Contractor's performance bond claim upheld as final reception report binds beneficiary to contractual termination; appeal rejected.

Contract de antrepriză. Natura juridică a procesului-verbal încheiat de părţi la terminarea lucrărilor. Efecte asupra acţiunii în restituirea garanţiei de bună execuţie

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acţiune în pretentii

garanţie de bună execuţie

proces-verbal de recepţie finală

H.G. nr. 273/1994

Existenţa normelor prevăzute de H.G. 273/1994 nu împiedică părţile unui contract de antrepriză, în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului şi principiului relativităţii, să încheie raporturile contractuale dintre ele prin efectuarea recepţiei lucrărilor.

Partea beneficiară în contractul de antrepriză nu poate să invoce, după semnarea procesului-verbal încheiat la terminarea lucrărilor, inexistenţa recepţiei finale şi, deci, supravieţuirea raporturilor contractuale, dacă procesul-verbal nu corespunde cerinţelor H.G. nr. 273/1994, întrucât o atare interpretare, dincolo de faptul că aduce atingere principiului mutuus consensus, mutuus dissensus, ar afecta serios şi echilibrul contractual, punând antreprenorul în ipoteza imposibilităţii de a pretinde restituirea garanţiei de bună execuţie, datorată conform contractului, prin invocarea unui act normativ ce prevede o procedură extracontractuală de recepţie a imobilelor, adoptat pentru protecţia interesului general privind siguranţa clădirilor.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 26 din 15 ianuarie 2014

Prin sentinţa civilă nr. 710/2008 pronunţată în dosar nr. xx40/118/2007, Tribunalul Constanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei SC S.G. SA, prin lichidator judiciar L. IPURL, invocată de pârâta SC R.C. SRL şi a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamantă, prin lichidator judiciar.

Prin decizia nr. 150/COM din 29 septembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa a fost admis apelul reclamantei, fiind desfiinţată sentinţa atacată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă. Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că întrucât în prezenta cauză se solicită restituirea garanţiei de bună execuţie, termenul de prescripţie extinctivă nu este împlinit, întrucât, conform contractului, garanţia de bună execuţie devine exigibilă la expirarea unui termen de 24 luni prevăzut prin acordul părţilor.

După desfiinţare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. xx000/118/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 3842 din 10 decembrie 2012, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată acţiunea reclamantei, obligând reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta, în calitate de antreprenor, a încheiat cu pârâta, în calitate de beneficiar, contractul de antrepriză nr. 2 din 25 februarie 2002. Conform art. VII din contract, în termen de 3 zile de la încheierea procesului-verbal de terminare şi recepţie a lucrărilor, beneficiarul urma să achite diferenţa de valoare, iar garanţia de bună execuţie a lucrărilor de 10% din valoarea lucrărilor executate urma să fie reţinută din ultimele trei facturi emise de executant.

Prima instanţă de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada, conform art. 1169 C. civ., a faptului reţinerii garanţiei de bună execuţie de 10% din valoarea lucrărilor efectuate, din probele administrate reieşind că aceasta nu a fost reţinută de către pârâtă.

Totodată, tribunalul a apreciat ca fondată excepţia de neexecutare a contractului invocată de reclamantă, întrucât din materialul probator administrat reiese că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, unele lucrări nefiind efectuate, iar altele fiind defectuos efectuate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 43 din 17 aprilie 2013, Curtea de apel a admis apelul reclamantei şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantei şi obligării pârâtei la plata sumei de 144.930 lei.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că nu mai poate fi pusă în discuţie natura juridică a sumei pretinse de către reclamantă, faţă de aspectul autorităţii de lucru judecat prin care s-a dezlegat aspectul prescripţiei extinctive pentru suma solicitată cu titlu de garanţie de bună execuţie prin decizia civilă nr. 150/COM din 29 septembrie 2008 a curţii de apel, rămasă irevocabilă.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a apreciat că în dezlegarea pricinii prezintă relevanţă acele înscrisuri care materializează, în conţinutul lor, acordul de voinţă al celor două părţi, respectiv, procesele-verbale din 3 februarie 2004, din 15 iunie 2004 şi procesul-verbal nr. 1442 din 24 iunie 2004, încheiat cu prilejul recepţiei la terminarea lucrărilor.

Din interpretarea acestor probe, Curtea de apel a reţinut că, potrivit înţelegerii părţilor, suma rămasă de achitat de către pârâtă este de 301.879 lei, din care a fost scăzută de comun acord suma de 154.831 lei, reprezentând lucrări neexecutate de către reclamantă, astfel că pârâta mai are de achitat diferenţa de 147.048 lei, solicitată în cauză cu titlu de garanţie de bună execuţie.

