Subrogation claim for freight damages: appellate court’s illegal refusal to rule on express costs request violates principle of disposition and Civil Procedure Code Art. 246

Cerere de acordare a cheltuielilor de judecată. Nepronunţarea instanţei pe această cerere, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 246 din Codul de procedură civilă. Consecinţe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

- cerere de acordare a cheltuielilor de judecată

- principiul disponibilităţii

- renunţare la judecată

C. proc. civ., art. 246, art. 247

Instanţa de judecată nu se poate dezinvesti de cererea formulată de una dintre părţile din proces, decât exclusiv prin actul de dispoziţie al aceleiaşi părţi, în sensul renunţării la judecată sau la drept, conform art. 246, respectiv, art. 247 C. proc. civ., ori, evident, prin soluţionarea pe fond sau pe excepţie a cauzei.

Astfel, dacă una dintre părţi a făcut o cerere expresă cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, cerere la care nu s-a renunţat în mod explicit, este nelegală hotărârea prin care instanţa reţine că nu s-a formulat o astfel de solicitare, fiind luate în considerare exclusiv aspectele vizate în încheierea de dezbateri de la ultimul termen de judecată, dezbateri în cadrul cărora partea nu a făcut nicio referire la această cerere, această hotărâre fiind dată cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 253 din 29 ianuarie 2014

Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod de procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 86/14 martie 2012, Tribunalul Timiş a respins excepţiile invocate şi a admis acţiunea reclamantei, obligând pârâta la plata sumei de 256.548,84 EURO către reclamantă şi a dobânzii legale aferente începând cu data de 26 ianuarie 2011 şi până la plata efectivă. Totodată, s-au admis cererile de chemare în garanţie formulate faţă de SC A.E. SRL şi SC C.P. SRL, fiind obligată chemata în garanţie SC A.E. SRL la plata sumei de 164.875,26 EURO către pârâta SC C.R. SRL şi a dobânzii legale aferente începând cu 26 ianuarie 2011 până la data plăţii efective, iar chemata în garanţie SC C.P. SRL a fost obligată la 91.673,58 EURO cu dobânda legală de la 26 ianuarie 2011 şi până la data plăţii efective. Tribunalul a respins cererea reclamantei faţă de pârâta SC C.E. SA şi cererea de chemare în garanţie formulată de această pârâtă faţă de SC M.S. SRL. S-a anulat cererea de chemare în garanţie formulată de SC A.E. SRL şi au fost acordate cheltuieli de judecată în raport cu soluţiile pronunţate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta SC A.C.S.A. SA a solicitat obligarea pârâtei SC C. SRL la plata sumei de 256.548,84 EURO, reprezentând prejudiciul cauzat de către pârâtă asiguratei reclamantei – O. - prin modul în care pârâta a efectuat cele două transporturi în perioada 26 – 29 ianuarie 2010, cu obligarea la plata penalităţilor de întârziere aferente, conform O.G. nr. 9/2000.

Tribunalul a reţinut, din probele administrate, că societatea O. – asigurata reclamantei – a lansat către pârâta SC C. SRL două ordine de transport de marfă, obligaţie acceptată de către pârâta în cauză, conform relaţiilor statornicite între cele două grupuri de firme – O.G. şi C. Cele două ordine de transport au fost acceptate de către alte societăţi comerciale – SC A.E. SRL şi SC C.S. SRL, chemate în garanţie in prezenta cauză, care, la rândul lor, întrucât nu aveau capacităţi de transport, au apelat la o altă societate - SC M.S. SRL, societate ce a efectuat transportul efectiv, conform CMR-urilor aflate la dosarul cauzei, scrisori de trăsură în care SC M.S. SRL apare ca transportator.

Tribunalul a mai reţinut că societatea SC O. SRL avea încheiată poliţă de asigurare cu reclamanta prin care erau acoperite riscurile legate de ipoteza neajungerii mărfurilor la destinaţie şi întrucât riscul asigurat s-a produs reclamanta i-a plătit asiguratei sale indemnizaţia de asigurare destinată acoperirii prejudiciului SC O. SRL, în prezenta cauză, reclamanta exercitându-şi dreptul de regres împotriva celor responsabili de producerea prejudiciului.

