Delictual versus contractual liability concurrence: principle of disposition and priority of special liability in abusive retention of property

Acţiune în răspundere civilă. Invocarea încălcării unui principiu de drept substanţial ca urmare a soluţionării cauzei cu respectarea principiului disponibilităţii. Consecinţe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligaţii

Index alfabetic: acţiune în răspundere civilă delictuală

principiul priorităţii răspunderii civile contractuale

principiul disponibilităţii

C. civ., art. 998

C. proc. civ., art. 129 alin. (6)

1. Principiul priorităţii răspunderii civile contractuale ca răspundere specială în raport cu răspunderea civilă delictuală, principiu care aparţine dreptului substanţial, şi principiul disponibilităţii care aparţine dreptului procesual nu sunt comparabile şi, în mod obiectiv, nu se pot exclude reciproc dat fiind obiectul de reglementare sau aplicare, ele coexistând.

Ca atare, critica recurentei în sensul că instanţele au greşit dând eficienţă principiului disponibilităţii este lipsită de fundament legal şi de coerenţă juridică, aplicarea corectă a legii procesuale de către instanţă neputând fi distorsionată în contrariul ei, a unei aplicări greşite a legii prin opoziţie cu aplicarea unui principiu de drept de drept substanţial.

2. Pentru a fi în situaţia angajării răspunderii civile, trebuie să existe o obligaţie civilă de a cărei neexecutare să se prevaleze persoana care se pretinde prejudiciată. Când obligaţia neexecutată este reglementată contractual, iar neexecutarea nu a depăşit limitele contractuale, reclamanta nu are un drept de opţiune între răspunderea civilă contractuală şi cea delictuală, aceasta putându-se prevala numai de răspunderea civilă contractuală.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 116 din 21 ianuarie 2014

Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil şi din vechiul Cod de procedură civilă.

Prin sentinţa nr. 1360 din 13 martie 2012, Tribunalul Specializat Cluj, în rejudecare după desfiinţarea de către decizia nr. 123/A/2009 pronunţată la 18 decembrie 2009 de Curtea de Apel Alba Iulia a sentinţei nr. 734 din 8 august 2009 a Tribunalului Sibiu, a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC R.H.T. SRL şi a dispus obligarea pârâtei SC E.H. SRL la plata sumei de 81.420 lei cu titlu de despăgubiri, precum şi la plata sumelor de 35.081,4 lei cheltuieli de judecată în faţa tuturor instanţelor reprezentând: 23.200 lei onorariu avocaţial; 8.632 lei cheltuieli cu expertizele şi 3.244,40 lei taxă de timbru şi timbru judiciar, aferente pretenţiilor precizate şi admise.

Motivul care a determinat desfiinţarea sentinţei cu trimitere pentru rejudecare a fost lămurirea temeiului de drept al cauzei şi pentru ca instanţa să pună în discuţia părţilor obiectivele expertizei şi să indice expertului să răspundă la aceste obiective, cu luarea în considerare a tuturor apărărilor părţilor.

În acest context, reclamanta a precizat expres că temeiul de drept al acţiunii este răspunderea civilă delictuală, respectiv prevederile art. 998 C. civ.

Prima instanţă a reţinut că ceea ce solicită reclamanta prin acţiune este recuperarea prejudiciului cauzat prin reţinerea abuzivă a mijlocului auto, că în discuţie nu este contractul de reparaţii, iar în temeiul principiului disponibilităţii reclamanta are dreptul de a alege temeiul de drept, aşa încât inadmisibilitatea afirmată de pârâtă nu există.

Instanţa de fond a înlăturat apărarea pârâtei că reţinerea a fost justificată de dreptul de retenţie al mijlocului auto cu motivarea că pentru a fi aplicabil dreptul de retenţie trebuie ca bunul la care referă să fie proprietatea exclusivă a debitorului deţinătorului, or, bunul era în folosinţa reclamantei, fiind în leasing, subzistând, astfel, obligaţia de restituire.

