Invalidity of contractual clause determined by internal inconsistency rather than violation of mandatory legal norms

Constatarea caracterului ilicit al unei clauze contractuale prin raportare la alte clauze din contract. Inadmisibilitate

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: obligaţie de a face

- contract de consultanţă

- clauză de exclusivitate

- caracter ilicit

C. civ., art. 966, art. 968

Caracterul ilicit al unei clauze contractuale se poate stabili numai prin raportare la normele legale pretins încălcate.

În consecinţă, este nelegală hotărârea prin care instanţa reţine caracterul ilicit al unei clauze contractuale prin raportare la alte clauze din contract şi constată nulitatea acesteia fără să indice norma de drept substanţial, imperativă, care a fost încălcată.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 58 din 16 ianuarie 2014

Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. xx6/30/2011, la data de 19.01.2011, reclamanta SC S.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC V.I. SRL, SC P.E. SRL, SC P. SRL, SC I.I.M. SRL şi SC G.I. RNG SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate pârâtele să respecte dispoziţiile contractului nr. 33/31.10.2005 şi actul adiţional nr. 1/10.02.2006, respectiv de a sista toate activităţile desfăşurate pe platformele proprietatea SC V.I. SRL, situate în Timişoara, Str. G. nr. 25 şi localitatea M., Judeţul Timiş.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, SC V.I. SRL a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca netemeinică şi nelegală, motivat de faptul că este lipsită de interes legitim, juridic, personal, născut şi actual în sensul că reclamanta nu a produs nicio dovadă a existenţei unei aparenţe de drept şi nu a justificat niciun drept care ar putea fi prejudiciat prin continuarea activităţii comerciale a unor terţi, contestând pe calea acţiunii dreptul de proprietate asupra platformelor industriale la care face referire, fără a revendica un drept de proprietate personal.

Pe cale reconvenţională, SC V.I. SRL a solicitat a se constata nulitatea absolută a clauzei de exclusivitate conţinută de art. 5 (1) din contractul nr. 33/31.10.2005 încheiat între părţi, clauză care priveşte prestarea de către SC S.T. SRL a serviciilor de consultanţă privind valorificarea bunurilor, obiect al convenţiei şi este lovită de nulitate absolută pentru cauză ilicită având în vedere că impune în favoarea reclamantei exclusivitatea la infinit, fără o determinare temporară, durata contractului fiind determinată doar de finalizarea vânzării anumitor bunuri.

Prin sentinţa civilă nr. 844 din 12 aprilie 2011, pronunţată în dosarul nr. xx6/30/2010, Tribunalul Timiş a respins excepţiile invocate în cauză, respectiv excepţia de inadmisibilitate a cererii reclamantei, invocată de pârâta SC V.I. SRL şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al SC V.I. SRL Bucureşti.

A respins acţiunea principală formulată de reclamanta SC S.T. SRL Bucureşti în contradictoriu cu pârâtele SC V.I. SRL, SC P.E. SRL, SC P. SRL, SC I.I.M. SRL şi SC G.I. RNG SRL.

A admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţională SC V.I. SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţională SC S.T. SRL.

A constatat nulitatea absolută a clauzei de exclusivitate conţinute de art. 5 (1) din contractul nr. 33/31.10.2005 încheiat între SC V.I. SRL şi I.C.I.S.I. SRL (societate căreia i s-a substituit ulterior SC S.T. SRL).

A obligat reclamanta SC S.T. SRL faţă de pârâtele SC I.I.M. SRL, SC P. SRL şi SC G.I. RNG SRL la câte 20.000 lei, cheltuieli de judecată pentru fiecare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Contractul de consultanţă nr. 33/31.10.2005 încheiat între SC I.C.I.S.I. SRL şi SC V.I. SRL are ca obiect acordarea de către consultant (SC I.C.I.S.I. SRL), beneficiarului (SC V.I. SRL), consultanţă tehnică, economică, juridică printr-o societate de avocaţi, în vederea achiziţionării prin licitaţie a activelor, bunuri mobile şi imobile aparţinând SC S. SA - în faliment, bunuri enumerate în anexele la caietul de sarcini şi în anexa 1, parte integrantă din contract, în schimbul unui onorariu de 1.250.000 euro plus TVA pentru serviciile prestate conform art. 2.1 lit. a, b, c şi h, iar pentru serviciile prevăzute la literele d, e, f şi g părţile au stabilit, cu titlu de onorariu, un procent de 10 % din preţul cu care vor fi valorificate toate bunurile achiziţionate, cu excepţia terenurilor şi a unor clădiri care vor fi identificate ulterior, prin act adiţional.

