Enforceability of cassation rulings on legal questions in second-instance retrial and scope of res judicata in nullity claims

Recurs. Constatarea, în al doilea ciclu procesual, a încălcării dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. Consecinţe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic: acţiune în constatarea nulităţii

recurs

C. proc. civ., art. 304 pct. 5, art. 315 alin. (1)

Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

În situaţia în care, în al doilea ciclu procesual, instanţa de recurs constată întemeiate criticile recurentului cu privire la încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ., aceasta se limitează a lua act de această încălcare a legii, fără posibilitatea exercitării unor atribuţii de arbitrare asupra dezlegărilor în drept, neavând rol de suprainstanţă faţă de prima instanţă de recurs, fiind, astfel, incident motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 679 din 25 februarie 2014

Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod de procedură civilă.

În rejudecare, după casarea cu trimitere a deciziei nr. 47 din 17 mai 2011 a Curţii de apel Bacău prin decizia nr. 1271 din 8 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bacău, prin decizia nr. 111 din 20 decembrie 2012, a admis apelul pârâţilor Ţ.O. şi G.D. declarat împotriva sentinţei nr. 448/COM din 13 mai 2010 a Tribunalului Neamţ şi a respins apelul declarat de reclamantul B.I.C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins capetele de cerere privind constatarea nulităţii contractelor nr. 1384/2003, rectificat prin încheierea nr. 8581/2003 a B.N.P. P.M., 1863/2003 şi 1864/2004 rectificate prin încheierea nr. 9543/2003 a B.N.P. P. ca nefondate, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a fost obligat apelantul B.I.C. la plata sumei de 5093 cheltuieli de judecată către apelantul Ţ.O. şi la 2370 lei cheltuieli de judecată către apelantul G.D., soluţia fiind identică cu dispozitivul deciziei nr. 47 din 17 mai 2011 casată prin decizia nr. 1271 din 8 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sub aspectul considerentelor ultima decizie a reţinut cu privire la apelul declarat de reclamant că art. 111 C. proc. civ. condiţionează exercitarea unei acţiuni în anulare de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor referitoare la imposibilitatea de a solicita realizarea dreptului, existenţa unui interes precum şi de constatarea prin hotărâre a unei stări de fapt.

Confirmând sentinţa cu privire la soluţia şi motivarea respingerii capetelor de cerere 1 şi 2 în constatarea existenţei în perioada 24 septembrie 1996 - 8 octombrie 1996 a contractului de credit nr. 5210 din 24 septembrie 1996 şi a constatării încetării la 9 octombrie 1996, de comun acord, a efectelor contractului de credit nr. 5210 din 24 septembrie 1996, ca inadmisibil, decizia atacată cu recursul de faţă constată că reclamantul are la îndemână acţiunea în realizarea dreptului, respectiv acţiunea în constatarea nulităţii contractului ale cărui efecte le contestă. Nu se poate pune semnul egalităţii între acţiunea în constatare prevăzută de art. 111 C. proc. civ. şi acţiunea în constatarea nulităţii cum pretinde apelantul fără argumente, doar prin prisma identităţii parţiale a denumirilor celor două acţiuni, deoarece prin acţiunea în constatarea nulităţii unui act juridic nu se constată o stare de fapt ci se produce în fapt o modificare a raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că are un caracter în realizare, consemnează decizia recurată.

Cu privire la existenţa autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a stabilit corect existenţa autorităţii de lucru judecat pentru capetele 7 şi 8 din cererea reclamantului care au ca obiect constatarea falsificării de către pârâta B. a art. 9 din contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996 referitor la modul de garantare a creditului acordat şi constatarea inexistenţei vreunui drept real de ipotecă accesoriu la contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996 ca urmare a nesemnării acestui contract la rubrica garanţi, neîncheierii unui contract de garanţie ulterioare sau concomitent încheierii contractului de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996.