Confirmând raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză şi clarificând temeiul de drept al acţiunii ca fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală, în sensul celor dispuse de instanţa de control judiciar, reţinând îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale, prima instanţă, în temeiul art. 998 C. civ., a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 81.420 lei cu titlu de despăgubiri.

Prin decizia nr. 170 din 27 noiembrie 2012, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.

Criticile apelantei cu privire la nelegalitatea sentinţei sub aspectul încălcării raportului dintre răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, dar şi al înlăturării apărării sale cu privire la inexistenţa opţiunii reclamantei între cele două forme de răspundere în contextul în care reclamanta a recunoscut existenţa contractului, precum şi criticile privind cuantumul prejudiciului au fost înlăturate de instanţa de apel.

Instanţa de apel a reţinut realitatea contractului de prestări servicii pe care părţile l-au încheiat în iulie 2006, când reclamanta a încredinţat societăţii pârâte – societate de service auto – autocamionul pentru reparaţii, afirmată de apelantă şi a constatat încetarea oricărei forme de răspundere contractuală, prin neexecutarea reciprocă a obligaţiilor asumate.

Decizia confirmă motivarea sentinţei sub aspectul opţiunii reclamantei de a se prevala de răspunderea civilă delictuală în temeiul principiului disponibilităţii, situaţie în care inadmisibilitatea afirmată de pârâtă nu există, prin încorporarea, fără semnele citării, a pasajului care conţine aceste considerente (p. 8,alin. 3 din dec./ p. 3,alin. 3 din sent.).

Temeinicia sentinţei apelate este, de asemenea confirmată, în raport de probele administrate, martori, înscrisuri, expertize, contraexpertize, obiecţiuni la expertize prin care s-au dovedit, se susţine, fapta, culpa, prejudiciul şi legătura cauzală între fapta de a reţine abuziv camionul predat pentru reparaţie şi prejudiciu. În concluzie, instanţa de apel a apreciat ca legală sentinţa sub aspectul temeiului de drept analizat, art. 998 C. civ. şi ca temeinică sub aspectul situaţiei de fapt, sens în care a menţinut-o prin respingerea apelului declarat de pârâtă.

În contra acestei decizii a declarat recurs pârâta SC E.H. SRL solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului cu consecinţa respingerii acţiunii.

Recurenta şi-a structurat criticile în motivele de nelegalitate care urmează:

I. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motivele de apel fiind înlăturate fără o cercetare judecătorească (art. 304 pct. 7 raportat la art. 261 pct. 5 C. proc. civ.). 1. Instanţa de apel nu analizează motivele de apel formulate de recurenta subscrisă, ci le înlătură în bloc fără o motivare care să ateste că acestea au făcut obiectul unei cercetări, că au fost „auzite” de instanţă.

Arată recurenta că prima parte a considerentelor deciziei nu reprezintă altceva decât copierea integrală şi identică a primei părţi a întâmpinării depuse de către reclamanta-intimată în apel, fără o preluare critică şi fără a observa că acestea sunt susţineri noi, anume că autovehiculul nu a fost reparat de apelantă, deşi toate probele atestă că reparaţia a fost efectuată. Instanţa de apel preia fără nicio analiză critică afirmaţiile reclamantei cu privire la încetarea răspunderii contractuale şi nu lămureşte cum este posibil ca aceasta să înceteze, iar contractul să existe. Instanţa de apel reia fără nicio modificare ori argument primul considerent, primul paragraf din considerentele hotărârii pronunţate de prima instanţă, al cărui citat îl dă. Or, recurenta a invocat nelegalitatea acestui considerent ce admite posibilitatea opţiunii între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală. Astfel, rezultă nesocotirea art. 261 pct. 5 C. proc. civ. în conţinutul lui. Instanţa de apel nu a observat că tocmai inexistenţa opţiunii între cele două forme de răspundere a format critica în apel, preluând sub acest aspect motivarea primei instanţe.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel s-a mărginit la redarea unor considerente de ordin general fără a releva aplicarea lor la starea de fapt şi de drept din speţă, sens în care citează din decizie paragraful relativ la reţinerea de către expert şi de către instanţa de fond a susţinerilor sale, neprocedând astfel la o judecată proprie.

