Insurance exclusion clauses for open fire in flammable storage: inapplicability of intentional misconduct requirement for risks excluded from coverage

Contract de asigurare. Excluderea unor riscuri de la asigurare. Consecinţe în raport cu dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 136/1995

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acţiune în despăgubiri

contract de asigurare

risc asigurat

clauză de excludere

Legea nr. 136/1995, art. 20, art. 22

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asiguratorul nu datorează indemnizaţie, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat sau beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate.

Aceste prevederi legale - care au ca premisă existenţa unui risc asigurat - nu sunt aplicabile în cazul producerii unui risc pe care părţile, prin voinţa lor, l-au exclus de la asigurare, în această situaţie nemaifiind necesară dovedirea intenţiei asiguratului în producerea riscului, pentru a se justifica refuzul asiguratorului de plată a indemnizaţiei de asigurare, întrucât simpla incidenţă a cazului exclus atrage neacordarea despăgubirii.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 787 din 28 februarie 2014

Notă: Potrivit art. 192 pct. 1 din Legea nr. 71/2011, modificată, articolele 9 – 47 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, au fost abrogate la data de 1 octombrie 2011.

Judecata în primă instanţă. Sentinţa Tribunalului Comercial Cluj

Prin sentinţa comercială nr. 2323/12.04.2011, Tribunalul Comercial Cluj a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.R. SRL împotriva pârâtei SC O.V.I.G. SA, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.509.262,98 lei, cu titlu de despăgubiri şi a respins cererea prin care pârâta a chemat în garanţie pe SC R.I.E. SRL.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin poliţa de asigurare facultativă de incendiu şi alte riscuri seria F nr. 703471 din data de 24.11.2006 încheiată la societatea pârâtă, reclamanta a asigurat imobilul situat în Cluj-Napoca, (...) al cărei proprietar este.

A mai constatat că la data de 09.01.2007, la parterul imobilului asigurat a izbucnit un incendiu, care s-a extins şi la etajul 1 al clădirii.

În acest context, instanţa de fond a notat că la momentul producerii incendiului, angajaţi ai SC R.I.E. SRL efectuau lucrări de dezafectare la parterul imobilului, prin tăiere cu flacără oxiacetilenică, fără să deţină permis de lucru cu foc, fără să îndepărteze materialele combustibile și fără să fie dotaţi cu mijloace de combatere a incendiilor la locurile de tăiere.

Tribunalul a luat act că în procesul-verbal de intervenţie nr. 003 din data de 10.01.2007, reprezentanţii pârâtei care s-au deplasat la faţa locului au identificat ca sursă probabilă de aprindere jarul, iar ca mijloc ce putea să producă aprinderea şi, astfel, ca împrejurare determinantă – ţigara. Ulterior, procesul-verbal respectiv a fost completat cu raportul de constatare tehnică nr. 371063/16.01.2007, care a identificat sursa de aprindere ca fiind de natură termică (ţigară sau topituri metalice), ca mijloc de aprindere – ţigara aruncată la întâmplare sau folosirea unui aparat de tăiere cu flacără oxiacetilenică, iar ca împrejurare determinantă – nerespectarea regulilor PSI privind fumatul sau sudura.

De asemenea, prima instanţă a notat că în dosarul nr. xx9/211/2007 Judecătoria Cluj-Napoca a încuviinţat o cerere de asigurare de dovezi, procedură în cadrul căreia a fost efectuată o expertiză, în care s-a făcut referire la un contract prin care fostul proprietar al spaţiului (SC C. SA) a vândut SC R.I.E. SRL deşeuri metalice feroase, iar reclamanta – care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului la 14.09.2006 prin cumpărarea sa de la SC C. SA – i-a permis acestei din urmă societăţi să dezmembreze ansamblurile metalice din spaţiu. Cu toate acestea, parterul imobilului era păzit la data de referinţă de o societate de pază ce fusese contractată de către SC C. SA. De aceea, în urma analizării întregului material probator, tribunalul a apreciat că SC C. SA s-a comportat ca şi cum ar fi rămas proprietar al imobilului, permiţând angajaţilor SC R.I.E. SRL să lucreze cu foc deschis, astfel încât a considerat că fapta acestei societăţi, care a determinat producerea cazului asigurat, nu îi poate fi imputată reclamantei, care de altfel nici nu a fost anunţată de efectuarea lucrărilor de dezafectare a spaţiului de către fostul proprietar.

