pentru infracţiunea prevăzută în art. 147 din Legea nr. 85/2006 şi 1 an închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. în pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

În baza art. 81-82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o perioadă de 3 ani, ce constituie termen de încercare.

Au fost interzise inculpatului I.G. drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. în condiţiile prevăzute în art. 71 C. pen. şi, raportat la art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe perioada suspendării condiţionate a executării pedepsei.

S-a constatat că nu există constituire de parte civilă în raport cu infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara şi de inculpaţii I.G. şi I.L. împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti.

Referitor la infracţiunea de înşelăciune în forma tentativei, pentru care au fost condamnaţi cei doi inculpaţi, s-a menţionat că legiuitorul stabileşte în conţinutul art. 215 alin. (1) C. pen.: „Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.”

Din perspectiva stării de fapt, curtea de apel a stabilit faptul că, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei cu privire la societatea D. şi în timpul derulării acesteia în faţa judecătorului sindic, în circumstanţele în care debitoare avea ridicat dreptul de a-şi administra bunurile şi conduce activitate, inculpatul apelant I.G. a vândut prin act autentic, neînregistrat în evidenţele contabile ale societăţii vânzătoare, societatea A., imobilul situat în Hunedoara, strada C. Societatea cumpărătoare avea ca asociaţi şi administratori pe inculpaţi.

Operaţia impunea, a precizat instanţa, emiterea unei facturi fiscale, pe care au încheiat-o cu data de 21 iunie 2004, alta decât data tranzacţiei, când operaţiunea a fost evidenţiată în actele privind tranzacţia.

S-a constatat că factura are menţionată valoarea de 29.500 lei, din care 9.500 lei reprezintă TVA, solicitat la rambursare în raport cu data emiterii facturii şi înregistrării acesteia în evidenţele contabile ale cumpărătoarei.

Aceeaşi manoperă, a constatat instanţa, a fost folosită şi la emiterea celor 14 facturi fiscale ce atestă achiziţionarea de bunuri de către societatea A. de la societatea D., achiziţionate de vânzătoare în perioada 1 octombrie 2003 - 21 noiembrie 2003, înregistrate în contul 231 „Investiţii în curs” şi care au fost refacturate către cumpărătoare pentru suma de 73.666,63 lei, din care TVA este 13.996,66 lei. Aceste materiale privesc imobilul vândut de societatea D. prin act autentic, anterior precizat.

Prima instanţă a constatat că documentele contabile evidenţiază faptul că, ulterior încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare menţionat iniţial, societatea D. a achiziţionat şi înregistrat în contul 231 „Investiţii în curs” şi alte bunuri, ulterior refacturate către societatea A., fiind vorba de 8 facturi a căror taxă pe valoarea adăugată este în sumă totală de 9.619,75 lei.

Sumele anterior menţionate, ca reprezentând TVA, au fost solicitate Direcţiei Generale a Finanţelor Publice, pentru rambursare de inculpaţii - asociaţi şi administratori ai societăţii A., iar cererea a fost respinsă, suma totală fiind de 33.116,41 lei.

Prima instanţă de control judiciar a apreciat că, în mod corespunzător, judecătorul fondului a stabilit că statul nu a suferit niciun prejudiciu în contextul în care TVA nu a fost rambursat prin respingerea cererilor formulate şi nu a obligat inculpaţii la această sumă.

Fapta astfel reţinută, a arătat instanţa de apel, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de înşelăciune în formă simplă prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 215 C. pen.

S-a constatat că, la stabilirea încadrării juridice, s-au avut în vedere elementele materiale ale infracţiunii, legea penală aplicabilă actelor şi faptelor comise de cei doi inculpaţi, din perspectiva operaţiunilor desfăşurate de aceştia, în vederea inducerii în eroare a statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin prezentarea ca adevărate a unor operaţiuni comerciale încheiate în vederea rambursării TVA.

Împrejurarea că nu s-a pricinuit statului român o pagubă prin refuzul autorităţilor de a acorda rambursarea justifică reţinerea acestei infracţiuni sub formă de tentativă în contextul în care actul de executare nu şi-a produs efectul scontat de către inculpaţi.

