Competence retention after value clarification: Application of Article 181 CPC to post-cassation expertise findings

Casare cu trimitere pentru administrarea unei expertize de specialitate. Precizarea acţiunii conform art. 132 alin. (2) C. proc. civ. Instanţa competentă material în raport cu dispoziţiile art. 181 C. proc. civ.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Dispoziţii speciale

Index alfabetic: competenţă materială

- casare cu trimitere

- precizarea valorică a acţiunii

- declinarea competenţei

C. proc. civ., art. 2 pct. 1 lit. b), art. 181, art. 132 alin. (2), art. 304 pct. 3, art. 315

Potrivit prevederilor art. 181 C. proc. civ., instanţa învestită conform dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.

În cazul în care, după casarea cu trimitere, judecătoria a administrat proba cu expertiză, dispusă ca urmare a îndrumărilor date prin decizia de casare, iar concluziile acesteia au fost însuşite de reclamant, acesta precizându-şi valoric acţiunea prin majorarea cuantumului pretenţiilor, în conformitate cu art. 132 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea acesteia de declinare a competenţei în favoarea tribunalului este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 181 C. proc. civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 918 din 11 martie 2014

Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod de procedură civilă.

Prin decizia nr.8 din 11 februarie 2012, Curtea de Apel Craiova, Secţia I civilă, a respins excepţia netimbrării invocată de pârâtele SC M. SA şi Asociaţia C.E., a admis apelurile declarate de pârâte împotriva sentinţei nr. 17 din 27 ianuarie 2012 pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acţiunea promovată de reclamantul Consiliul Judeţean D. şi, în consecinţă, a obligat-o pe pârâta Asociaţia C.E. să restituie bunurile mobile identificate în anexele 5 şi 6 din raportul de expertiză întocmit în apel şi pe pârâta SC M. SA la plata sumei de 83.489 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor menţionate în procesul-verbal din 19 mai 2004 şi neprezentate, astfel cum au fost enumerate în anexele 7 şi 8 din acelaşi raport de expertiză.

Instanţa de apel a apreciat apelul declarat de pârâta SC M. SA întemeiat numai cu privire la motivul de apel referitor la evaluarea bunurilor mobile, considerând ca neîntemeiată critica sentinţei sub aspectul încălcării competenţei de ordine publică raportat la dispoziţiile art. 181 coroborate cu cele ale art. 132 alin. (2) C. proc. civ.

Sub acest aspect s-a motivat că prin decizia nr. 1120 din 21 octombrie 2009, Curtea de Apel Craiova a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Craiova cu îndrumarea expresă de a se ordona efectuarea unei expertize tehnice de identificare şi evaluare a bunurilor menţionate în procesul verbal încheiat la data de 19 mai 2004, iar raportul de expertiză prin suplimentul efectuat la acesta la proba cu expertiza administrată de judecătorie a concluzionat că valoarea bunurilor neidentificate, este în sumă de 8.368.970,91 Ron.

Reţinând că dispoziţiile art. 181 C. proc. civ. nu sunt incidente întrucât valoarea bunurilor a fost stabilită după administrarea probei cu expertiza de specialitate dispusă ca urmare a îndrumărilor date prin decizia de casare, instanţa de control judiciar a concluzionat cu privire la critica greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 181 C. proc. civ., că instanţa de fond, tribunalul, a făcut o corectă aplicare a acestora deoarece judecătoria tot corect şi-a declinat competenţa în favoarea acestei instanţe prin reţinerea incidenţei art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Ambele apeluri declarate de pârâte au fost apreciate ca fondate numai sub aspectul motivului referitor la evaluarea bunurilor mobile ce formează obiectul litigiului, sens în care sumele de bani la care au fost obligate pârâtele-apelante au fost corectate, reţinând ca valabile valorile stabilite prin raportul de expertiză administrată de către această instanţă de apel, fiind înlăturate restul criticilor formulate cu privire la sentinţa apelată.

În contra acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâtele.

Recursul declarat de pârâta Asociaţia C.E. a fost anulat ca netimbrat în baza art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, această recurentă nefăcând dovada achitării taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina ei, cu al cărui cuantum a fost încunoştinţată recurenta-pârâtă prin citaţie pentru termenul de judecată stabilit, cererea de recurs neavând aplicat nici timbrul judiciar, situaţie în care, conform art. 9 din O.G. 32/1995, se aplică aceeaşi sancţiune.