În ceea ce priveşte contravaloarea lucrărilor de reparaţii efectuate de către pârâtă în perioada de garanţie, ce urmează a fi dedusă din valoarea garanţiei de bună execuţie ce se cuvine reclamantei, instanţa de apel a făcut o reinterpretare a materialului probator administrat în cauză, reţinând că singurul document justificativ care atestă colaborarea pârâtei cu o terţă societate este în vederea remedierii acoperişului, în valoare de 2.179 lei, celelalte sume reţinute în raportul de expertiză nefiind probate, ci doar estimate de expert, în condiţiile în care pârâta nu a probat că materialele achiziţionate au fost încorporate în imobil.

Relativ la excepţia de neexecutare invocată de către intimata-pârâtă, instanţa de apel a apreciat că aceasta este neîntemeiată, în condiţiile în care intimata-pârâtă a fost de acord cu încetarea raporturilor contractuale la data punerii parţiale în funcţiune a imobilului ce a făcut obiectul contractului, renunţând practic la lucrările ce nu au fost efectuate până în decembrie 2003.

Prin urmare, Curtea de apel a reţinut că acţiunea reclamantei este întemeiată în parte, deducând din valoarea totală a garanţiei de bună execuţie valoarea cheltuielilor dovedite în cauză, efectuate cu repararea acoperişului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenta-pârâtă a arătat că nu a încercat niciodată să convingă instanţa că sumele solicitate de reclamantă reprezintă altceva decât garanţie de bună execuţie, cu atât mai mult cu cât aceasta nu apărea reţinută. Ca atare, din înscrisurile depuse rezultă că sumele pretinse de reclamantă sunt preţ al lucrărilor executate şi neplătite, aceasta fiind recunoaşterea pârâtei din procesul-verbal din 3 februarie 2004.

Recurenta-pârâtă a învederat că intimata-reclamantă nu a probat reţinerea garanţiei de bună-execuţie, din materialul probator administrat reieşind că nu a fost plătit integral preţul lucrărilor.

Recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi este dată cu aplicarea greşită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a instituţiei autorităţii de lucru judecat. În speţă, a învederat recurenta, autoritatea de lucru judecat priveşte exclusiv instituţia prescripţiei extinctive prin raportare la natura sumelor pretinse de reclamantă, iar nu apărările de fond ale recurentei-pârâte care au încercat să probeze că sumele pretinse drept garanţie de bună execuţie sunt, în fapt, preţ neachitat.

Recurenta a mai arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că lucrările neexecutate se datorează condiţiilor meteo nefavorabile, în condiţiile în care întârzierea în executare a fost de un an şi jumătate.

Procesul-verbal din 15 iunie 2004 a fost interpretat greşit de către instanţa de apel ca fiind proces-verbal de recepţie a lucrărilor, critică ce se încadrează în art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., întrucât nu respectă prevederile H.G. nr. 273/1994.

Pentru aceleaşi motive, recurenta a criticat şi calificarea dată de instanţa de apel aceluiaşi înscris ca fiind proces-verbal de recepţie finală. Or, în absenţa unui atare înscris, a arătat recurenta, intimata nu poate să solicite restituirea garanţiei de bună execuţie.

Recurenta-pârâtă a învederat că în mod greşit instanţa de apel a reinterpretat concluziile raportului de expertiză, apreciind că pârâta nu a făcut proba cheltuielilor efectuate pentru reparaţii ale imobilului, ignorând specificul probaţiunii între comercianţi, aspect ce se coroborează cu referirea greşită, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a faptului că sumele reţinute drept garanţie sunt destinate efectuării cheltuielilor necesare pentru remedierea lucrărilor efectuate, ale căror vicii au apărut în perioada de garanţie.

Or, arată recurenta, singura probă care i se solicită este relativă la existenţa prejudiciului şi la valoarea acestuia, recurenta-pârâtă nefiind obligată să dovedească faptul folosirii acestor sume de bani pentru remedieri.

Recurenta-pârâtă a învederat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că pârâta ar fi invocat excepţia de neexecutare pentru lucrările la care ar fi renunţat, întrucât, în realitate, excepţia priveşte lucrările neexecutate corespunzător, întârzierea de 1 an şi jumătate în executarea lucrărilor şi refuzul de remediere a lucrărilor necorespunzătoare, astfel încât decizia atacată este susceptibilă de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În continuare, recurenta-pârâtă a facut o prezentare exhaustivă a situaţiei de fapt din dosarul cauzei, excedând criticilor de nelegalitate.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, văzând şi dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică de nelegalitate vizează greşita aplicare a instituţiei autorităţii de lucru judecat de către instanţa de apel, aspect de natură să atragă incidenţa motivelor de reformare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în opinia recurentei-pârâte.