Cu privire la legea aplicabilă, tribunalul a apreciat că, Convenţia privind transportul internaţional de mărfuri pe şosele - CMR – se aplică doar în raporturile dintre beneficiar şi transportatorul efectiv - SC M.S. SRL, nu şi în raporturile reclamantei cu pârâta SC C. SRL şi chematele în garanţie, care au acţionat în calitate de case de expediţii. Pentru aceste motive, tribunalul a respins excepţia prescripţiei extinctive, întrucât în speţă nu se aplică termenul general de prescripţie, de 1 an prevăzut de CMR, ci termenul general de 3 ani de prescripţie extinctivă.

Pe fondul litigiului, prima instanţă de fond a reţinut că pârâta răspunde faţă de beneficiarul transportului şi modul în care au fost efectuate cele două transporturi, conform art. 969 C. civ., în speţă fiind vorba de o neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale asumate de către pârâta SC C. SRL. Totodată, tribunalul a apreciat că, în cauză, nu sunt aplicabile limitele instituite de art. 23 CMR care reglementează doar răspunderea transportatorului.

În ceea ce priveşte acţiunea reclamantei faţă de pârâta SC C.E. SA, tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate invoca faţă de această parte existenţa poliţei de asigurare de care beneficiază pârâta SC C. SRL, fiind un terţ faţă de acest contract.

Tribunalul a apreciat ca întemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SRL, întrucât pârâta, în calitate de casă de expediţii, a încheiat două contracte cu cele două chemate în garanţie, care, la rândul lor, au acţionat în calitate de case de expediţii, acestea fiind argumentele juridice pentru care au fost respinse şi excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a celor două chemate în garanţie.

Prima instanţă de fond a apreciat ca nefondată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SRL faţă de transportatorul SC M.S. SRL, reţinând că între aceste societăţi nu au fost încheiate convenţii directe pentru efectuarea transportului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta-pârâtă SC C. SRL şi chemata în garanţie SC A.E. SRL, pârâta învederând că înţelege să atace şi încheierile de şedinţă din 20 septembrie 2011, 8 noiembrie 2011 şi 2 martie 2012 prin care au fost soluţionate excepţiile de către prima instanţă de fond.

Prin decizia nr. 222 din 26 noiembrie 2012, Curtea de Apel Timişoara a respins apelurile declarate ca nefondate.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că motivele de apel formulate privesc atât netemeinicia şi nelegalitatea soluţiei pronunţate pe fondul cauzei, cât şi modul de soluţionare a excepţiilor respinse de instanţă.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a apreciat, pornind de la situaţia de fapt corect stabilită de prima instanţă de fond şi, de altfel, necontestată de către părţile în proces, că motivele invocate sunt nefondate, întrucât neexecutării culpabile a obligaţiei asumate de către pârâta SC C. SRL, respectiv, aceea de a efectua cele două transporturi, îi corespunde consecinţa directă a acestora, respectiv, acoperirea prejudiciului suferit de beneficiar, constând în contravaloarea mărfurilor ce nu au mai ajuns la locul destinaţiei.

Curtea de apel a respins motivul de apel al pârâtei relativ la aplicarea în speţă a limitelor instituite de art. 23 CMR, reţinând că apelanta-pârâtă nu are calitatea de transportator, convenţia în cauză reglementând tocmai răspunderea transportatorului.

Instanţa de apel a apreciat că prima instanţă de fond a soluţionat corect şi cererile de chemare în garanţie ale pârâtei, reţinând că faptul că aceste părţi nu prestau activităţi de transport, ci activităţi conexe transportului - case de expediţii, nu le absolvă de răspunderea pentru prejudiciul cauzat pârâtei SC C. SRL prin neexecutarea obligaţiilor asumate contractual faţă de această societate. Ca atare, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematelor în garanţie a fost corect soluţionată de către tribunal.

În ceea ce priveşte motivele de apel relative la greşita soluţionare de către instanţa de fond sau la nepronunţarea expresă asupra unora dintre ele, respectiv: neîndeplinirea procedurii prevăzute de art. 7201 şi urm. C. proc. civ., excepţia prescripţiei extinctive, schimbarea încadrării juridice şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, curtea de apel a apreciat că şi aceste critici sunt nefondate. Astfel, s-a reţinut că procedura concilierii a fost legal îndeplinită, că termenul general de prescripţie nu se aplică în raporturile cu reclamanta, iar cât priveşte încadrarea juridică a acţiunii, întrucât aceasta nu a fost schimbată, nu trebuia să fie pusă în discuţia părţilor.