Prin sentinţa nr. 713/2002 a Tribunalului Neamţ, irevocabilă prin decizia nr. 207/2002 a Curţii de Apel Bacău a fost respinsă acţiunea prin care apelantul B. împreună cu B.A. şi în contradictoriu cu B. SA a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului nr. 5210/1996 în ceea ce priveşte art. 9 din contract, decizia prin care s-a respins recursul reţinând că reclamanţii au semnat contractul nr. 5210/1996 conform contractelor de garanţie imobiliară nr. 3503 şi 3504.

Prima instanţă a stabilit corect existenţa autorităţii de lucru judecat, chestiunile juridice dezlegate prin sentinţa civilă nr. 713/2002 a Tribunalului Neamţ sunt identice cu cele deduse judecăţii în prezentul litigiu, în care reclamantul urmăreşte tot nulitatea art. 9 din contractul respectiv, chestiune asupra căreia instanţa de judecată s-a pronunţat irevocabil.

Soluţia irevocabilă asupra valabilităţii art. 9 din contractul de credit justifică soluţia sentinţei în ce priveşte capătul de cerere nr. 3, aşa încât susţinerea apelantului referitoare la stingerea drepturilor de ipotecă accesorii acestuia nu a intervenit la data de 9 octombrie 2012.

Au fost înlăturate şi susţinerile reclamantului referitoare la nulitatea absolută a contractelor cauzate de faptul că notarul public F.S. nu a activat în municipiul Piatra Neamţ, faţă de dispoziţiile art. 52 şi 10 din Legea nr. 36/1995.

A mai reţinut decizia existenţa cauzei contractelor de garanţie, că acestea cuprind menţiuni cu privire la creanţa garantată, iar în contractul de credit nr. 5210/1996 sunt făcute trimiteri la garanţiile constituite prin contractele a căror nulitate este invocată, semnarea contractului de credit valorând ratificarea contractului de garanţie.

Decizia a confirmat sentinţa şi cu privire la validitatea contractului de cesiune de creanţă nr. 748 din 23 iulie 2003 a cărui nulitate s-a cerut să se constate, reţinând că motivele invocate de apelant nu sunt de natură să atragă nulitatea cesiunii, legea necerând forma autentică şi reclamantul nefăcând dovada caracterului fraudulos al contractului.

Cererea cu privire la încheierea de rectificare nr. 9543/2003 corect a fost apreciată ca intrând în sfera erorilor materiale, diferenţele de număr nefiind de natură să modifice raporturile juridice dintre părţi.

Întrucât ceea ce se impută pârâţilor-apelanţi prin încheierea contractelor de cesiune a căror nulitate a constatat-o prima instanţă este încheierea lor în perioada în care executarea silită a creanţei era contestată, nesancţionată prin niciun text de lege, chiar în condiţiile suspendării acelei proceduri printr-o hotărâre judecătorească, apelul declarat de pârâţi a fost admis şi schimbată sentinţa în parte sub acest aspect, în sensul respingerii şi a acestui capăt de cerere, iar apelul reclamantului respins.

În contra acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.I.C. solicitând casarea acesteia şi trimiterea spre rejudecare.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate recurentul a arătat că instanţa de apel în rejudecare a încălcat art. 315 C. proc. civ. cu privire la:

1. dezlegarea în drept pe care instanţa de casare a dat-o cu privire la art. 111 C. proc. civ. şi incidenţa acestuia cu privire la capetele 1 şi 2 ale cererii de chemare în judecată;

2. dezlegarea în drept asupra autorităţii de lucru judecat, raportat la sentinţa civilă nr. 713/2002 a Tribunalului Neamţ, irevocabilă, cu privire la anularea art. 9 din contractul de credit;

3. nerespectarea dispoziţiilor instanţei de casare de a analiza aspectele invocate în apel esenţiale pentru soluţionarea cauzei, şi anume:

3.1. transferarea garanţiilor constituite pentru creditul iniţial convenit de 2.500.000.000 lei vechi care nu s-a mai acordat, asupra creditului de 1.665.000.000 lei, cu mult mai mic şi care nu era garantat cu aceste ipoteci.