Recurentul-reclamant a declarat recurs atât împotriva deciziei cât şi a încheierii din 4 februarie 2013, încheiere prin care, a susţinut recurentul, cererea de efectuare a unei noi expertize de specialitate în materia patrimoniului cultural i-a fost respinsă.

Criticile recurentului privesc încălcarea prevederilor legale ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ. cu privire la încuviinţarea probelor: respingerea probei cu expertiză de specialitate în materia bunurilor de patrimoniu, faţă de discrepanţa valorică dintre expertiza administrată la instanţa fond şi cea administrată de instanţa de apel de 37 ori, „tergiversarea cauzei” nefiind un argument în calea aflării adevărului; nepronunţarea asupra cererii de încuviinţare ca probă a raportului de expertiză extrajudiciară C.G., expertiza administrată de instanţa de apel aplicând un standard IUS care nu mai este operant din anul 2011, critici încadrabile atât în prevederile art. 304 pct. 5 cât şi ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 292, 295 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, constatând că dezvoltarea criticilor aduse de recurentul-reclamant deciziei atacate se încadrează în motivele de nelegalitate mai sus indicate, a respins excepţia nulităţii recursului declarat de această parte invocată de recurenta-pârâtă SC M. SA, reţinând ca nefiind întrunită ipoteza art. 3021 lit. c) C. proc. civ. pentru aplicarea sancţiunii nulităţii.

Recurenta-pârâtă SC M. SA a criticat decizia atât sub aspectul respingerii excepţiei de netimbrare, cât şi sub aspectul încălcării competenţei materiale şi al înlăturării criticii având ca obiect incidenţa art. 181 C. proc. civ., cât şi soluţia asupra criticilor pe fond, motivele fiind încadrate în situaţiile reglementate de art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ.

Cu privire la excepţia invocată, recurenta a criticat greşita aplicare a prevederilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare deoarece, pe de o parte, recurentul nu figurează în enumerarea pe care o face acest text de lege iar, pe de altă parte, cât priveşte teza a 2-a a textului, reclamantul deşi este instituţie publică, scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru nu operează în ce-l priveşte deoarece cererea pe care a promovat-o nu are ca obiect venituri publice, bunurile pe care le solicită nu au reprezentat o sumă de venituri publice, ele nefiind inventariate.

Critica soluţiei asupra excepţiei de netimbrare nu este fondată.

Înalta Curte a constatat că excepţia netimbrării acţiunii a fost invocată de apelantele-pârâte la termenul din 4 februarie 2013 când au cerut admiterea excepţiei de netimbrare a acţiunii la valoare de către reclamant şi darea în debit a intimatului-reclamant cu suma datorată.

Observă, de asemenea, că recurenta-pârâtă nu are calitatea de a invoca executarea sau nu, sau modul în care instanţa a stabilit în cadrul unui raport de drept fiscal obligaţia cu această natură în sarcina debitorului reclamant, ea neavând calitatea de parte a raportului de drept public, excepţia invocată nefiind deci o excepţie de drept procesual privat care să-i susţină calitatea în aplicarea art. 137 C. proc. civ.

Conform art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, posibilitatea constatării că în fazele procesuale anterioare taxa de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal revine numai instanţei judecătoreşti învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare, situaţie în care aceasta va dispune obligarea părţii la plata taxelor de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu. Potrivit aceluiaşi text de lege, executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităţilor teritoriale subordonate Ministerului Finanţelor Publice în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor bugetare, nefiind, astfel, nici un dubiu că instanţa a dispus debitarea ca autoritate de drept public fiscal faţă de debitorul fiscal aflat în raport de subordonare cu aceasta, independent de raportul de drept privat dedus judecăţii.