Greşit s-a înlăturat critica cu privire la încălcarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, faţă de faptul că rejudecarea fondului a fost consecinţa admiterii apelului pe care, ea, pârâta, l-a declarat. 2. I-a fost încălcat dreptul la apărare, la un proces echitabil, nefiind păstrat echilibrul între părţile din proces, judecătorul fondului primind necondiţionat exclusiv susţinerile reclamanţilor.

Recurenta a invocat în susţinere practica Înaltei Curţi care a statuat în sensul că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, că motivarea trebuie să creeze convingerea că cererile şi apărările părţilor au fost „auzite”, fiindu-i încălcat prin urmare, dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

II. Hotărârea atacată este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) şi fiind greşit interpretat raportul juridic contractual al părţilor (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

1. Instanţa de apel a nesocotit principiul neadmiterii opţiunii între acţiunea în răspundere civilă delictuală şi acţiunea în răspundere civilă contractuală, fără cercetarea motivelor de apel cu acest obiect. a. Existenţa contractului, în temeiul căruia i-a fost transmisă detenţia bunului şi în temeiul căruia recurenta i-a refuzat restituirea, a fost recunoscută de reclamantă la interogator, reclamanta recunoscând predarea pentru prestarea unor servicii de tip service, obligaţia recurentei de restituire avându-şi izvorul în contract. Caracterul culpabil sau nu al faptei se stabileşte prin raportare la contract, iar răspunderea pentru eventuala încălcare culpabilă a acestei obligaţii este una exclusiv contractuală. b. Hotărârea recurată este nelegală deoarece încalcă principiul specialia generalibus derogant. Răspunderea civilă contractuală este o răspundere specială faţă de răspunderea delictuală, neexistând un drept de opţiune între acestea, incidenţă prioritară având cea dintâi, în acest sens fiind doctrina, pe care o citează. c. Atât instanţa de apel cât şi cea de fond încalcă principiul consacrat al lipsei dreptului la opţiune între cele două tipuri de răspundere civilă şi, implicit, nu dau eficienţă normelor derogatorii, fără a justifica această alegere. Greşit instanţa a evocat principiul disponibilităţii reclamantei, cererea de angajare a unei răspunderi generale fiind inadmisibilă în prezenţa unei răspunderi speciale, recurenta invocând inadmisibilitatea ca o apărare de fond, iar nu ca o excepţie peremtorie. Instanţa de apel nu a dezlegat motivul de apel ce viza această problemă. d. Numai în apel intimata-reclamantă a susţinut neefectuarea reparaţiei, în faţa instanţei de fond aceasta a cerut repararea prejudiciului pentru reţinerea abuzivă a mijlocului de transport. Efectuarea reparaţiei rezultă din procesul-verbal de conciliere şi declaraţia martorului audiat în cauză.

2. A fost aplicată greşit legea cu privire la elementele constitutive ale răspunderii civile. a. Cum reclamanta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii era în drept să refuze restituirea bunului reparat, reţinerea fiind expresia unui drept de retenţie, iar nu a unui abuz, excepţia de neexecutare a contractului fiind invocată cu temei, instanţa de apel neanalizând acest motiv de apel.