Prin decizia sa, instanţa de apel extinde autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 713/2002 şi cu privire la capătul 3 din acţiune, fără ca părţile sau instanţa din oficiu să fi invocat aceasta;

3.2. nu a răspuns la ceea ce a invocat cu privire la contractele de garanţie încheiate de notarul S.F. : necompetenţa teritorială raportat la art. 1171 şi 1172 C. civ. vechi incident în speţă şi lipsa consimţământului părţilor, nefiind prezente persoanele care aveau competenţa de a angaja răspunderea B. SA;

3.3. deşi a invocat cauze de nulitate absolută, caracterul fals al cauzei încheierii contractelor de garanţie, care nu se confirmă, în decizie se fac afirmaţii generale;

3.4. nu s-a răspuns la critica nerespectării principiului specializării ipotecii, a dispoziţiilor art. 1776 C. civ., nefiind de acceptat că accesoriul, ipoteca, să se constituie pentru o sumă inexistentă la momentul constituirii, ce urma a fi stabilită printr-un act juridic principal viitor;

3.5. în decizie nu se argumentează afirmaţiile în termeni generali cu privire la nulitatea şi inopozabilitatea contractului de cesiune de creanţă nr. 748 din 23 iulie 2003 şi nu a răspuns la criticile esenţiale pe care le-a formulat:

- contractul de cesiune menţionat nu a fost notificat debitorului cedat, încălcându-se art. 1393 alin. (1) C. civ.;

- încheierea contractului prin înscris sub semnătură privată, deşi prin acesta s-au transmis inclusiv accesoriile creanţei – ipotecile, pentru care art. 1772 C. civ. impune forma autentică sub sancţiunea nulităţii absolute, ad validitatem;

- critica eludării Legii nr. 64/1995 întrucât B. SA aflată în lichidare nu putea exercita drepturile decât prin lichidator judiciar, iar contractul menţionat nu este încheiat prin lichidator, instanţa de apel încălcând nu numai art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prin refuzul de a răspunde la critici, dar şi art. 1393 alin. (1) C. civ., art. 1772 C. civ. şi Legea nr. 64/1995 (în vigoare în 2003);

4. motivarea admiterii apelurilor declarate de pârâţii Ţ.O. şi G.D. are 6 rânduri, practic soluţia este nemotivată, în condiţiile în care Înalta Curte a casat decizia anterioară pentru că nu era motivată în fapt şi în drept;

Astfel, nu s-au analizat:

- succesiunea temporală a cesiunilor care fac obiectul contractului nr. 748 încheiat la 23 iulie 2003 între B. SA în calitate de cedent şi G.D. în calitate de cesionar, a contractului nr. 1384 încheiat la 19 august 2003 prin care G.D. a cesionat 1% din creanţa pârâtului C.D., operaţiune ascunsă instanţei şi reclamantului, a contractului nr. 1863 din 24 octombrie 2003 prin care C.D. i-a recesionat lui G.D. 1% din 1% cât a făcut obiectul cesiunii nr. 1384 din 18 august 2003, la final G.D. deţinând 99,01% din creanţa cumpărată iniţial de la B. SA, iar C.D. 0,99%; contractul de cesiune nr. 1864 din 24 octombrie 2003 prin care G.D. cesionează lui Ţ.O. 99,01% dar acesta execută întreaga creanţă;

- critica încălcării art. 1393 alin. (1) C. civ., niciuna din aceste cesiuni nefiind notifică debitorului cedat, SC I. SRL, soţii B. fiind introduşi ca debitori cedaţi ulterior, la 5 decembrie 2003, prin încheierea de „rectificare” nr. 9543;