Prin actul adiţional nr. 1 la contract, obligaţiile şi drepturile ce derivă din contractul nr. 33/2005 au fost cedate acceptantului SC S.T. SRL.

Faţă de obiectul contractului sus indicat, reclamanta şi-a motivat cererea prin aceea că are dreptul de a administra, conserva, valorifica şi dispune de toate bunurile dobândite de SC V.I. SRL, ceea ce nu corespunde contractului şi scopului pentru care a fost încheiat, respectiv acela de a acorda consultanţă în vederea achiziţionării activelor SC S. SA.

S-a reţinut că interesul reclamantei este doar acela de a percepe onorariul de 1.250.000 euro pentru prestarea serviciilor legate de analiza rapoartelor de evaluare din dosarul de faliment (lit.a), întocmirea documentaţiilor necesare licitaţiei (lit.b), asigurarea consultanţei economice, tehnice pe tot parcursul procedurii de licitaţie (lit.c), demersuri în vederea asigurării serviciilor de consultanţă juridică şi de a reprezenta beneficiarul printr-o societate de avocaţi, în scopul achiziţionării prin licitaţie de bunuri mobile şi imobile ale societăţii în faliment.

S-a mai reţinut că interesul reclamantei este mai ales de a obţine 10% din preţul obţinut, urmare a valorificării bunurilor achiziţionate în modalitatea arătată mai sus, pentru serviciile prestate pârâtei beneficiare, cuprinse la art. 2.1, respectiv: analiza oportunităţii de afaceri existente pe piaţă, pentru valorificarea bunurilor la cel mai bun preţ (lit.d), identificarea celor mai bune oferte în scopul valorificării bunurilor mobile şi imobile, cu excepţia terenurilor (lit.e), negocierea contractelor de vânzare-cumpărare a bunurilor achiziţionate ce urmează a fi valorificate (lit.f), orice alte servicii conexe valorificării bunurilor achiziţionate (lit.g).

Potrivit art. 4.4 din contract, sumele stabilite în sarcina pârâtei beneficiare a serviciilor devin scadente la momentul intabulării pe numele acesteia a bunurilor achiziţionate, încât se poate lesne concluziona că cererea reclamantei, astfel cum a fost formulată, nu este întemeiată, ea solicită ca pârâtele să fie obligate la respectarea dispoziţiilor contractului nr. 33/31.10.2005 şi actul adiţional nr. 1/10.02.2006, cu excepţia pârâtei SC V.I. SRL, celelalte nu au fost părţi ale raportului juridic generat de contractul 33/2005. Reclamanta trebuia să dovedească, prin prisma art. 1169 C. civ., ce anume prevederi contractuale nu au fost respectate de către SC V.I. SRL, întrucât, potrivit contractului, aceasta din urmă nu avea nici o restricţie de a nu înstrăina respectivele bunuri achiziţionate, singura sa obligaţie fiind aceea de a efectua plata către reclamantă, pentru serviciile de consultanţă prestate, respectiv onorariul fix în cuantumul stabilit şi 10% din valorificarea bunurilor, acest procent putând fi determinat din facturile fiscale emise urmare a vânzării-cumpărării.

S-a menţionat că la art. 5.1 din contract părţile au prevăzut că „beneficiarul se obligă să acorde consultantului exclusivitatea dreptului de a valorifica întreg patrimoniul achiziţionat, cu excepţia terenurilor şi cu excepţia unor clădiri care vor fi identificate de comun acord, de părţi, ulterior, prin act adiţional la prezentul contract. Prin exclusivitatea dreptului de a valorifica patrimoniul, părţile înţeleg dreptul Consultantului de a fi singurul abilitat să prospecteze piaţa în vederea găsirii celor mai bune oportunităţi de valorificare, de a face selecţia ofertelor şi de a o alege pe cea mai avantajoasă, după consultarea Beneficiarului”.