În concluzie, prima instanţă a reţinut lipsa culpei reclamantei în producerea incendiului din data de 09.01.2007 – pe care l-a considerat risc acoperit de asigurare –, aşa încât a admis acţiunea și a obligat pârâta să plătească despăgubirile în cuantum de 1.509.262,98 lei.

A respins, însă, cererea de chemare în garanţie, apreciind că SC R.I.E. SRL nu se află în culpă, aceasta necunoscând că proprietatea imobilului s-a transmis către reclamantă, cât timp SC C. SA s-a comportat ca și cum ar fi fost în continuare proprietar. A mai notat şi că probele nu relevă asumarea de către chemata în garanţie a vreunei obligaţii de a lua măsuri pentru respectarea cerinţelor legale privind autorizaţiile de lucru cu foc deschis.

Apelul. Decizia instanţei de prim control judiciar

Împotriva acestei sentinţe, SC O.V.I.G. SA a declarat apel, care a fost admis de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 28/15.02.2013; în consecinţă, hotărârea atacată a fost schimbată în parte, în sensul respingerii acţiunii reclamantei; dispoziţiile sentinţei privind respingerea cererii de chemare în garanţie au fost însă menţinute, iar reclamanta a fost obligată să achite pârâtei suma de 23.647,49 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că probele au relevat modalitatea în care a avut loc incendiul, acesta fiind cauzat de efectuarea unor operaţiuni de tăiere cu un aparat care a implicat focul deschis, care a emis metal incandescent ce a căzut pe deşeuri inflamabile depozitate în incintă.

În aceste condiţii, curtea de apel a apreciat că este incidentă clauza de excludere cuprinsă la pct. 4.4.1.iv din contractul de asigurare, potrivit cu care nu se acordă despăgubiri pentru prejudicii produse sau favorizate de folosirea focului deschis, inclusiv a unei surse de lumină cu flacără deschisă (chiar apărată de sticlă sau sită) în încăperi în care sunt depozitate sau manipulate produse uşor combustibile (furaje, in, cânepă, bumbac, etc.) ori produse inflamabile sau uşor inflamabile (ţiţei, benzină, alte derivate petroliere).

În continuare, instanţa de prim control judiciar a constatat că atât timp cât libertatea alegerii partenerului contractual nu este îngrădită, reclamanta nu poate invoca faptul că asigurarea este un contract de adeziune pentru a obţine, chiar şi pe cale incidentală, anularea clauzei clare de excludere.

De asemenea, a înlăturat apărarea intimatei-reclamante legată de lipsa culpei sale în producerea incendiului, reţinând că ipoteza agreată de părţi sub forma clauzei de excludere se aplică atât în cazul faptei proprii a asiguratului, cât şi în cazul faptei unui terţ.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, apelul a fost admis, iar sentinţa primei instanţe a fost schimbată în parte, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiate; în raport de această soluţie, a fost menţinută dispoziţia de respingere a cererii de chemare în garanţie.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, SC A.R. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul respingerii apelului ca nefondat.

În motivare, recurenta a expus pe larg situaţia de fapt şi apoi a arătat că instanţa de apel, interpretând greşit clauzele poliţei de asigurare, a schimbat înţelesul vădit lămurit al acestora, dar şi că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi eronata aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 136/1995; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a afirmat că, potrivit art. 969 C.civ., contractul are forţă obligatorie între părţi numai în măsura în care nu încalcă dispoziţiile legale şi bunele moravuri, aşa cum indică art. 5 C.civ.