- scopul operaţiunilor de cesiune, zădărnicirea aflării titularului creanţei în vederea exercitării retractului litigios, în condiţiile în care prin sentinţa nr. 10161/2003 Judecătoria Iaşi suspendase executarea silită pentru a-i lăsa posibilitatea exercitării retractului litigios şi nici critica incidenţei art. 1402 C. civ.;

- critica menţiunilor false pe care contractele de cesiune le conţin, că s-ar fi predat titlul de cesiune, cerinţă cerută de art. 1391 Cod civil, iar acesta se afla la dosarul de executare;

- critica operaţiunilor ilicite de schimbare a adresei imobilelor din M.S. nr. 28, în M.S. 28 - 28A;

- criticile privind modul de soluţionare a capătului 6 din cererea de chemare în judecată.

Recurentul a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2), art. 304 pct. 7 şi 9, subsumate încălcării art. 315 C. proc. civ.

Intimata B. SA, în faliment, a depus întâmpinare la dosar, solicitând, pe cale de excepţie anularea recursului ca tardiv declarat, excepţie care a fost respinsă conform consemnărilor din practicaua acestei decizii. Pe fond, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală decizia atacată pentru considerentele pe care aceasta le conţine.

I. Recursul împotriva deciziei este fondat.

1. Înalta Curte constată că prima decizie asupra apelurilor promovate de reclamantul-recurent şi cei doi pârâţi, Ţ.O. şi G.D., nr. 47 din 17 mai 2011, a fost casată de Înalta Curte prin decizia nr. 1271 din 8 martie 2012 subsecvent admiterii recursului declarat de reclamant, că prin decizia în prezent recurată, pronunţată în rejudecare, s-a pronunţat aceeaşi soluţie cu a deciziei casate şi că dezlegările în drept pe care le conţine decizia de casare nu au fost respectate de instanţa de apel, acestea nefiind nici măcar evocate, singura menţiune pe care o cuprinde decizia în rejudecare cu privire la decizia de casare fiind numărul şi data.

2. Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

3. Cu precizarea că în situaţia în care, în al doilea ciclu procesual, cazul în speţă, instanţa de recurs constată întemeiate criticile recurentului cu privire la încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ipoteza de faţă, aceasta se limitează a lua act de această încălcare a legii, fără posibilitatea exercitării unor atribuţii de arbitrare asupra dezlegărilor în drept, neavând rol de suprainstanţă faţă de prima instanţă de recurs, Înalta Curte constată incidenţa motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

4. Astfel, la critica sentinţei şi a primei decizii din apel cu privire la incidenţa autorităţii de lucru judecat, în prima decizie de casare s-a statuat: „Potrivit dispoziţiilor art. 1201 C. civ., pentru existenţa autorităţii de lucru judecat este necesar să existe identitate de părţi, obiect şi cauză”.

În rejudecare, decizia recurată reţine: „ ... prima instanţă a stabilit în mod corect existenţa autorităţii de lucru judecat, chestiunile juridice dezlegate prin sentinţa nr. 713/2002 a Tribunalului Neamţ şi deduse judecăţii prezente sunt identice ...”, fără a face analiza şi a constata îndeplinite condiţiile reclamate de art. 1201 C. civ., conform dezlegării deciziei de casare.

5. Cu privire la caracterul în constatare al unor capete de cerere, decizia de casare statuează: ”... toate capetele de cerere au caracterul unor acţiuni în constatare, fie că este vorba de acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei vreunui drept, cum este cazul capetelor de cerere 1, 2, 3 şi 8, fie că este vorba de acţiuni în constatarea nulităţii absolute sau inopozabilităţii unor contracte, cum este cazul capetelor de cerere nr. 5, 6, 11 şi 12”.