Referitor la condamnarea inculpatului I.G. pentru infracţiunea de înşelăciune, s-a apreciat că probele administrate în cauză raportat la acuzaţiile aduse prin rechizitoriu dovedesc faptul că, deşi societatea D. era în procedura insolvenţei cu toate consecinţele juridice relativ la actul de administrare a bunurilor şi managementul societăţii, inculpatul a determinat pe H.E., administratorul societăţii E. să factureze o parte dintre lucrările obiect al contractelor de antrepriză nr. 366 şi 367 (încheiate de inculpat în numele societăţii A. cu societatea administrată de H.E.) pe numele societăţii în insolvenţă, i-a creat premise necesare convingerii acestuia cu privire la solvabilitate şi bună-credinţă plătind suma de 2.500 lei şi l-a determinat să factureze lucrarea pe numele societăţii aflate în lichidare judiciară, precum şi să încheie alte chitanţe pe sumele deja încasate, pe numele aceleiaşi societăţi.

Ulterior, a refuzat plata obligând firma beneficiară a contractelor de antrepriză să uzeze de proceduri judiciare pentru recuperarea datoriei de la societatea A.

Instanţa de apel a apreciat că susţinerile fondului şi ale inculpatului apelant, în sensul că aceste manopere sunt de natură comercială şi exced dispoziţiilor relativ la art. 17 C. pen., nu pot fi admise pentru următoarele considerente: inculpatul I.G. a determinat pe administratorul societăţii E. să acţioneze în felul arătat anterior, creând premise false la momentul încheierii unei tranzacţii comerciale, pe care, dacă acesta le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat raportul contractual; a obţinut un folos material injust, constând în valoarea chitanţelor; fapta a fost săvârşită cu intenţie directă.

Fapta inculpatului, astfel cum a fost reţinută, a menţionat instanţa de apel, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, care impune desfiinţarea hotărârii atacate şi rejudecarea în limita reţinerii în sarcina inculpatului I.G. a infracţiunii prevăzute în art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.

Critica părţii civile Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara, în sensul că la sumele menţionat cu titlu de prejudiciu în plângerea penală formulată în data de 30 mai 2005 trebuiau să fie adăugate şi accesoriile calculate până la data efectuării plăţii, s-a apreciat ca fiind nefondată, deoarece, astfel cum apare precizat în considerentele hotărârii atacate şi în expunerea stării de fapt, partea civilă nu a suportat niciun prejudiciu, întrucât a respins solicitările de rambursare a TVA echivalente sumei de 33.116,41 lei cu care s-au constituit parte civilă.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs partea civilă Statul Român - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara şi inculpaţii I.G. şi I.L.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, dar şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

În temeiul cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 13 şi pct. 17 C. proc. pen., s-a criticat greşita încadrare juridică dată faptei în infracţiunea prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) C. pen., învederându-se că, la data faptei (anul 2004), aceasta nu era prevăzută de lege, fiind ulterior incriminată prin art. 8 din Legea nr. 241/2005.

S-a solicitat achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. pentru infracţiunea prevăzută în art. 8 din Legea nr. 241/2005.

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că fapta - constând în încercarea de a obţine, fără drept, suma de 33.116,41 lei cu titlu de rambursare TVA, după efectuarea în evidenţa contabilă a societăţii A. de operaţiuni frauduloase - la momentul comiterii, în anul 2004, era incriminată şi sancţionată de legea penală, prin dispoziţiile Codului penal, reprezentând tentativă la infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1).

Argumentele aduse de inculpaţi, că nu s-a ţinut seama de caracterul special al raportului juridic fiscal existent, în raportul cu statul, şi nici de calitatea specială a inculpaţilor, aceea de contribuabili, nu conduc la concluzia că inculpaţii au fost condamnaţi pentru o faptă care, în anul 2004, nu era prevăzută de legea penală, având în vedere că dispoziţiile legale, din Codul penal, care incriminau înşelăciunea nu erau circumstanţiate la anumite persoane sau anumite raporturi juridice între subiectul pasiv şi subiectul activ al infracţiunii.

Aşadar, împrejurarea că, ulterior, prin art. 8 din Legea nr. 241/2005 s-au incriminat distinct, printr-o lege specială, faptele de natura celei comise de inculpaţi în anul 2004 nu înseamnă că până la acel moment acestea nu erau prevăzute de legea penală, în raport cu conţinutul Codului penal.

În consecinţă, nu este incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., care prevede că hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, cererea de achitare, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., fiind neîntemeiată.