S-a apreciat că această prevedere inserată la capitolul „drepturile şi obligaţiile părţilor” este în contradicţie cu însuşi obiectul contractului redat la art. 2.1 prin care Consultantul doar asigură Beneficiarului consultanţă tehnică, economică, juridică în vederea achiziţionării prin licitaţie a activelor aparţinând SC S. SA - în faliment. Este în contradicţie şi cu art. 5.2 potrivit căruia Beneficiarul se obligă să valorifice, în totalitate, toate bunurile mobile şi imobile achiziţionate, cu excepţia terenurilor şi a unor clădiri, faţă de dispoziţia cuprinsă la art. 5.1, prin care beneficiarul acordă consultantului exclusivitatea dreptului de valorificare a patrimoniului achiziţionat. Este în contradicţie cu normele de procedură civilă referitoare la licitaţie, deşi, la art. 2.1, consultanţa se referă la achiziţionarea activelor societăţii în faliment prin licitaţie, prevederile art. 5.1 dând dreptul consultantului de a face selecţia ofertelor.

Prevederea pe care SC V.I. SRL a considerat-o lipsită de efecte juridice solicitând a se constata nulitatea absolută a acesteia, s-a apreciat că este în contradicţie şi cu însăşi raţiunea înfiinţării unei societăţi comerciale, aceea de obţinere de profit prin efectuarea de acte de comerţ şi obstrucţionează activitatea acesteia prin clauza de exclusivitate cuprinsă la art. 5.1 din contract care dă dreptul Consultantului de valorificare a respectivelor bunuri pe o durată nedeterminată, a cărei finalitate se întrevede doar la vânzarea tuturor bunurilor societăţii în faliment, ea fraudând atât Legea nr. 31/1990 cât şi interesele individuale ale societăţii pârâte, incidente devenind prevederile art. 966, 968 C. civ.

S-a reţinut că acţiunea principală este neîntemeiată şi faţă de celelalte pârâte, dreptul de creanţă pe care reclamanta pretinde că îl are faţă de SC V.I. SRL, nefiindu-le opozabil acestora, faţă de care nu există nici un raport obligaţional. Dimpotrivă, art. 4.2 din contract dispune că procentul de 10% cuvenit reclamantei pentru serviciile de consultanţă se aplică la preţul de valorificare al bunurilor. Reclamanta nu deţine un drept de proprietate asupra bunurilor achiziţionate şi valorificate, ci un drept de creanţă asupra SC V.I. SRL care poate fi urmărită silit şi care nu generează obligaţii în sarcina terţilor.

A fost respinsă excepţia de inadmisibilitate a cererii reclamantei, invocată de pârâta SC V.I. SRL, faţă de liberul acces la justiţie, prevederile art. 111 C. proc. civ. invocate de autoarea excepţiei nefiind incidente, prin cerere urmărindu-se constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, nu realizarea dreptului şi nici instituirea unui sechestru asigurator.

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant al SC V.I. SRL, existând la dosarul cauzei dovezi din care rezultă mandatul acordat apărătorului prin semnăturile conjuncte ale ambilor asociaţi.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost reţinută culpa procesuală a reclamantei care a fost obligată faţă de pârâte la câte 20.000 lei pentru fiecare, constând în onorariu avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta SC S.T. SRL Bucureşti, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, în sensul admiterii cererii sale de chemare în judecată şi a respingerii cererii reconvenţionale.

În drept, apelanta a invocat art. 282 şi urm. C. proc. civ.

Prin notele de şedinţă depuse la dosar în şedinţa publică din 4 aprilie 2012, pârâta-intimată SC V.I. SRL a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin concluziile scrise formulate, pârâta-intimată SC V.I. SRL a solicitat instanţei să se respingă cererea de apel formulată de reclamanta SC S.T. SRL pentru motivele detaliate în respectivele concluzii.

Prin concluziile scrise înregistrate prin Registratura Curţii de apel în data de 11 mai 2012, reclamanta-apelantă SC S.T. SRL Bucureşti a solicitat admiterea apelului formulat de societatea sa împotriva sentinţei civile nr. 844/2011 a instanţei de fond solicitând modificarea în tot a acestei sentinţe.

Prin decizia civilă nr. 120 din 16 mai 2012, Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercialǎ, a respins apelul declarat de reclamanta SC S.T. SRL în contradictoriu cu pârâtele-intimate SC V.I. SRL, SC P.E. SRL şi SC G.I. RNG SRL.