În rejudecare, decizia din apel statuează contrariul „Este uşor de observat că analizând capetele 1 şi 2 din această perspectivă, că apelantul are la îndemână acţiunea în realizarea dreptului, respectiv acţiunea în constatarea nulităţii contractului ale cărui efecte le contestă /..../ nu se poate pune semnul egalităţii între acţiunea în constatare prevăzută de art. 111 C. proc. civ. şi acţiunea în constatarea nulităţii cum pretinde apelantul”.

6. A mai dezlegat decizia de casare problema de drept a incidenţei art. 261 alin. (5) C. proc. civ. statuând că decizia asupra apelurilor trebuie „să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii”.

Sub acest aspect, se constată că instanţa de rejudecare nu a răspuns aplicat la toate criticile apelantului-reclamant, respectiv la cele pe care acesta le evocă, prezentate supra la pct. 3-4, şi nu şi-a reconsiderat tehnica nici cu privire la motivarea admiterii apelurilor declarate de pârâţi, cu privire la care prima decizie de casare a constatat că „instanţa a reţinut în două fraze că aceştia în mod corect şi în termen legal au solicitat schimbarea sentinţei civile, fără a arăta care sunt motivele de fapt şi temeiurile în drept care au determinat instanţa să ajungă la această concluzie”, situaţie în care şi sub acest aspect se reţine încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

7. Înalta Curte constată, în concluzie, că dezvoltarea criticilor de nelegalitate se încadrează concomitent în motivele reglementate de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. raportat la incidenţa art. 315 alin. (1) C. proc. civ., situaţie în care decizia a fost casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel pentru a se conforma dezlegărilor în drept pe care le conţine prima decizie de casare şi care au determinat casarea şi reluarea judecăţii apelurilor.

II. Recursul împotriva încheierii de şedinţă din 23 noiembrie 2012 nu poate fi primit.

8. Recurentul-reclamant a atacat cu recurs şi încheierea de şedinţă din 23 noiembrie 2012 susţinând că în mod nelegal prin aceasta i s-a respins excepţia insuficientei timbrări a apelurilor formulate de pârâţii G.D. şi Ţ.O.

A arătat recurentul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 137 alin. (1), art. 150, art. 152 raportat la art. 298 C. proc. civ., soluţionând apelul cu încălcarea prevederilor legale referitoare la timbraj şi la sancţiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi ale art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar.

Cu privire la acest recurs Înalta Curte a constatat cele ce urmează:

9. Excepţia insuficientei timbrări a apelurilor pârâţilor a fost invocată de apelantul-reclamant după casare cu trimitere, prin avocat la termenul din 12 octombrie 2012, când instanţa pentru citarea intimaţilor-apelanţi cu această menţiune a acordat termen la 23 noiembrie 2012.

Pentru acest termen apelantul-reclamant a depus note scrise solicitând admiterea excepţiei de anulare ca insuficient timbrate a cererilor de apel promovate de cei doi pârâţi G.D. şi Ţ.O. conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

10. La termenul din 23 noiembrie 2012, instanţa a pus în discuţie excepţia invocată şi urmând „dispoziţiile încheierii interlocutorii din 22 februarie 2011 prin care a fost stabilit cuantumul taxei judiciare de timbru în sarcina celor doi apelanţi pârâţi” pe care o constată satisfăcută, a respins excepţia insuficientei timbrări.

11. Excepţia netimbrării cererilor de apel a fost invocată în primul ciclu procesual, în faţa instanţei de apel la termenul din 22 martie 2011 când instanţa, constatând lipsa apelanţilor-pârâţi şi a dovezilor taxelor de timbru stabilite prin încheierea de şedinţă din 22 februarie 2011, a rămas în pronunţare cu privire la excepţia netimbrării apelului şi în considerarea faptului că prin compartimentul arhivă s-a primit la dosar din partea apelantului-pârât G.D. dovada achitării taxei judiciare de timbru de 2370 lei şi timbrul judiciar de 81,50 lei „aşa cum s-a dispus la termenul anterior”, a repus cauza pe rol şi a acordat termen la 19 aprilie 2011.