Cât priveşte faptul că în dispozitivul sentinţei s-a menţionat generic „respinge excepţiile”, instanţa de apel a apreciat că acest aspect nu este de natură să schimbe soluţia pronunţată, atâta timp cât în considerentele sentinţei au fost menţionate motivele soluţiei pronunţate.

Relativ la critica privind lipsa unor raporturi juridice directe între reclamantă şi pârâtă, instanţa de apel a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă conform art. 22 din Legea nr. 136/1995, republicată, subrogându-se în drepturile beneficiarului plătit. Sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, întrucât orice răspundere poate fi atrasă doar împotriva transportatorului, curtea de apel a apreciat că acţiunea reclamantei este corect îndreptată împotriva părţilor cu care beneficiarul asigurării SC O. SRL a stabilit raporturi juridice directe sau prin intermediari, în vederea realizării celor două transporturi. Inexistenţa unor raporturi juridice cu transportatorul a determinat reclamanta să acţioneze împotriva pârâtei SC C. SRL cu care beneficiarul a contractat, pârâtă care, la rândul său, a chemat în garanţie societăţile cu care a contractat direct.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C. SRL şi pârâta SC C.E. SA, prima recurentă criticând soluţia instanţei de apel pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., iar cea de-a doua pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că în speţă a fost pronunţată şi decizia nr. 22/2013 de către instanţa de apel în soluţionarea cererii de completare a deciziei nr. 222/2012, formulată de pârâta SC C.E. SA, conform art. 2812 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 22/2013, instanţa de apel a respins cererea petentei-pârâte SC C.E. SA de completare a dispozitivului deciziei nr. 222/2012 cu soluţia dată pe cererea acestei părţi de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată, apreciind că, în speţă, nu s-a formulat o atare cerere de către intimata-pârâtă.

Împotriva deciziei nr. 22/2013 a declarat recurs pârâta SC C.E. SA, criticând decizia curţii de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., formulate împotriva deciziei nr. 222/2012, recurenta-pârâtă SC C. SRL a arătat următoarele:

1) Instanţa de apel a încălcat principiul asigurării dreptului la apărare şi principiul disponibilităţii, critică ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu a analizat motivul de apel relativ la încălcarea de către instanţa de apel a principiului contradictorialităţii prin faptul că nu a pus în discuţia părţilor calificarea corectă a naturii juridice a convenţiei încheiate între recurenta-pârâtă şi beneficiarul asigurării, respectiv, convenţie de transport sau contract de intermediere, astfel încât instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului.

Prima instanţă de fond a încălcat principiul disponibilităţii întrucât, atâta timp cât nu a pus în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice, era obligată să se pronunţe în limitele cu care a fost învestită, respectiv obligarea pârâtei SC C. SRL la plata despăgubirilor în calitate de transportator. Or, din considerentele instanţei de fond, preluate integral de instanţa de apel, rezultă că recurenta-pârâtă nu a avut calitatea de transportator.

2) Recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ. întrucât a preluat integral considerentele primei instanţe de fond, fără să analizeze care au fost criteriile în funcţie de care s-au stabilit condiţiile răspunderii civile contractuale, respectiv, care este obligaţia contractuală încălcată şi dacă aceasta era obligaţie de prudenţă ori de rezultat. Totodată, instanţa de apel nu a stabilit dacă răspunderea recurentei-pârâte a intervenit pentru fapta proprie sau pentru fapta unui terţ, şi dacă, în acest caz, răspunderea acesteia este solidară ori subsidiară.

Ca atare, analizarea întrunirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale a recurentei-pârâte presupune reluarea dezbaterilor în fond, inclusiv sub aspectul administrării de probe noi.

3) Recurenta-pârâtă a arătat că decizia apelului a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că a invocat în faţa ambelor instanţe incidenţa limitării răspunderii, conform art. 23 alin. (3) CMR solicitând admiterea probei cu expertiză tehnică pentru a se stabili greutatea brută a mărfurilor recuperate din cel de-al doilea transport. Această expertiză, a învederat recurenta, este esenţială pentru determinarea limitelor răspunderii recurentei-pârâte faţă de reclamantă, astfel încât se impune casarea deciziei pentru completarea probatoriilor cu această expertiză.