Deşi nu a existat un contract în formă scrisă, a existat comanda reclamantei pe care a acceptat-o, între părţi existând relaţii comerciale anterioare, reclamanta având debite scadente şi neonorate, reţinerea autovehiculului fiind bazată pe excepţia de neexecutare conform art. 969, 970, 1020 C. civ. Recurenta a susţinut că „a refuzat îndeplinirea obligaţiei de predare a autovehiculului motivat de neîndeplinirea obligaţiilor asumate de către reclamantă în cadrul general al raporturilor comerciale existente între părţi”. b. Pentru a analiza caracterul culpabil al faptei instanţa de fond trebuia să analizeze contextul neexecutării de către reclamantă a propriilor obligaţii asumate contractual. c. Sub aspectul determinării cuantumului prejudiciului nelegalitatea apare sub multiple aspecte. Prin încălcarea dreptului la apărare, instanţa de apel respinge cererea de a efectua o nouă expertiză, în contextul în care şi prima instanţă a respins această cerere, iar experta nu a răspuns obiectivului formulat, la care nu a renunţat. Prima instanţă se bazează pe o împrejurare de fapt ce a fost reţinută vădit eronat, esenţială pentru judecata cauzei, fiind nesocotite prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., expertiza efectuată încălcând prevederile art. 21 lit. a) din O.G. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză, cererea de completare a expertizei fiind pertinentă. Stabilirea profitului a fost greşit statuată de prima instanţă şi necenzurată de instanţa de apel, încălcând dezlegarea în drept a deciziei de desfiinţare. Elementele avute în vedere cu privire la costurile fixe sunt şi ele eronate şi nu s-a probat că existenţa unui mijloc de transport în plus ar fi generat un câştig efectiv şi direct, fiind evidentă lipsa de cauzalitate între folosinţa unui autovehicul şi cheltuielile indirecte ale unei societăţi, care nu sunt legate direct de exploatarea bunului.

3. A fost încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, prin sentinţa desfiinţată în primul ciclu procesual fiind obligată la numai 77.729 lei cu titlu de despăgubiri, iar în rejudecare, consecinţă a admiterii apelului său, la 81.420 lei.

4. Nelegalitatea dată de neaplicarea art. 276 C. proc. civ. Greşit aplicat a fost şi art. 276 C. proc. civ., onorariile avocaţilor fiind mari în raport cu valoarea pretenţiilor care au fost admise numai în parte.

Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului şi menţinerea deciziei ca legală. Intimata-reclamantă a arătat că, deşi a achitat costul reparaţiei, pârâta a refuzat restituirea camionului, acesta fiindu-i predat după ce a mai plătit odată costul reparaţiei, conduita abuzivă a pârâtei fiind dovedită. Pârâta a ignorat prevederile legale, neavând nici un drept de retenţie, ignorând şi hotărârile judecătoreşti care au reglementat raporturile dintre părţi şi prin folosirea forţei i-a produs pagube economice de natură să-i accepte pretenţiile oricât de aberante şi ilegale ar fi fost acestea.

Recursul este fondat în limita şi pentru considerentele care se arată în continuare.

1. Ca o primă observaţie se impune remarca cu privire la solicitarea recurentei-pârâte de a casa, în principal, hotărârea atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, că motivele de nelegalitate pe care le invocă, respectiv art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ. atrag soluţia modificării hotărârii atacate, cu menţiunea că recursul a fost redactat şi susţinut de un profesionist al dreptului, de un avocat.

2. O a doua observaţie priveşte caracterul recursului şi limitele examinării deciziei atacate. Recursul este o cale extraordinară de atac, iar hotărârea supusă examinării instanţei de recurs, în speţă, Înaltei Curţi, este o hotărâre pronunţată în temeiul procedurii reglementate de Cap. XIV din Codul de procedură civilă „Dispoziţii privind soluţionarea litigiilor dintre profesionişti”, definitivă conform art. 377 şi 7208 C. proc. civ. şi executorie.

Verificarea hotărârii atacate cu recurs este limitată prin dispoziţia imperativă a art. 304 C. proc. civ. partea introductivă numai la motive de nelegalitate, limitativ enumerate, instanţa de recurs nefiind o instanţă devolutivă, ea neavând puterea de a dispune refacerea probelor şi de a le administra, atribuţie care i-ar permite o apreciere asupra lor cu consecinţa confirmării sau stabilirii unei alte situaţii de fapt. În calea extraordinară de atac a recursului instanţa de recurs poate să cenzureze numai aplicarea dreptului la o situaţie de fapt confirmată sau stabilită de instanţa devolutivă care a pronunţat hotărârea definitivă supusă recursului.