Astfel, a susţinut că întregul contract de asigurare şi, în particular, cazurile de excludere pe care le reglementează se completează şi trebuie interpretate prin raportare la Legea nr. 136/1995.

În această ordine de idei, recurenta a subliniat prevederile art. 20 din această lege, care statuează că, în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asiguratorul nu datorează indemnizaţie dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat sau beneficiar sau de către un membru din conducerea persoanei juridice, care lucrează în această calitate.

Raportând la aceste dispoziţii legale ipotezele de excludere cuprinse în art. IV din Condiţiile specifice ale poliţei de asigurare, recurenta a afirmat că, pentru a fi incident cazul de excludere, asiguratorul trebuie să probeze că riscul asigurat a fost produs cu intenţie.

În aceste condiţii, a susţinut că, deşi existenţa în speţă a motivului de excludere este reală, asiguratorul-intimat nu este în drept să refuze plata indemnizaţiei atât timp cât nu a dovedit că riscul ar fi fost produs cu intenţie de către asigurat.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta a arătat că probele administrate au relevat cauza incendiului: operaţiunile de tăiere cu foc deschis fără respectarea regulilor şi măsurilor de prevenire şi de stingere a incendiilor de către angajaţii SC R.I.E. SRL, sub conducerea SC C. SA; în acest context, recurenta a afirmat că nu şi-a manifestat acceptul pentru desfăşurarea unui astfel de tip de activităţi, despre realizarea cărora, de altfel, nici nu a fost înştiinţată. Astfel, recurenta a prezentat în ansamblu materialul probator administrat în faţa instanţelor de fond şi a susţinut că prin decizia atacată au fost încălcate prevederile art. 969 C.civ., atât timp cât curtea de apel a aplicat principiile răspunderii civile delictuale, deşi acţiunea fusese fondată pe răspunderea contractuală. De aceea, a apreciat că fapta unui terţ nu este de natură să excludă plata indemnizaţiei, cu atât mai mult cu cât art. 22 din Legea nr. 136/1995, preluat şi în art. 14 din Condiţiile Generale ale asigurării, recunosc subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului contra terţilor răspunzători de producerea pagubei.

Astfel, recurenta a susţinut că nu este partea răspunzătoare pentru izbucnirea incendiului – acestea fiind fie SC C. SA, fie SC R.I.E. SRL.

De asemenea, a mai afirmat că nu i se poate reproşa faptul că nu ar fi depus toate diligenţele pentru prevenirea riscului asigurat, atât timp cât incendiul nu are la bază vreun fapt al recurentei, dar şi că asiguratorul a acceptat încheierea poliţei de asigurare cu aproximativ o lună înainte de producerea incendiului, în urma efectuării inspecţiei de risc, care a avut ca efect evaluarea stării fizice a imobilului.

Recurenta a mai făcut referiri la modalitatea în care la parterul clădirii au fost depozitate deşeurile de burete care au favorizat propagarea focului, dar a subliniat că probele nu relevă intenţia sa în producerea incendiului, motiv pentru care a apreciat că intimata-pârâtă este ţinută să-i plătească indemnizaţia de asigurare.

La data de 12.02.2014, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ., hotărârea poate fi modificată atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia sau când decizia este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Cu referire la primul motiv de recurs dintre cele evocate mai sus, se cuvine subliniat că legiuitorul nu îngăduie ca simpla interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii să constituie un temei al modificării hotărârii atacate; în realitate, doar schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, realizată ca urmare a unei greşite interpretări, se poate circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ.

În acest context, Înalta Curte notează că autoarea căii de atac nu a invocat schimbarea naturii actului juridic dedus judecăţii şi nici nu a arătat care era înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al contractului, care a fost schimbat de instanţa de apel.