A dat în debit pârâta-intimată SC V.I. SRL cu suma de 81.207 lei datorată de pârâtă în primă instanţă, aferentă cererii reconvenţionale formulate în cauză, executarea silită a debitului urmând a fi efectuată de către organele executare ale Municipiului Bucureşti subordonate Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti.

A dispus transmiterea unui exemplar din Încheierea Şedinţei Camerei de Consiliu din 12 ianuarie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. xx6/30/2011, organelor de executare competente ale Municipiului Bucureşti subordonate Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti pentru punerea în executare a hotărârii, respectiv a măsurii dispuse de Curtea de Apel Timişoara în data de 12 ianuarie 2012, de amânare a plăţii taxei judiciare de timbru în sumă de 178.703 lei, până la data pronunţării deciziei asupra prezentului apel, facilitate acordată reclamantei-apelante SC S.T. SRL înmatriculată la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bucureşti sub nr. J 40//2004, CUI 1613*, debit fiscal RO.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Au fost găsite netemeinice susţinerile reclamantei-apelante referitoare la necompetenţa teritorială a Tribunalului Timiş privind soluţionarea cererii reconvenţionale.

S-a reţinut că în cazul cererii reconvenţionale se aplică o prorogare legală de competenţă. Conform art. 17 C. proc. civ., „cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală".

Nici art. 5 şi nici art. 10 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de V.

Întrucât Tribunalul Timiş a devenit competent asupra cererii principale (prin faptul că reclamanta-apelantă a înregistrat cererea sa pe rolul acestei instanţe, iar pârâtul nu s-a opus acestei învestiri), aceeaşi instanţă este competentă şi în legătură cu cererea reconvenţională formulată de pârâta SC V.I. SRL din acţiunea principală, în virtutea prorogării de competenţă stabilite de art. 17 C. proc. civ.

Reclamantul a renunţat la clauza atributivă de competenţă prin formularea cererii introductive în faţa Tribunalului Timiş. Este adevărat că prin clauza 10.2 din contractul de consultanţă, părţile au stabilit competenţa soluţionării litigiilor în legătură cu acest contract în favoarea instanţelor din Bucureşti. Prin faptul că reclamanta SC S.T. SRL a formulat cererea de chemare în judecată în faţa Tribunalului Timiş, acesta a renunţat, în mod implicit, la competenţa teritorială convenţională. Mai mult decât atât, prin faptul că pârâta V. nu s-a opus soluţionării litigiului de către instanţa învestită, rezultă că între părţi a intervenit un nou acord de voinţă, tacit, cu privire la competenţa soluţionării litigiului de către Tribunalul Timiş.

S-a reţinut că necompetenţa invocată este de ordine privată, iar nu publică.

Judecarea cererii reconvenţionale împreună cu acţiunea principală a fost impusă de necesitatea asigurării unui act de justiţie unitar.

Referitor la motivul de apel invocat de pârâtă în sensul că prima instanţă a anulat clauza de exclusivitate fără a pune în vedere pârâtei SC V.I. SRL să achite vreo taxa de timbru la valoarea acestei clauze, s-a reţinut că Legea nr. 146/1997, art. 20 alin. (5), tratează, în mod expres, cazul în care în fazele procesuale superioare se constată că în prima instanţă taxa judiciară de timbru nu a fost achitată.

Au fost găsite neîntemeiate criticile reclamantei-apelante privind lipsa calităţii de reprezentant a societăţii de avocaţi angajaţi de pârâta SC V.I. SRL.

S-a reţinut că, în conformitate cu art. 68 alin. (1) C. proc. civ., împuternicirea avocaţială este suficientă pentru a proba calitatea de reprezentant.

Referitor la cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă-reconvenţională SC V.I. SRL, s-a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a constatat nulitatea absolută a clauzei de exclusivitate conţinute de art. 5 (1) din contractul nr. 33/31 octombrie 2005 încheiat între SC V.I. SRL şi SC I.C.I.S.I. SRL (societate căreia i s-a substituit ulterior reclamanta SC S.T. SRL), deoarece această prevedere legală inserată în capitolul „Drepturile şi obligaţiile părţilor” este în contradicţie cu însuşi obiectul contractului redat la art. 2.1, cât şi cu dispoziţiile art. 5.2. din acelaşi contract.

Prin instituirea unei interdicţii în sarcina SC V.I. SRL de a dispune de bunurile proprietatea sa, altfel decât prin intermedierea şi cu acordul SC S.T. SRL, s-ar ajunge ca respectivele bunuri să fie indisponibilizate.