Oricum, soluţia instanţei de apel asupra excepţiei este corectă, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 coroborat cu prevederile art. 26 alin. (3) din Normele Metodologice pentru aplicarea legii care explicitează sintagma „venituri publice” ca fiind categoria în care intră şi veniturile bugetului instituţiilor publice provenite din sursele prevăzute în legile de aprobare a bugetelor, critica recurentei în sensul că decizia s-ar fi limitat la a da definiţia veniturilor publice fiind neavenită. Corect decizia a reţinut că noţiunea „venituri bugetare” este definită prin art. 2 pct. 42 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi că bunurile mobile a căror restituire se solicită se constituie într-un venit la bugetul public al acestei instituţii reflectat în patrimoniul reclamantului.

Drept urmare, legal a fost respinsă excepţia de netimbrare, critica cu acest obiect întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nefiind fondată.

Cu privire la critica deciziei asupra apelului, recurenta-pârâtă a dezvoltat atât motive de casare cât şi de modificare.

Motivele de casare au ca obiect încălcarea competenţei materiale şi greşita aplicare a prevederilor art. 181 C. proc. civ. prin încălcarea formelor procedurale, a deciziei de casare pronunţată în primul ciclu procesual, încadrabile în art. 304 pct. 3 şi 5 C. proc. civ.

Recurenta a criticat respingerea motivului de apel cu acest obiect, considerentele în argumentare fiind greşite deoarece, a susţinut recurenta, prin decizia nr. 1120 din 21 octombrie 2009, pronunţată în primul ciclu procesual, Curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, Judecătoria Craiova, făcând ea aplicarea prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. şi învestind legal Judecătoria Craiova potrivit dispoziţiilor după valoarea obiectului cererii.

A arătat că, după casare cu trimitere, judecătoria a administrat proba cu expertiză, ale cărei concluzii au fost însuşite de reclamant, sens în care acesta şi-a precizat valoric acţiunea în conformitate cu art. 132 alin. (2) C. proc. civ. la data de 22 aprilie 2011, după care această instanţă la 27 mai 2011 şi-a declinat competenta, reţinând că obiectul litigiului are, astfel, o valoare mai mare de 500.000 lei.

A mai arătat recurentul că tribunalul, din oficiu, a invocat excepţia lipsei de competenţă materială, excepţie pe care a respins-o prin încheierea din 9 decembrie 2011, reţinând că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C. proc. civ. Că primul motiv de apel împotriva sentinţei tribunalului l-a reprezentat critica soluţiei excepţiei lipsei de competenţă materială a Tribunalului Dolj în soluţionarea pe fond a cauzei, neîntemeiat respins prin decizia recurată.

Decizia atacată omite a arăta că instanţa de recurs în primul ciclu procesual a solicitat reclamantului să-şi precizeze valoarea cererii cu scopul expres al stabilirii competenţei materiale după valoare, casarea fiind dispusă pentru administrarea unei expertize şi trimisă la instanţa competentă, că instanţa competentă s-a stabilit anterior efectuării expertizei, iar nu ulterior, cum greşit a motivat instanţa.

Sub acest aspect recurentul a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 3 raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., casarea deciziei şi a sentinţei şi trimiterea cauzei la instanţa competentă să judece fondul, anume la Judecătoria Craiova.

Motivele de modificare au fost încadrate de recurent în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi au ca obiect soluţionarea criticilor din apel prin decizia atacată pe fondul litigiului.

Greşit instanţa de apel nu a reţinut lipsa calităţii sale procesuale pasive constatată irevocabil prin sentinţa nr. 3638 din 15 aprilie 2005, prin care acţiunea în revendicare a reclamantului a fost respinsă pe acest temei, considerentul instanţei de apel cu privire la obligaţia sa de a se îngriji de bunuri, de păstrarea bunurilor până la 6 februarie 2006 fiind neîntemeiat, deoarece această obligaţie s-a stins anterior, la data de 25 iunie 2004, când prin contractul de vânzare-cumpărare a transmis către pârâta Asociaţia C.C.O. atât detenţia (custodia) bunurilor, cât şi obligaţia de restituire a acestor bunuri către reclamant, iar această pârâtă şi-a asumat obligaţia de restituire. Prin toate demersurile sale, reclamantul, chiar anterior datei de 6 februarie 2006, a acceptat schimbarea persoanei depozitarului, toate expertizele stabilind că bunurile sunt în posesia Asociaţiei.

