Arbitration clause waiver by merits defense renders jurisdictional objection inadmissible; cassation appeal dismissed

Convenţie arbitrală. Invocarea în recurs a excepţiei necompetenţei instanţei judecătoreşti. Condiţii de admisibilitate din perspectiva dispoziţiilor art. 3434 C. proc. civ.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic: convenţie arbitrală

- necompetenţa instanţei judecătoreşti

C. proc. civ., art. 304 pct. 3, art. 3434 alin. (1) lit. a)

Conform prevederilor art. 3434 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., în cazul în care părţile în proces au încheiat o convenţie arbitrală, pe care una dintre ele o invocă în faţa instanţei judecătoreşti, aceasta, verificându-şi competenţa, va reţine pricina spre soluţionare dacă constată că pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală.

Prin urmare, este nefondat motivul de recurs de ordine publică întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de reclamantă direct în calea de atac a recursului, având în vedere faptul că necompetenţa instanţei judecătoreşti în prezenţa unei convenţii arbitrale are caracter relativ, cu consecinţa posibilităţii invocării excepţiei numai de către pârâtă, in limine litis.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 84 din 17 ianuarie 2014

Notă: * În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod de procedură civilă.

În acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 845 din 28.02.2013 şi nr. 2801 din 19.09.2010.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bacău, sub nr. xx92/110/2011, reclamanta SC L.I.T. SRL Moineşti a chemat în judecată pe pârâta SC S.C. SRL Moineşti, solicitând ca, în temeiul art. 953 şi art. 960 C. civ., să se dispună anularea contractului de consultanţă şi proiectare nr. 9/26.04.2010, încheiat între reclamantă şi pârâtă, întrucât reprezentantul legal al reclamantei s-a aflat în eroare la data încheierii contractului.

Prin sentinţa civilă nr. 57 din 21 martie 2012, Tribunalul Bacău a respins acţiunea ca nefondată şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 4300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta, prin administratorul statutar P.A., a încheiat cu pârâta, prin administrator statutar C.C., contractul de consultanţă şi proiectare nr. 9 din 26.04.2010, având ca obiect acordarea de către pârâtă de consultanţă, Know-how, întocmire documentaţie şi depunere proiect pentru obţinerea de fonduri nerambursabile FEADR, pe componenta M.2.1. pentru „Ferma mixtă de vaci şi bazin apă în comuna R., jud. Bacău”, până la expirarea termenului sesiunii de primăvara a anului 2010. Preţul serviciilor a fost stabilit la 100.000 Euro sau 420.000 RON (fără TVA), valoarea proiectului fiind de 2.000.000 Euro, iar la data de 27.04.2010 reclamanta a achitat avansul, în sumă de 20.000 EURO, conform facturii fiscale nr. SRG/A43/27.04.2010 emise de pârâtă.

A mai reţinut prima instanţă că urmare selectării proiectului depus de către pârâtă aceasta a emis factura fiscală seria SRG nr. A86/29.09.2010 pentru suma de 211.534,08 lei (echivalentul a 40.000 Euro) reprezentând a doua tranşă din preţ, factură semnată şi ştampilată de reprezentantul reclamantei, dar neînregistrată în contabilitatea acesteia.

Urmare neplăţii acestei facturi, pârâta a notificat reclamanta cu privire la obligaţia plăţii, la data de 24.12.2010, iar ulterior a acţionat-o în judecată pe calea unei ordonanţe de plată, ce face obiectul dosarului nr. xx1/260/2011 al Judecătoriei Moineşti, declinat ulterior la Tribunalul Bacău.

S-a reţinut că motivul invocat de reclamantă în refuzarea plăţii îl reprezintă faptul că părţile s-au înţeles ca suma de 40.000 lei, reprezentând a doua tranşă din preţ, să fie compensată cu obligaţiile rezultate din 2 contracte de arendare încheiate între o alta firmă a d-lui P.A., respectiv SC P.L.I. SRL şi firma fiului d-lui C.C., SC S.G. SRL.

Tribunalul a reţinut că întrucât contractul de proiectare este un contract consensual, forma scrisă nefiind obligatorie pentru validitatea sa, ci doar pentru probă şi având în vedere că reclamantul prin acţiune recunoaşte faptul că a fost de acord cu încheierea acestui contract de proiectare, ba chiar a şi executat o parte din obligaţia de plată a preţului, acordul de voinţă al părţilor a existat şi, în lipsa unor probe care să dovedească contrariul, acest acord este cel exprimat în contractul semnat de către părţile contractante.

Totodată, prima instanţă a reţinut că motivele invocate de reclamantă nu constituie motive de nulitate absolută a contractului, neîncadrându-se în cauzele de nulitate absolută prevăzute de art. 948 C. civ.

Astfel, tribunalul a reţinut că semnarea contractului, prin reprezentant legal P.A., în lipsa unui interpret, nu poate constitui motiv de nulitate absolută a contractului. În măsura în care acesta pretinde că nu cunoaşte limba română, avea obligaţia de a-şi asigura interpret sau să nu semneze contractul fără să-i cunoască conţinutul.

Instanţa a înlăturat şi apărarea conform căreia reprezentantul reclamantei a fost indus în eroare la data semnării contractului de către reprezentanţii pârâtei, crezând că semnează o comandă, motivat de faptul că din conţinutul ultimei file a contractului rezultă în mod cert că nu este vorba de o comandă, ci de un contract, întrucât comanda nu presupune două semnături, spre deosebire de contract.