Clauza de exclusivitate privind prestarea de către reclamanta SC S.T. SRL a serviciilor de consultanţă privind valorificarea bunurilor obiect al convenţiei este lovită de nulitate absolută, aşa cum a constatat prima instanţă, pentru cauza ilicită, având în vedere că a impus în favoarea reclamantei SC S.T. SRL exclusivitatea la infinit, fără o determinare temporală.

De asemenea, clauza de exclusivitate inserată la art. 5.1. din contract este în contradicţie cu însăşi raţiunea înfiinţării unei societăţii comerciale, aceea de obţinere de profit prin efectuarea de acte de comerţ, şi obstrucţionează activitatea acesteia dând dreptul consultantului de a valorifica respectivele bunuri pe o perioadă nedeterminată, încălcându-se prin aceasta atât dispoziţiile Legii nr. 31/1990, cât şi interesele individuale ale societăţii pârâte, devenind incidente dispoziţiile art. 966, 968 C. civ.

În ce priveşte respingerea cererii reclamantei SC S.T. SRL de chemare în judecată s-a constatat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că din analiza obiectului contractului nr. 33/2005, rezultă că acesta exceptează terenurile în legătură cu care se cere sistarea activităţilor prin prevederile cuprinse la art. 2.1 lit. e, art. 3.1, 4.2, 4.3, 4.5, 5.1, 5.2, astfel că susţinerile reclamantei, pe care, de altfel, şi-a întemeiat cererea în ansamblul său, sunt neavenite.

În virtutea contractului, reclamanta SC S.T. SRL deţine un simplu drept de creanţă împotriva pârâtei SC V.I. SRL, drept care nu-i permite să ceară obligarea acesteia să facă sau să nu facă ceva în legătură cu bunurile sale.

Referitor la susţinerile reclamantei-apelante în sensul că prima instanţă ar fi dispus obligarea societăţii sale la cheltuieli de judecată într-un cuantum exagerat de mare faţă de prestaţiile avocaţilor în prezenta cauză, care s-a soluţionat la două termene de judecată, instanţa de apel a reţinut că aceste critici sunt neîntemeiate, având în vedere că onorariile avocaţilor au fost stabilite în funcţie nu doar de timpul petrecut în instanţă, ci şi de importanţa cauzei dedusă judecăţii, cu o valoare de mai multe milioane euro şi de experienţa şi specializarea avocaţilor.

În baza dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 a fost dată în debit pârâta-intimată SC V.I. SRL cu suma de 81.207 lei, datorată de pârâtă în primă instanţă, aferentă cererii reconvenţionale formulate în cauză, executarea silită a debitului urmând a fi efectuată de către organele executare ale Municipiului Bucureşti subordonate Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti.

În baza art. 212 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997 s-a dispus transmiterea unui exemplar din Încheierea Şedinţei Camerei de Consiliu din 12 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. xx6/30/2011, organelor de executare competente ale Municipiului Bucureşti subordonate Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti pentru punerea în executare a hotărârii, respectiv a măsurii dispuse de Curtea de Apel Timişoara în data de 12 ianuarie 2012, de amânare a plăţii taxei judiciare de timbru în sumă de 178.703 lei, până la data pronunţării deciziei asupra prezentului apel, facilitate acordată reclamantei-apelante SC S.T. SRL Bucureşti.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă SC S.T. SRL Bucureşti, prin administrator judiciar C.2000 S.P.R.L. Sfântu Gheorghe, aducându-i următoarele critici:

1. Atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă au fost necompetente din punct de vedere teritorial pentru a soluţiona cererea reconvenţională formulată de către SC V.I. SRL.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 5 C. proc. civ. pentru soluţionarea cererii reconvenţionale era competentă teritorial instanţa de la sediul pârâtului, adică Tribunalul Bucureşti.

Acelaşi lucru rezultă şi din dispoziţiile art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cât şi din dispoziţiile art. 10.2 din contractul de consultanţă nr. 33/2005.

Ca atare, prima instanţă trebuia să disjungă cererea reconvenţională şi să o trimită, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Bucureşti.

2. Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi în ce priveşte cuantumul onorariului de avocat, acordat sub forma cheltuielilor de judecată, la care a fost obligată recurenta-apelantă, acest cuantum fiind prea ridicat raportat la faptul că nu au fost acordate prea multe termene, iar toate societăţile pârâte au fost reprezentate de acelaşi avocat.

3. Instanţa de apel nu a motivat admiterea cererii reconvenţionale, singurul argument reţinut fiind acela că prin inserarea clauzei de exclusivitate s-ar fi generat o contradicţie între art. 2.1 şi art. 5.1 din contractul de consultanţă, nearătându-se în ce constă această contradicţie.

4. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita interpretare a clauzei de exclusivitate.

Astfel, în mod greşit, s-a constatat că prin instituirea interdicţiei în sarcina pârâtei, de a dispune de bunurile proprietatea sa, altfel decât prin intermedierea şi cu acordul reclamantei, s-ar ajunge ca respectivele bunuri să fie indisponibilizate, dimpotrivă, prin exclusivitatea dreptului de a valorifica patrimoniul, părţile au înţeles dreptul consultantului de a fi singurul abilitat să prospecteze piaţa în vederea găsirii celor mai bune oportunităţi de valorificare, de a face selecţia ofertelor şi de a o alege pe cea mai avantajoasă, după consultarea beneficiarului.

Ca atare, această clauză a fost inserată în contract tocmai pentru ca bunurile să fie valorificate în cele mai avantajoase condiţii pentru pârâtă, nicidecum nu s-a urmărit indisponibilizarea lor.

5. Hotărârea instanţei de apel este nelegală deoarece nulitatea clauzei de exclusivitate a fost greşit soluţionată, pentru cauză ilicită.

Astfel, în mod nelegal, instanţa de apel a înlăturat voinţa părţilor, nearătând care normă de drept substanţial, imperativă, a fost încălcată.

6. În ce priveşte cererea reconvenţională, recurenta-reclamantă a susţinut că pârâta-reclamantă nu a depus, în faţa primei instanţe, nicio astfel de cerere, ci doar note de şedinţă şi concluzii scrise, care au fost, în mod greşit, interpretate de către prima instanţă şi, respectiv, instanţa de apel, ca fiind o cerere reconvenţională, încălcându-se astfel principiile contradictorialităţii şi al rolului activ al instanţei.

7. Este nelegală concluzia instanţei de apel potrivit căreia a fost impusă, în favoarea reclamantei, o exclusivitate la infinit, fără o limită temporală, dar că acest fapt ar fi nelegal, neindicându-se nicio prevedere legală care ar menţiona că o astfel de clauză ar constitui o cauză de nulitate absolută a clauzei.

De altfel, există, implicit, o limită temporală şi anume aceea dată de momentul valorificării tuturor bunurilor mobile şi imobile ale societăţii supuse procedurii insolvenţei.

S-a mai susţinut de către recurentă că este greşită reţinerea instanţei de apel cu privire la raţiunea înfiinţării unei societăţi comerciale, clauza respectivă neavând rolul de a diminua profitul societăţii pârâte ci, dimpotrivă, de a-l maximiza.

În acest sens, reclamanta-recurentă a indicat câteva operaţiuni comerciale care, în opinia ei, au dus la mărirea profitului societăţii pârâte, şi nu la diminuarea acestuia.

8. Instanţa de apel nu a soluţionat motivele de apel formulate la punctele 2, 3 şi 4, privitoare la cuantumul taxei judiciare de timbru datorate, la lipsa calităţii de reprezentant al SC V.I. SRL, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

9. În ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată de către recurenta-reclamantă, aceasta trebuia admisă, deoarece, ca urmare a unor hotărâri definitive şi executorii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, recurenta-reclamantă este creditor al SC V.I. SRL, având un drept de gaj general asupra patrimoniului debitoarei ei, or, în condiţiile în care societăţile pârâte desfăşoară activităţi ce conduc la diminuarea substanţială a valorii terenurilor proprietatea pârâtei, dar care sunt principalele bunuri ale acesteia, este evident interesul reclamantei în conservarea acestui bun, tocmai pentru realizarea dreptului de gaj general, astfel încât cererea sa de chemare în judecată trebuia admisă.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

1. Prima critică nu poate fi reţinută.

Instanţa de apel a arătat, în mod foarte clar, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, iar cum Tribunalul Timiş a devenit competent să soluţioneze cererea principală prin faptul că reclamanta a înregistrat cererea introductivă pe rolul acestei instanţe, iar pârâta nu s-a opus învestirii, aceeaşi instanţă a devenit competentă şi cu soluţionarea cererii reconvenţionale formulată de către SC V.I. SRL.