În ipoteza în care instanţa de recurs apreciază că se impune angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, recurenta-pârâtă a solicitat aplicarea în speţă a limitelor răspunderii acesteia, conform art. 23 alin. (3) CMR.

4) Recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura juridică, motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Sub acest aspect, s-a învederat că instanţa de apel a preluat motivarea instanţei de fond fără să mai analizeze criticile formulate în dezvoltarea motivelor de apel. Motivarea instanţei de apel este succintă şi lacunară, curtea de apel făcând o sinteză a considerentelor reţinute în sentinţa de fond. Un argument în acest sens este faptul că instanţa a argumentat din nou de ce a fost respinsă excepţia prescripţiei extinctive, deşi nu a existat o critică a acestei soluţii în apel, în schimb curtea de apel nu a răspuns criticii privind încălcarea dreptului la apărare al pârâtei şi a principiului disponibilităţii, mulţumindu-se să reţină că nu a avut loc o schimbare a încadrării juridice a acţiunii, astfel încât nu trebuia să fie pusă în discuţia părţilor.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel nu a răspuns criticii din apel privind nemotivarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C. SRL de către instanţa de fond.

Totodată, instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate de apelanta-pârâtă relative la validitatea actului invocat de reclamantă drept temei al pretenţiilor sale.

La rândul său, recurenta-pârâtă SC C.E. SA a criticat decizia nr. 222/2012 pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederând că prin decizia atacată instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., respingând cererea recurentei-intimate de acordare a cheltuielilor de judecată de către apelanta-reclamantă, în condiţiile în care aceasta a căzut în pretenţii prin respingerea apelului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă SC C.E. SA a criticat şi decizia nr. 22/2013 a instanţei de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în soluţionarea cererii de completare a deciziei nr. 222/2012, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că în speţă recurenta-pârâtă nu ar fi formulat o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care prin întâmpinarea depusă în dosarul de apel o atare cerere a fost expres formulată, iar odată cu concluziile scrise recurenta-pârâtă a făcut şi proba cheltuielilor solicitate. Chiar dacă s-ar reţine că la dezbaterile pe fond, astfel cum au fost consemnate în încheierea de dezbateri, pârâta nu ar fi reiterat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în speţă nu s-a depus o cerere de renunţare la o atare cerere, pârâta chiar insistând într-o astfel de solicitare prin concluziile scrise însoţite de înscrisurile doveditoare.

Prin întâmpinarea depusă în recurs, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii şi excepţia inadmisibilităţii recursurilor formulate de recurenta-pârâtă SC C.E. SA, iar pentru ipoteza în care instanţa de recurs apreciază că solicitarea recurentei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată este întemeiată, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi reducerea corespunzătoare a onorariului de avocat.

Analizând cu prioritate cele două excepţii invocate de intimata-reclamantă, cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C.E. SA, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă SC C.E. SA împotriva deciziei nr. 222/2012 este întemeiată întrucât din conţinutul deciziei atacate nu reiese că instanţa de apel ar fi analizat în vreun fel solicitarea acestei părţi de acordare a cheltuielilor de judecată. Ca atare, în speţă este vorba despre o omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa pe o cerere formulată în cauză, ipoteză ce se regăseşte în dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. Întrucât pentru situaţia în care instanţa de judecată a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, legiuitorul a înţeles să reglementeze o procedură specială materializată în procedura de completare a hotărârii judecătoreşti conform art. 2812 C. proc. civ. – procedură de care, de altfel, recurenta-pârâtă a şi uzat, astfel cum reiese din actele dosarului – o atare ipoteză nu poate constitui motiv de reformare a deciziei atacate.

Pentru considerentele mai sus invocate, Înalta Curte a respins recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei nr. 222/2012 ca inadmisibil, faţă de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pârâtei SC C.E. SA declarat împotriva deciziei nr. 22/2013, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că această excepţie este nefondată, întrucât conţinutul criticilor formulate în cadrul acestei cereri de recurs permite încadrarea acestor motive în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în sensul nepronunţării pe fondul cererii formulate.