Greşită este decizia şi cu privire la reţinerea inopozabilităţii acordului cu privire la vânzarea bunurilor către Asociaţie, vânzarea fiind consfinţită implicit de către reclamant. S-a ignorat şi recunoaşterea Asociaţiei în sensul că toate bunurile în litigiu au fost preluate şi sunt la aceasta, concludent fiind referatul înregistrat la reclamant la 30 martie 2005/nr. 3109.

Reclamantul şi-a îndreptat toate demersurile către Asociaţie în ce priveşte recuperarea bunurilor, a susţinut recurenta, acesta acceptând schimbarea depozitarului, până în septembrie 2009, când, la solicitarea instanţei, estimează valoarea obiectului acţiunii.

Recurenta a făcut, totodată, trimitere la expertizele administrate şi a criticat stabilirea altor raporturi juridice decât cele care au existat între părţi ca şi modul în care s-a dispus executarea parţială a aceleiaşi obligaţii de a face, de restituire, de către fiecare pârâtă, deşi toţi experţii au constatat că toate bunurile mobile sunt în posesia Asociaţiei pârâte. Greşit s-a pronunţat decizia şi cu privire la solidaritate, a susţinut recurenta, fără indicarea temeiului de drept, reclamantul acceptând nu numai schimbarea depozitarului dar şi faptul că această schimbare s-a făcut cu privire la toate bunurile în litigiu.

Recursurile reclamantului şi pârâtei sunt fondate pentru şi în limita considerentelor care urmează.

Din evocarea motivelor de recurs dezvoltate de recurentul-reclamant şi de recurenta-pârâtă rezultă că parte din acestea sunt motive care atrag casarea hotărârii recurate, respectiv motivele care se încadrează în situaţiile reglementate de art. 304 pct. 3 şi 5 C. proc. civ., parte din ele atrag modificarea deciziei atacate, cele încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Prioritar, conform ordinii instituite de art. 304 vor fi examinate motivele de casare, anume motivul încadrat în art. 304 pct. 3 C. proc. civ.: „când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii” care potrivit art. 312 alin. (6) C. proc. civ. atrage soluţia trimiterii dosarului spre judecare instanţei competente, coroborat cu motivul încadrat în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pe care-l implică.

Cu privire la motivul de casare încadrat în art. 304 pct. 3 C. proc. civ., pe care recurenta-pârâtă l-a dezvoltat în recursul său prin raportare la aplicarea de către instanţa de fond şi de apel în al doilea ciclu procesual a dispoziţiilor art. 181 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat, pentru considerentele care urmează, că acesta este fondat, situaţie în care a constatat şi că, în raport de prevederile art. 4 pct.1 coroborate cu art. 299 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea căii de atac a recursului în litigiul de faţă nu revine în competenţa Înaltei Curţi, ci a curţii de apel, cum corect s-a procedat în primul ciclu procesual.

Reclamantul-recurent a învestit Judecătoria Craiova ca instanţă de fond cu o cerere în restituirea unor bunuri mobile la data de 9 noiembrie 2006.

Prin sentinţa civilă nr. 6544 din 25 aprilie 2008, pe baza probelor administrate, această instanţă a respins acţiunea faţă de pârâta SC M. SA ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă şi ca neîntemeiată faţă de pârâta Asociaţia C.C.O.

Tribunalul Dolj, prin decizia nr. 121 din 20 februarie 2009, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei menţionate ca nefondat.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 1120 din 21 octombrie 2009, a admis recursul declarat de reclamantul Consiliul Judeţean D., a casat ambele hotărâri pronunţate în cauză şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, Judecătoria Craiova.

Casarea a fost dispusă ca urmare a constatării că instanţele nu au soluţionat fondul cauzei astfel cum au fost învestite, reţinând că raporturile juridice s-au derulat între toate părţile litigante, situaţie în care conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ. a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond. Instanţa de casare a apreciat ca necesară efectuarea unei expertize tehnice de identificare şi evaluare a bunurilor menţionate în procesul-verbal încheiat în 19 mai 2004 şi care să stabilească bunurile care mai există depozitate în sediul pârâtei Asociaţia C. ce pot fi restituite în natură, precum şi echivalentul celor care nu mai există. A apreciat că prima instanţă urmează să verifice dacă bunurile ridicate de un reprezentant al recurentului menţionate în procesul-verbal încheiat la 19 mai 2005 fac parte din cele menţionate în procesul-verbal din 19 mai 2004 şi să analizeze susţinerile părţilor raportate la obiectul acţiunii, trimiţând astfel cauza spre rejudecare la Judecătoria Craiova.