Analizând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte a reţinut că o atare critică este întemeiată în parte, în sensul că instanţa de apel a apreciat în mod legal, că, în rejudecare, nu mai poate fi pusă în discuţie natura juridică a sumelor pretinse de intimata-reclamantă, faţă de soluţionarea irevocabilă a excepţiei prescripţiei extinctive, prin raportare la obiectul dedus judecăţii. În mod greşit însă, instanţa de apel reţine în continuare că apărările pârâtei în sensul că sumele în cauză nu ar avea destinaţia de garanţie de bună execuţie sunt fără relevanţă în raport de autoritatea de lucru judecat prin care s-a dezlegat aspectul prescripţiei extinctive pentru suma solicitată cu acest titlu.

Înalta Curte reţine, sub acest aspect, că dezlegarea dată excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al reclamantei, excepţie invocată de către pârâtă, s-a făcut prin raportare la petitul cererii de chemare în judecată şi la motivele invocate de reclamantă în susţinerea propriei solicitări adresată instanţei de judecată, respectiv, acţiune în restituirea sumelor de bani reprezentând garanţie de bună execuţie. În soluţionarea acestei excepţii, instanţa de judecată nu analizează fondul pricinii şi, implicit, nici apărările pârâtei formulate în combaterea acţiunii. Prin urmare, soluţia dată de instanţa de judecată în soluţionarea unei excepţii a prescripţiei extinctive se bucură de autoritate de lucru judecat relativă, respectiv, cu privire la natura juridică a sumelor pretinse de reclamantă, neputând dezlega aspectele de fond relative la inexistenţa sumelor pretinse, cazul în speţă.

Deşi întemeiată în parte, această critică de nelegalitate nu poate duce la reformarea soluţiei instanţei de apel, întrucât soluţia pronunţată este legală pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare şi, întrucât, în ciuda acestei reţineri, instanţa de apel face o amplă analiză a apărărilor de fond ale recurentei-pârâte relative la încercarea intimatei-reclamante de a obţine o diferenţă de preţ în realitate, iar nu o restituire a garanţiei de bună credinţă, cum ar fi pretins prin acţiunea introductivă.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., privind greşita interpretare a procesului-verbal din 15 iunie 2004 de către instanţa de apel ca fiind un proces la terminarea lucrărilor şi de recepţie finală, întrucât se încalcă dispoziţiile H.G. 273/1994, Înalta Curte reţine că şi această critică este nefondată, pentru următoarele considerente.

Înalta Curte reţine că procesul-verbal la care face trimitere recurenta-pârâtă nu este actul juridic dedus judecăţii, conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci este un înscris probator depus în executarea actului juridic dedus judecăţii respectiv, contractul de antrepriză nr. 2/2002. Sub acest aspect, se reţine că motivul invocat este unul de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, neputând face obiect al judecăţii recursului – cale extraordinară de atac ce se limitează la criticile expres şi limitativ prevăzute de lege. Ceea ce critică recurenta-pârâtă, reţine Înalta Curte, este nelegalitatea unui înscris probator pe care s-a fundamentat soluţia instanţei de apel, întrucât ar intra în contradicţie cu H.G. 273/1994, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nici critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondată, întrucât, dincolo de faptul că ambele instanţe au reţinut natura procesului-verbal din 15 iunie 2004 ca fiind proces-verbal de recepţie finală a lucrărilor, existenţa normelor prevăzute de H.G. 273/1994 care au scopul de asigurare a siguranţei imobilelor şi, care, pe cale de consecinţă, atrag alte sancţiuni juridice, nu împiedică părţile unui contract de antrepriză, în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului şi principiului relativităţii, să încheie raporturile contractuale dintre ele prin efectuarea recepţiei lucrărilor. Ca atare, recurenta-pârâtă, în calitate de parte beneficiară în contractul de antrepriză, nu poate să invoce, după semnarea procesului-verbal, inexistenţa recepţiei finale şi, deci, supravieţuirea raporturilor contractuale. O atare interpretare, dincolo de faptul că aduce atingere principiului mutuus conssensus, mutuus dissensus, ar afecta serios şi echilibrul contractual, punând antreprenorul, în ipoteza imposibilităţii de a pretinde restituirea garanţiei de bună execuţie, datorată conform contractului, prin invocarea unui act normativ ce prevede o procedură extracontractuală de recepţie a imobilelor, adoptat pentru protecţia interesului general privind siguranţa clădirilor.