12. Nepronunţarea asupra excepţiei de netimbrare a apelurilor pârâţilor a fost criticată în primul recurs (pct. II din recurs p. 6 - 12) sub motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

13. În susţinerea acestui motiv de nelegalitate recurentul-reclamant a criticat greşita aplicare a dispoziţiilor legale, respectiv: art. 137 alin. (1), art. 150, art. 152 raportat la art. 298 C. proc. civ. şi încălcarea prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi ale art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar.

14. Înalta Curte a constatat că acest pasaj privind critica aplicării dispoziţiilor legale este acelaşi cu cel de la pct. 1 alin. (2) din recursul de faţă, fiind practic transpus. Aşa se şi explică invocarea art. 150 şi art. 152 C. proc. civ. care erau incidente numai măsurii procesuale dispuse în primul ciclu procesual, de repunere a cauzei pe rol.

15. A constatat, de asemenea, că şi motivarea din primul recurs cu privire la aceste aspecte este în cea mai mare parte transpusă identic în prezentul recurs, astfel: p.2 pct. 1 alin. 1, 2, 4, p.3 alin. 1 - 3; 5 - 7, p. 4 alin. 5 - 6, continuare pe p. 5 până la pct. 2.

16. Totodată, prin primul recurs, recurentul-reclamant a înţeles să reitereze invocarea excepţiei de insuficientă timbrare a apelurilor declarate de cei doi pârâţi în temeiul art. 162 C. proc. civ., arătând că este o excepţie de procedură absolută şi dirimantă (p. 11 alin. 2, 3 din primul recurs).

17. În prezentul recurs se referă, ca şi în primul recurs, la cuantumul taxelor stabilite prin încheierea din 22 februarie 2011, criticată şi reprodusă în primul recurs, încheiere pe care şi-a motivat şi susţinut după casare cu trimitere excepţia de insuficientă timbrare şi cu privire la care prin încheierea din 23 noiembrie 2012, recurată, s-a reţinut caracterul interlocutoriu, cuantum care, de altfel, nu a fost contestat de debitorii obligaţiei de plată în condiţiile legii fiscale.

18. Înalta Curte a constatat că, pe fond, criticile de nelegalitate privind respingerea excepţiei de insuficientă timbrare sunt aceleaşi cu cele care au fost subsumate în primul recurs motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 (pct. II din primul recurs), şi cum, prin prima decizie de casare s-a reţinut cu privire la apelurile pârâţilor numai faptul că motivarea asupra acestora conţine două fraze, fără indicarea motivelor de fapt şi de drept, rezultă că etapa analizei neregularităţilor de învestire a instanţei de apel de către pârâţi, în care se încadrează executarea obligaţiei fiscale de plată a taxelor judiciare de timbru, în lipsa căreia nu se putea trece la examinarea cererilor şi a altor excepţii şi incidente procedurale, a fost depăşită. Drept urmare, instanţa de recurs în al doilea ciclu procesual nu mai poate examina ceea ce a fost deja supus examinării primei instanţe de recurs în primul ciclu procesual, anume aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la excepţia de insuficientă timbrare a apelurilor declarate de pârâţii G.D. şi Ţ.O., reiterată identic după casare cu trimitere: „respectiv a art. 137 alin. (1), art. 150, art. 152 raportat la art. 298 C. proc. civ. şi a soluţionat apelul încălcând prevederile legale referitoare la timbraj şi la sancţiunea aplicabilă în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, respectiv prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi ale art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar” (p. 6 pct. 1, alin. 1 din primul recurs; p. 2 pct.1 alin. 2 din recursul de faţă, al doilea), faţă de recomandările primei instanţe de casare cu privire la aceste apeluri.

Drept urmare, Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamant împotriva încheierii de şedinţă din 23 noiembrie 2012 sub aspectul soluţiei de respingere a excepţiei de insuficientă timbrare a apelurilor declarate de apelanţii-pârâţi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.