Prealabil pronunţării deciziei, această instanţă de recurs, prin încheierea din 27 mai 2009, a pus în vedere reclamantului-recurent să precizeze până la următorul termen de judecată valoarea bunurilor mobile a căror restituire o solicită, când a dispus şi o adresă în acest sens cu menţiunea că precizarea valorii estimative globale a bunurilor mobile care fac obiectul acţiunii este necesară pentru stabilirea competenţei materiale după valoare şi atrăgând atenţia recurentului-reclamant asupra necesităţii îndeplinirii acestei obligaţii în termenul prevăzut de lege, faţă de dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană cu privire la rezonabilitatea termenului de soluţionare a cauzei.

Conformându-se obligaţiei instituită de instanţă şi comunicând o preţuire a obiectului cererii de 438.471,70 Ron la următorul termen, 9 septembrie 2009, instanţa de recurs a procedat la judecată în sensul mai sus arătat, reţinând în raport de această valoare competenţa de primă instanţă a judecătoriei căreia i-a trimis cauza spre rejudecare, cu dezlegările obligatorii pentru această instanţă în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În rejudecare instanţa de fond – judecătoria – s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare şi a administrat proba cu expertiză cu obiectivele propuse de părţi şi cele menţionate în decizia de casare pe care a încuviinţat-o la termenul din 26 martie 2010, la raportul depus instanţa încuviinţând şi obiecţiunile propuse de părţi la termenul din 10 decembrie 2010.

Cu precizarea formulată pentru termenul din 22 aprilie 2011, reclamantul a declarat că îşi însuşeşte răspunsul expertului G.E. la obiecţiunile admise şi că în temeiul art. 132 alin. (2) C. proc. civ. îşi precizează acţiunea raportat la constatările şi valoarea reţinută în expertiză. La termenul din 22 aprilie 2011, judecătoria a admis în parte obiecţiunile la suplimentul raportului de expertiză formulate de asociaţie sens în care a dispus adresa expertului, cauza fiind amânată la 27 mai 2011, termen la care a constatat că expertul a răspuns la obiecţiuni şi, faţă de excepţia necompetenţei materiale raportat la valoarea precizată invocată de pârâte, excepţie cu care reclamanta a fost de acord a procedat la examinarea acesteia.

Constatând incidenţa art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., având în vedere art. 158 şi 159 pct. 2 C. proc. civ. modificat prin Legea nr. 202/2010, reţinând că reclamantul şi-a precizat acţiunea sub aspectul cuantumului valoric în raport de constatarea expertizei şi că acesta depăşeşte suma de 500.000 lei, Judecătoria Craiova şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Dolj, Secţia civilă, prin sentinţa nr. 4587 din 27 mai 2011.

Primind dosarul, tribunalul, la primul termen de judecată, a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei conform art. 181 C. proc. civ. pe care a pus-o în discuţia părţilor la termenul din 4 decembrie 2011, când a respins-o, cu motivarea că dispoziţiile art. 181 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speţă, deoarece se referă la situaţia în care pe parcursul judecăţii se modifică valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, iar faţă de precizarea acţiunii din 22 aprilie 2011 făcută în baza art. 132 alin. (2) C. proc. civ. reclamanta a precizat valoarea obiectului în sensul că aceasta depăşeşte suma de 500.000 lei, competenţa aparţinând tribunalului conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Motivul de apel formulat de pârâtă împotriva hotărârii tribunalului constând în încălcarea competenţei de ordine publică raportat la art. 181 coroborat cu art. 132 alin. (2) C. proc. civ. a fost apreciat ca nefondat de instanţa de apel prin decizia atacată cu recursurile de faţă, astfel cum rezultă din evocarea acesteia supra, reţinând că valoarea a fost stabilită după administrarea probei cu expertiza de specialitate dispusă ca urmare a îndrumărilor date prin decizia de casare, astfel că în mod corect a reţinut judecătoria incidenţa art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Constatarea instanţei de apel este greşită în raport de dispoziţiile deciziei de casare nr. 1120/2009, pronunţată de Curtea de apel ca instanţă de recurs în primul ciclu procesual, conform căreia, astfel cum detaliat s-a evocat, cauza a fost trimisă pentru rejudecare pe fond la instanţa competentă să soluţioneze litigiul în primă instanţă, dispunerea efectuării unei expertize cu fixarea unora din obiective încadrându-se în dezlegarea obligatorie pentru instanţa competentă care primeşte dosarul în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fiind, de altfel, total nejuridică ideea că s-a trimis de către instanţa de recurs dosarul pentru a se efectua expertiza în vederea preţuirii obiectului cererii în raport de care să se stabilească competenţa materială după valoare.