Dintr-o altă perspectivă, încadrarea juridică a faptei în dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005 ar aduce atingere principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, deoarece minimul special de 1 an şi 6 luni închisoare, corespunzător acestei infracţiuni în forma tentativei, este mai mare decât minimul special prevăzut de lege pentru tentativă la infracţiunea prevăzută în art. 215 alin. (1) C. pen., pentru care minimul special este de 3 luni închisoare.

Motivul de recurs referitor la inexistenţa acţiunii de inducere în eroare nu se circumscrie cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (care a fost indicat prin motivarea scrisă, întrucât acesta vizează greşita încadrare juridică dată faptei), dar nici cazului de casare prevăzut la pct. 12 teza I al aceluiaşi articol (în baza căruia este posibilă invocarea neîntrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii numai prin raportare la situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată), după cum nu se subsumează nici cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. (deoarece nu s-a invocat eroarea gravă de fapt).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai constată că este prevăzută de legea penală fapta ce s-a considerat, prin decizia atacată, că reprezintă infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., nefiind incident, nici în această situaţie, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen.

Fapta, astfel cum a fost stabilită de Curtea de Apel Alba Iulia, rezidă în aceea că, în relaţia comercială dintre societatea A. şi partea vătămată societatea E., inculpatul I.G., în calitate de asociat şi administrator al primei societăţi, a prezentat o situaţie de fapt mincinoasă ca fiind reală (pe parcursul derulării contractelor de antrepriză), în scopul de a nu-şi îndeplini obligaţia de plată. Astfel, în timp ce societatea D. era în procedura insolvenţei, inculpatul a determinat pe H.E., administratorul societăţii E., să factureze o parte dintre lucrările obiect al contractelor de antrepriză nr. 366 şi 367 (încheiate de inculpat în numele societăţii A. cu societatea administrată de H.E.) pe numele firmei în insolvenţă şi a creat premise necesare convingerii acestuia cu privire la solvabilitate şi bună-credinţă, plătind suma de 2.500 lei, determinându-l să factureze lucrarea pe numele societăţii aflate în lichidare judiciară, precum şi să încheie alte chitanţe pe sumele deja încasate, pe numele aceleiaşi societăţi, ulterior refuzând plata.

Prin declaraţia de recurs, partea civilă Statul Român - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara, a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul obligării inculpaţilor la plata sumelor pentru care s-a formulat constituirea de parte civilă în cauză. S-a învederat că suma de 331.164.125 ROL reprezintă prejudiciul adus bugetului general consolidat, la care se adaugă şi accesoriile calculate până la data efectuării efective a plăţii, întrucât inculpaţii au urmărit să obţină, fără drept, sume de bani cu titlu de rambursări TVA, în condiţiile în care ştiau că, potrivit prevederilor legale, nu erau îndeplinite condiţiile pentru aceasta.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel, în baza materialului probator şi în acord cu prima instanţă, a reţinut că tentativa la infracţiunea de înşelăciune constă în faptele inculpaţilor de a încerca să obţină, fără drept, suma de 33.116,41 lei cu titlu de rambursare TVA, după efectuarea în evidenţa contabilă a societăţii A. de operaţiuni frauduloase.

De altfel, prin cererea de constituire de parte civilă, depusă la prima instanţă, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara, a arătat că suma de 331.164.125 ROL reprezintă TVA „solicitat nejustificat la rambursare.”

Aşadar, hotărârea de a săvârşi acţiunea de amăgire cu scopul de a obţine un profit material a fost pusă în executare, dar executarea începută a rămas fără rezultat, adică actele de executare nu au reuşit să producă urmarea imediată şi consecinţa ei păgubitoare.

Având în vedere această situaţie de fapt, prin care nu s-a izbutit inducerea în eroare şi nu s-a provocat o pagubă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că nu s-a făcut o greşită aplicare a legii şi decizia nu este contrară legii prin respingerea cererii de despăgubiri materiale solicitate de recurenta parte civilă, astfel că nu este incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., căruia i se subscrie motivul de recurs examinat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă Statul Român - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara şi de inculpaţii I.G. şi I.L. împotriva deciziei nr. 99/A din 12 septembrie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia penală.

Notă: Potrivit Legii nr. 2/2013, publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013, dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 17 şi 18 C. proc. pen. se abrogă.