Totodată, prima instanţă a apreciat că orice om cu un minim de diligenţă nu ar fi semnat decât un act al cărui conţinut îl cunoaşte şi ţinând cont de faptul că acesta îşi desfăşura afacerile de câţiva ani în România, este lesne de înţeles că nu ar fi semnat un act al cărui conţinut nu îl cunoştea.

În ceea ce priveşte nulitatea relativă a contractului, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu şi nici a faptului că eroarea, ca viciu de consimţământ, a purtat asupra unui element determinat al contractului : obiect sau preţ. Astfel, în ceea ce priveşte obiectul contractului, chiar reclamanta recunoaşte, în acţiune, că acesta este cel trecut în contract, iar în ceea ce priveşte preţul se invocă o înţelegere privind plata sumei de 40.000 Euro, reprezentând a doua tranşă din preţ, prin compensare, însă chiar reprezentantul reclamantei, dl P.A., este cel care semnează şi ştampilează a doua factură pentru această sumă, fapt ce contrazice susţinerile sale din acţiune.

Astfel, se apreciază că în lipsa altor probe care să dovedească o altă înţelegere între părţi cu privire la plata preţului susţinerile reclamantei nu sunt dovedite, cu atât mai mult cu cât compensarea poate interveni în cazul unor obligaţii reciproce între acelaşi creditor şi acelaşi debitor. Or, în cazul de faţă, reclamanta invocă o compensare cu obligaţiile rezultând dintr-un contract de arendare încheiat între alte persoane juridice.

Cu privire la cererea de restituire a ştampilei, prima instanţă a apreciat-o ca fiind neîntemeiată reţinând că reclamanta nu a motivat acţiunea cu privire la această cerere şi nu a făcut nici o probă în acest sens, chiar şi după ce instanţa i-a pus în vedere, la termenul din 28.09.201, să precizeze în ce condiţii a ajuns ştampila sa la pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC L.I.T. SRL Moineşti criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 24/2013 din 26 februarie 2013, Curtea de Apel Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată, reţinându-se ca fiind temeinică şi legală soluţia primei instanţe pentru toate argumentele prezentate pe larg mai sus.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC L.I.T. SRL invocând motivele de nelegalitate prevăzute de prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Recurenta a reiterat situaţia de fapt şi istoricul litigiului şi a învederat că decizia recurată este nelegală deoarece a analizat în mod partizan probele administrate în faţa primei instanţe şi a menţinut soluţia acesteia.

Totodată, recurenta a învederat că se impune reanalizarea aspectelor referitoare la existenţa dolului şi a erorii viciu de consimţământ la încheierea contractului în litigiu, solicitând admiterea recursului şi casarea celor două hotărâri, cu consecinţa admiterii acţiunii sale introductive.

Excepţia nulităţii recursului, întemeiată pe dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., a fost respinsă în considerarea invocării de către reclamantă, în şedinţă publică, a motivului de ordine publică vizând necompetenţa instanţelor judecătoreşti, motiv din perspectiva căruia urmează a fi analizat recursul.

Prealabil examinării recursului, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligaţia prevăzută în sarcina părţii care exercită această cale de atac de a respecta dispoziţiile art. 3021 şi art. 304 C. proc. civ. Exigenţele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepţia actuală este cale extraordinară de atac şi, în consecinţă, ca ultim grad de jurisdicţie nu îşi propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalităţii hotărârilor atacate în condiţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Faţă de aceste precizări, se constată că reclamanta, în memoriul de recurs, a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., însă a dezvoltat critici ce vizează temeinicia deciziei atacate, respectiv stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probatoriului administrat în cauză.

Se constată astfel că numai motivul de ordine publică vizând necompetenţa instanţelor judecătoreşti, invocat în şedinţă publică, permite o examinare a recursului din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Conform prevederilor art. 3434 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., în cazul în care părţile în proces au încheiat o convenţie arbitrală, pe care una dintre ele o invocă în faţa instanţei judecătoreşti, aceasta, verificându-şi competenţa, va reţine pricina spre soluţionare dacă constată că pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală.

Prin urmare, necompetenţa instanţei judecătoreşti în prezenţa unei convenţii arbitrale are caracter relativ întrucât aceasta este rezultatul acordului de voinţă al părţilor, motiv pentru care excepţia trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, in limine litis.

Caracterul relativ al necompetenţei instanţei judecătoreşti este evidenţiat şi de Convenţia de la Geneva 1961 care prevede că excepţia de necompetenţă trebuie ridicată de către pârât, sub sancţiunea decăderii, înainte sau în momentul apărărilor sale asupra fondului.

Totodată, acest caracter relativ al necompetenţei instanţei judecătoreşti este evidenţiat şi de art. II 3 al Convenţiei de la New York care prevede că tribunalul unui stat contractant, în prezenţa unei convenţii arbitrale, va îndruma părţile la arbitraj, la cererea uneia dintre ele.

În speţă, se constată că reclamanta, deşi îi revenea obligaţia de a sesiza arbitrajul, a sesizat instanţa judecătorească, iar pârâta şi-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală, fapt ce echivalează cu o renunţare a părţilor la convenţia arbitrală.

Astfel, având în vedere caracterul relativ al necompetenţei instanţei judecătoreşti, cu consecinţa posibilităţii invocării excepţiei numai de către pârâtă, in limine litis, Înalta Curte a constatat că motivul de recurs de ordine publică, invocat de reclamantă direct în calea de atac a recursului, este nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC L.I.T. SRL.