Prin urmare, este legală sentinţa instanţei de apel care reţine că procesul-verbal din 15 iunie 2004 reprezintă un înscris care materializează acordul de voinţă al părţilor, pornind de la actul juridic dedus judecăţii - contractul de antrepriză nr. 2/2002, prin care părţile au procedat la recepţia şi măsurarea cantităţilor de lucrări efectuate de intimata-reclamantă.

Înalta Curte reţine ca nefondată şi critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greşita interpretare a concluziilor raportului de expertiză de către instanţa de apel şi la greşita reţinere a faptului că recurenta-pârâtă trebuia să probeze, pe lângă existenţa prejudiciului, şi folosirea sumelor reţinute cu titlu de garanţie pentru remedierea defecţiunilor.

Sub acest aspect, se reţine că instanţa apelului, în calitate de instanţă devolutivă, poate să dea o nouă interpretare materialului probator administrat în cauză, de către prima instanţă de fond, acesta fiind şi scopul pentru care legiuitorul a instituit principiul dublului grad de jurisdicţie, interpretare a probelor ce nu poate fi reiterată în recurs, dată fiind natura acestuia de cale extraordinară de atac. Cât priveşte susţinerea recurentei-pârâte relativă la greşita interpretare a scopului pentru care ar fi prevăzută garanţia de bună execuţie, în sensul că în combaterea cererii de restituire a acesteia, i se pretinde părţii să probeze că a folosit efectiv aceste sume pentru repararea prejudiciului încercat prin neexecutare, Înalta Curte reţine că aceasta este neîntemeiată, întrucât în mod legal a reţinut instanţa de apel că scopul pentru care sunt reţinute anumite sume din contract cu titlu de garanţie de bună execuţie, este tocmai acoperirea cheltuielilor efectuate în ipoteza unor executări necorespunzătoare a lucrărilor din contractul de antepriză, dată fiind natura juridică a acestuia. Aşadar, aceste sume de bani sunt destinate să acopere prejudiciul beneficiarului, independent de modul în care se face repararea acestuia, respectiv, în regie proprie sau prin încheierea unui contract de remediere cu o firmă terţă ori prin remedierea defecţiunilor chiar de către antreprenor.

Ca atare, susţinerea recurentei în sensul că poate a ales să-şi repare prejudiciul în regie proprie, astfel încât nu trebuie să probeze că a cheltuit aceste sume de bani, nu poate să fie reţinută de către instanţă. Întrucât pe parcursul procesului, recurenta-pârâtă a pretins că a efectuat reparaţii la imobil, aspecte analizate inclusiv de către expert, era obligată să probeze cheltuirea acestor sume reţinute cu titlu de garanţie de bună execuţie, nefiind suficientă dovada prejudiciului, atâta timp cât apărările acesteia s-au formulat pe un prejudiciu acoperit, reparat.

Nu poate fi reţinută nici critica de nelegalitate întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a excepţiei de neexecutare, ea referindu-se şi la lucrările la care recurenta-pârâtă ar fi renunţat. Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă susţine că o atare excepţie se referă la lucrările neexecutate corespunzător sau cu întârziere, şi, respectiv, cu privire la refuzul de remediere a lucrărilor, aspecte ce au făcut obiectul înscrisurilor semnate de ambele părţi, astfel cum de altfel susţine şi recurenta pretinzând că sunt fapte anterioare proceselor-verbale.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate reţine că instanţa de apel ar fi reţinut greşit obiectul excepţiei de neexecutare invocată de pârâtă.

Cu privire la motivul general susţinut de recurenta-pârâtă în sensul că sumele pretinse de intimata-reclamantă nu ar fi garanţie de bună execuţie, ci preţul parţial al lucrărilor, Înalta Curte reţine că această critică este una de netemeinicie, întrucât vizează interpretarea şi aprecierea probelor din dosarul cauzei. Susţinerea recurentei-pârâte în sensul că intimata-reclamantă nu ar fi respectat procedura de reţinere a garanţiei de bună execuţie, în realitate, face trimitere tot la probe, atâta timp cât procedura de reţinere a garanţiei reglementată prin contractul părţilor este una extrem de generală, respectiv 10% din valoarea lucrărilor executate, reţinute prin ultimele trei facturi. Ca atare, interpretarea dată de instanţa apelului unor clauze contractuale lapidare, neclare nu este susceptibilă de critica de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează o altă ipoteză legală, respectiv, aceea în care instanţa de fond schimbă sensul vădit neîndoielnic al unor clauze contractuale.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

În baza principiului disponibilităţii aplicabil în procesul civil, va lua act că intimata-reclamantă îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.