În realitate, criticile recurentei sunt îndreptate împotriva interpretării cazurilor de excludere convenite în art. IV din Condiţiile Specifice ale asigurării fără corelare cu prevederile art. 20 din Legea nr. 136/1995.

Aceste susţineri nu pot fi însă circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., ci doar celui indicat la pct. 9 al aceluiaşi articol, în limitele în care acesta sancţionează hotărârile care sunt pronunţate cu încălcarea legii.

De aceea, constatând că primul motiv de recurs este nefondat şi încadrând, în temeiul art. 306 alin. (3) C.proc.civ., aceste critici motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte, procedând la examinarea lor, le constată lipsite de fundament juridic, având în vedere considerentele ce succed.

În art. 4.1.iv din Condiţiile Specifice ale asigurării, părţile au agreat că asiguratorul nu va acorda despăgubiri pentru prejudicii produse sau favorizate de folosirea focului deschis, inclusiv a unei surse de lumină cu flacără deschisă (chiar apărată de sticlă sau sită) în încăperi în care sunt depozitate sau manipulate produse uşor combustibile ori inflamabile sau uşor inflamabile.

Recurenta recunoaşte producerea, la data de 09.01.2007, a unui incendiu care putea fi încadrat în acest caz de excludere, dar apreciază că ipoteza convenită de părţi în clauza citată anterior încalcă prevederile art. 20 din Legea nr. 136/1995 şi trebuie, aşadar, interpretată doar în limitele permise de textul legal.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asiguratorul nu datorează indemnizaţie, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat sau beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate.

De aceea, recurenta a susţinut că, deşi existenţa în speţă a motivului de excludere este reală, asiguratorul-intimat nu este în drept să refuze plata indemnizaţiei atât timp cât nu a dovedit că riscul ar fi fost produs cu intenţie de către asigurat.

Însă, Înalta Curte constată că recurenta se află într-o gravă eroare asupra conţinutului textului legal pe care îşi întemeiază criticile.

În speţă, dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 nu sunt aplicabile, deoarece ele au ca premisă tocmai existenţa unui risc asigurat – caz în care asiguratorul este exonerat de obligaţia de plată a indemnizaţiei, atunci când constată existenţa vinovăţiei, sub forma intenţiei, a asiguratului sau a celorlalte persoane indicate în text –, pe când în art. 4.1.iv din Condiţiile Specifice ale asigurării, părţile au agreat asupra ipotezelor în care riscul nu era asigurat, ci dimpotrivă, era exclus de la asigurare.

În astfel de situaţii, nu se mai pune problema dovedirii intenţiei asiguratului pentru a se justifica refuzul plăţii indemnizaţiei de asigurare, întrucât simpla incidenţă a cazului exclus atrage neacordarea despăgubirii.

În aceste condiţii, instanţa de apel a făcut o legală aplicare a art. 4.1.iv din Condiţiile Specifice ale asigurării, interpretarea acestei clauze neputând fi, în considerarea argumentelor expuse mai sus, cea pe care o propune recurenta.

Toate celelalte susţineri ale autoarei căii de atac, vizând modalitatea în care instanţa de apel a interpretat materialul probator, prin prisma lipsa culpei societăţii recurente în producerea incendiului, sunt în acest context, al incidenţei clauzei de excludere, nu doar lipsite de relevanţă, dar ele scapă examinării instanţei de recurs, care este limitată la a cerceta hotărârea atacată doar din perspectiva criticilor de nelegalitate.

De aceea, Înalta Curte a reţinut că, prin voinţa lor exprimată în art. 4.1.iv din Condiţiile Specifice ale asigurării, părţile au delimitat riscurile acoperite de asigurare de cele excluse şi, în condiţiile în care este de necontestat că incendiul din data de 09.01.2007 se încadrează în categoria celor excluse, a apreciat ca fiind legală decizia instanţei de apel, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.