Prin faptul că niciuna dintre părţi nu a invocat dispoziţiile art. 10.2 din contractul de consultanţă nr. 33/2005 încheiat între ele, înseamnă că au achiesat de la derogarea privind aplicarea dispoziţiilor acestui articol din contract.

2. Nici critica privind cuantumul onorariului de avocat nu poate fi reţinută, deoarece recurenta a formulat critici care vizează netemeinicia deciziei recurate sub acest aspect, nu nelegalitatea acesteia, or, în calea de a atac a recursului hotărârea instanţei de apel nu mai poate fi analizată sub aspectul netemeiniciei, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

3. Criticile formulate la pct. 3, 4, 5 şi 7 sunt fondate şi vor fi analizate împreună.

Instanţa de apel a reţinut caracterul ilicit al clauzei conţinute de art. 5.1 din contractul nr. 33/2005, prin raportare la alte clauze contractuale, în special la cea conţinută în art. 2.1 din acelaşi contract, or, acest lucru este, în mod evident, nelegal, caracterul ilicit al unei clauze contractuale neputându-se stabili în raport de alte clauze contractuale, ci numai în raport de nişte norme legale.

Legat de acest aspect, instanţa de apel nu a arătat căror norme legale contravine clauza contractuală privind exclusivitatea acordată reclamantei-recurente, cu atât mai mult cu cât clauza respectivă reprezintă voinţa părţilor, astfel că, sub acest aspect, se poate concluziona că fondul cauzei nu a fost pe deplin lămurit, impunându-se casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Mai mult, instanţa de apel trebuie să lămurească de ce a reţinut caracterul temporal infinit al clauzei de exclusivitate, precum şi pretinsa limitare a dreptului SC V.I. SRL de a dispune de bunurile sale, cât şi pretinsul rezultat de diminuare a profitului acestei societăţi, prin aplicarea respectivei clauze, când din conţinutul respectivelor clauze rezultă că toate operaţiunile pe care trebuie să le facă consultantul, respectiv reclamanta-recurentă, se fac cu consultarea beneficiarului, scopul urmărit fiind tocmai găsirea celor mai bune oportunităţi de valorificare a bunurilor, acest lucru însemnând tocmai maximizarea profitului, şi nu minimizarea acestuia, fiind evident faptul că această clauză cuprinde, implicit, o limită temporală, anume cea dată de momentul terminării lichidării tuturor bunurilor, în condiţiile contractului.

4. Critica privind neformularea de către pârâta-reclamantă a unei cereri reconvenţionale nu poate fi reţinută, deoarece aceasta a fost formulată direct în faţa instanţei de recurs, recurenta-reclamantă punând concluzii în faţa primei instanţe şi pe cererea reconvenţională, necriticând aspectul invocat în recurs prin criticile formulate în cererea de apel.

5. Nu pot fi reţinute nici criticile formulate la pct. 8 al motivelor de recurs.

Astfel, în ce priveşte cuantumul taxei judiciare de timbru, dacă partea era nemulţumită trebuia să ceară reexaminarea cuantumului acestei taxe, aceasta fiind singura cale de atac prevăzută de lege, instanţa de apel neputând soluţiona cererea reclamantei-apelante, după ce tot ea stabilise cuantumul acestei taxe, o eventuală cerere de reexaminare trebuind să fie soluţionată de un alt complet al Curţii de Apel Timişoara.

În ce priveşte calitatea de reprezentant al SC V.I. SRL, cât şi cuantumul onorariului de avocat, aceste critici au fost examinate de către instanţa de apel, aceasta reţinând că împuternicirea avocaţială este suficientă pentru a proba calitatea de reprezentant, iar cât priveşte onorariile avocaţilor a arătat că a dat relevanţă importanţei cauzei deduse judecăţii precum şi experienţei şi specializării avocaţilor.

6. În ce priveşte criticile formulate de către recurenta-reclamantă privitor la soluţionarea pe fond a cererii principale, pentru o soluţionare unitară a cauzei, acestea vor fi avute în vedere de către instanţa de apel atunci când va analiza apelul în întregul său, conform celor arătate la pct. 3 din considerente.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.