Înalta Curte apreciază, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, că recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C.E. SA împotriva deciziei nr. 22/2013 este întemeiat, instanţa de apel reţinând în mod greşit că în speţă nu a fost formulată o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată de către recurenta-pârâtă, faţă de conţinutul expres al înscrisului intitulat „întâmpinare” depus la dosarul cauzei. Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi a dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ. relative la renunţarea părţii la judecata unor cereri, luând în considerare exclusiv aspectele vizate în încheierea de dezbateri de la ultimul termen de judecată, dezbateri în cadrul cărora recurenta-pârâtă nu a făcut nicio referire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Or, atâta timp cât în speţă s-a făcut o cerere expresă din partea unei părţi, cerere la care nu s-a renunţat în mod explicit, în mod nelegal, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că nu s-a formulat o astfel de solicitare. În plus, prin concluziile scrise recurenta-pârâtă a stăruit în cererea de obligare a apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, depunând şi dovezile corespunzătoare.

Prin urmare, instanţa de judecată nu se poate dezinvesti de cererea formulată de o parte în proces, decât exclusiv prin actul de dispoziţie al aceleiaşi părţi în sensul renunţării la judecată sau la drept, conform art. 246, respectiv, art. 247 C. proc. civ., ori, evident, prin soluţionarea pe fond sau pe excepţie. Orice altă interpretare încalcă dreptul de acces al părţii la justiţie şi înfrânge principiul disponibilităţii.

Întrucât în cauză instanţa de apel nu s-a pronunţat pe cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-pârâtă SC C.E. SA, apreciind în mod superficial că o atare solicitare nu există, în baza art. 312 C. proc. civ. se impune admiterea recursului şi casarea deciziei nr. 22/2013, urmând ca, la rejudecarea pe fond a acestei cereri, instanţa de apel să aibă în vedere şi cererea intimatei-reclamante de aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., precum şi toate cererile şi susţinerile făcute în faţa instanţei de recurs pe această solicitare.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C. SRL împotriva deciziei nr. 222/2012, prin raportare la motivele de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

1) Prima critică de nelegalitate invocată de recurenta-pârâtă SC C. SRL se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi vizează încălcarea dreptului la apărare al acestei părţi şi a principiului disponibilităţii, prin faptul că instanţa nu ar fi analizat motivul de apel relativ la nepunerea în discuţia părţii a calificării contractului încheiat de această parte cu beneficiarul asigurării.

O atare critică nu subzistă întrucât, astfel cum a reţinut expres instanţa de apel, în speţă nu a intervenit o recalificare a raporturilor juridice intervenite între părţi. De altfel, în acţiunea introductivă nu s-a făcut referire expresă la natura relaţiilor dintre aceste părţi, însă prima instanţă de fond a făcut o amplă expunere a situaţiei de fapt din proces, menţionând expres raporturile juridice intervenite între diferitele părţi în proces şi obligaţiile avute de acestea, situaţie de fapt care nu a fost contestată de niciuna dintre părţile în proces în calea de atac a apelului.

Instanţa de fond a reţinut că ,faţă de probele administrate şi de motivele expuse în dezvoltarea cererii de chemare în judecată, recurenta-pârâtă a încheiat cu beneficiarul asigurării un contract de expediţie, fapt confirmat explicit de către curtea de apel.

De altfel, nu a existat niciun dubiu, nici în cererile reclamantei, nici în apărările pârâtei cu privire la derularea pentru recurenta-pârâtă şi beneficiarul asigurării a unui contract de expediţie, fapt susţinut în continuare de către recurenta-pârâtă.

Prin urmare, în speţă, nu a existat nicio încălcare a dreptului la apărare al recurentei-pârâte şi nicio omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa pe o astfel de critică, curtea de apel, reţinând, chiar dacă nu exhaustiv, că în speţă nu a intervenit o schimbare a temeiului juridic al acţiunii şi că părţile nu au contestat situaţia de fapt stabilită în cauză.

Nici critica relativă la nepronunţarea instanţelor de fond în limitele învestirii instanţei de fond, respectiv obligarea recurentei-pârâte la suportarea despăgubirilor în calitate de transportator, iar nu de expeditor, întrucât, astfel a fost formulat petitul acţiunii, nu poate fi primită de Înalta Curte, întrucât din dezvoltarea motivelor invocate în susţinerea acţiunii şi din probele câştigate cauzei reiese în mod cert calitatea recurentei-pârâte de casă de expediţie ce şi-a asumat în mod direct faţă de beneficiarul asigurării obligaţia de a organiza, de a intermedia cele două transporturi.