Aceasta deoarece, pe de o parte, în acest scop instanţa de recurs a solicitat precizări din partea recurentului-reclamant şi în raport de cuantumul comunicat a trimis cauza la instanţa competentă în raport de dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Dacă nu ar fi procedat astfel, această instanţă ar fi încălcat prevederile art. 312 alin. (6) C. proc. civ. deoarece, în toate cazurile de casare când în discuţie, precum în cazul de faţă, este problema stabilirii competenţei, cauza se trimite numai instanţei pe care instanţa de recurs o consideră competentă să soluţioneze pricina, pentru a da eficienţă dispoziţiilor pe care le conţine art. 315 C. proc. civ. şi care stabilesc imperativ procedura pe care instanţa care primeşte dosarul trebuie să o urmeze.

Ca atare, Înalta Curte a constatat că tribunalul greşit şi-a apreciat competenţa şi greşit a făcut aplicarea art. 18 C. proc. civ., hotărârea pe care, astfel, a pronunţat-o pe fond fiind dată de o instanţă necompetentă material. Constată şi că instanţa de apel greşit s-a socotit competentă ca instanţă de apel în verificarea propriei sale competenţe conform art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., pe de o parte, iar, pe de altă parte, greşit a soluţionat motivul de apel, în speţă, dând o greşită interpretare dispoziţiilor primei decizii de casare în contra prevederilor legale care reglementează această procedură. Concluzia că judecătoria a aplicat corect art. 18 C. proc. civ., este adevărat, fără a mai face eroarea de interpretare a prevederilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 181 C. proc. civ., fiind evident că acest din urmă articol are în vedere modificarea în ce priveşte cuantumul, concretizat într-o precizare a acestuia, iar nu modificarea cererii de chemare în judecată sub aspectul naturii obiectului său sau al adăugării unor noi capete de cerere, este deci greşită în contextul menţionatei decizii de casare.

Prin urmare, Înalta Curte, apreciind ca fondate motivele de casare care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 5 C. proc. civ., a admis ambele recursuri, a casat în parte decizia atacată cu recurs, în sensul că a menţinut numai dispoziţia cu privire la soluţia asupra excepţiei de netimbrare şi a trimis cauza la instanţa competentă, în aplicarea art. 181 C. proc. civ., la judecătorie, casând în tot şi sentinţa tribunalului care, cu încălcarea deciziei irevocabile de casare, s-a socotit legal învestit prin hotărârea de declinare a judecătoriei.

Judecata în faţa judecătoriei va reîncepe de la actul procedural anterior dispoziţiei de declinare din 27 mai 2011 în acest context invalidată, generată de comportamentul procesual al părţilor care astfel şi-au asumat perspectiva tergiversării soluţionării litigiului şi care circumstanţiază rezonabilitatea termenului la care referă art. 6 din Convenţia europeană, instanţa de fond competentă urmând să procedeze la îndeplinirea integrală a dispoziţiilor deciziei de casare nr. 1120 din 21 noiembrie 2009 cu luarea în considerare, desigur, a prevederilor art. 131 şi 271 C. proc. civ.

Totodată, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de fond va ţine seama de toate motivele invocate de recurenţi, mai sus expuse, în măsura compatibilităţii lor cu dispoziţiile menţionatei decizii de casare şi cu stadiul procesual: judecata în primă instanţă şi cu observarea principiului disponibilităţii, admiterea ambelor recursuri fiind impusă de imperativul unei judecăţi unitare, astfel cum rezultă din evocarea acestora.