2) Instanţa de recurs a respins ca nefondată şi cea de-a doua critică de nelegalitate, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reţinând că o atare critică este considerată critică de nelegalitate exclusiv în ipoteza în care actul juridic dintre părţi este extrem de clar, iar instanţa de apel i-a schimbat înţelesul ce rezultă evident din clauzele contractuale. Per à contrario, în ipoteza în care raporturile juridice dintre părţi nu sunt foarte clare, interpretarea dată de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, nu mai poate fi obiect al criticii întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fiind o critică de netemeinicie ce nu poate face obiectul căii extraordinare de atac a recursului.

Toate susţinerile recurentei-pârâte relative la stabilirea răspunderii pârâtei ca fiind răspundere pentru fapta proprie sau pentru faptele unui terţ, caracterul obligaţiei contractuale încălcate ca fiind obligaţie de prudenţă ori diligenţă ori natura juridică a răspunderii acestora ca fiind solidară ori subscrisă, nu pot fi primite de instanţa supremă, întrucât cele două instanţe de fond au statuat deja asupra raporturilor contractuale directe dintre recurenta-pârâtă şi beneficiarul asigurării, asupra obligaţiei asumate de acesta de a răspunde pentru integritatea mărfurilor transportate şi asupra existenţei unor raporturi juridice în lanţ care au şi fundamentat admiterea cererilor de chemare în garanţie ale recurentei-pârâte. Ca atare, aceste aspecte nu mai pot fi analizate în faza recursului fiind deja stabilite de instanţele de fond, prin interpretarea şi aprecierea materialului probator administrat în speţă. Instanţa de recurs nu poate reţine nici ipoteza relevată de recurenta-pârâtă la incompleta stabilire a situaţiei de fapt şi necesitatea reluării dezbaterilor, întrucât sunt aspecte deja cercetate de instanţele fondului.

3) Înalta Curte a reţinut ca nefondat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanţele de fond au stabilit în mod legal că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile Convenţiei privind transportul internaţional de mărfuri pe şosele şi, deci, implicit, nici dispoziţiile art. 23 alin. (3) din CMR la care face referire recurenta, întrucât între pârâta în cauză şi beneficiara transportului nu a intervenit un contract de transport, ci un contract de expediţie, care nu este supus acestor reglementări internaţionale. Ca atare, în mod corect instanţele fondului au respins proba cu expertiză tehnică ce urmează să stabilească limitele răspunderii recurentei-pârâte conform art. 23 alin. (3) CMR.

4) În ceea ce priveşte critica relativă la nemotivarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că instanţa de judecată nu are obligaţia de a răspunde exhaustiv argumentelor şi susţinerilor părţilor, fiindu-i permisă chiar gruparea şi simplificarea motivelor reţinute în soluţionarea cererilor formulate, cu condiţia de a răspunde problemei esenţiale care face obiectul litigiului, Or, se reţine că, deşi motivele de apel ale recurentei-pârâte sunt ample, instanţa de apel a răspuns tuturor chestiunilor de drept cu care a fost învestită. Faptul că instanţa de apel a reluat motivarea pe soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive nu este un argument în favoarea susţinerilor recurentei-pârâte în sensul că instanţa apelului ar fi reţinut motivarea de la fond, deşi nu există critică pe soluţia dată acestei excepţii, ci, reţine instanţa de recurs, a fost provocată chiar de motivele de apel în care s-a invocat pronunţarea generică a instanţei de fond pe excepţiile invocate, fără să fie relevate şi considerentele reţinute.

Instanţa de apel a răspuns şi criticii privind presupusa încălcare a dreptului la apărare al recurentei-pârâte şi a principiului disponibilităţii, reţinând expres că în cauză nu a intervenit o schimbare a încadrării juridice care să fie pusă în discuţia părţilor tocmai pentru respectarea acestor principii.

Cât priveşte critica relativă la nemotivarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei-pârâte de către instanţa de apel, Înalta Curte a reţinut că o atare susţinere este infirmată de conţinutul considerentelor deciziei, instanţa de apel reanalizând situaţia recurentei-pârâte de parte în contractul încheiat cu beneficiarul asigurării.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C. SRL ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte a obligat recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, reţinând culpa procesuală a acesteia.