3. Drept urmare, se impune concluzia că vor fi exceptate controlului de legalitate, pe de o parte, criticile prin care recurenta antamează hotărârea instanţei de fond, obiectul recursului formându-l decizia pronunţată în apel, iar, pe de altă parte, vor fi exceptate criticile care deşi privesc decizia din apel, iar nu sentinţa au ca obiect temeinicia acesteia din urmă, iar nu legalitatea.

4. Şi o ultimă observaţie cu privire la recursul declarat priveşte lipsa de adecvare a obiectului criticii la motivul de nelegalitate invocat.

Se constată că atât sub motivul I reglementat de art. 304 pct. 7 cât şi sub motivele tratate global sub pct. II din recurs, reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., problema de nelegalitate majoră care se invocă, cu mici diferenţe de adaptare în argumentare, este una singură: nesocotirea principiului lipsei de opţiune dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală, a principiului priorităţii răspunderii civile contractuale care este o răspundere specială faţă de răspunderea delictuală, aplicare a principiului specialia generalibus derogant, greşita evocare a principiului disponibilităţii al reclamantei în a sesiza instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală.

5. Cu privire la incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin raportare la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acesta nu poate fi primit. Prealabil examinării motivului se impune precizarea că art. 261 C. proc. civ. reglementează cuprinsul unei hotărâri pronunţată în primă instanţă, textul făcând parte din Titlul III, Procedura în faţa primei instanţe, iar reglementarea prezentei faze procesuale, a recursului, este conţinută de Titlul V, Căile extraordinare de atac, fază în care conform art. 316 dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs în măsura compatibilităţii lor cu această reglementare, şi, prin filtrul art. 298 C. proc. civ., dispoziţiile privind judecata în primă instanţă.

Punctul 5 al art. 261 care dispune că hotărârea va cuprinde: „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor” priveşte hotărârea primei instanţe, a instanţei de fond, când părţile au posibilitatea procedurală de a investi instanţa cu acţiunea, cu cerere reconvenţională, cu cereri de chemare în garanţie, fază în care pot interveni şi terţii cu cereri în interes propriu, iar soluţia de admitere sau de înlăturare a lor trebuie motivată în fapt şi în drept. Cuprinsul hotărârii din apel este corespunzător regulilor de procedură care reglementează această fază procesuală, limitată legal la ceea ce prima instanţă a judecat şi la cât din ce s-a judecat a fost criticat prin apel, iar motivarea unei hotărâri a instanţei de recurs când verifică o decizie dată în apel este limitată la considerentele pentru care sunt primite sau înlăturate motivele de nelegalitate care în mod real şi efectiv se încadrează în enumerarea limitativă reglementată de art. 304 C. proc. civ.

6. Ca atare, din perspectiva motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., procedând la verificarea corespondenţei criticilor formulate cu ipotezele legale se constată că, în ciuda efortului său de sistematizare, recurenta ignoră exigenţele legale.

7. Faptul că în exprimarea unor considerente şi aprecieri instanţa de apel împrumută formulări din sentinţă fără respectarea exigenţelor gramaticale din care să rezulte acest lucru, sau că preia din redactarea întâmpinării depusă de reclamantă termeni nespecifici unui limbaj juridic, aprecieri şi consideraţii redundante sunt aspecte care ţin de calitatea intrinsecă şi stilul motivării care nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât nu au aptitudinea de a conduce la modificarea hotărârii din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nici înlăturarea în bloc a „motivelor de apel” şi nici redarea unor „considerente de ordin general” nu au această aptitudine, recurenta operând o confuzie a motivelor cu argumentele pe care le-a adus în susţinerea lor şi care pot primi o rezolvare globală din perspectiva jurisprudenţei convenţionale, mai ales atunci când acestea se autogenerează în formulări multiple.

Nu realizează nici exigenţa convenţională, că nu au fost în mod real „auzite” deoarece motivele de apel au fost examinate de instanţa de control judiciar cu respectarea garanţiilor procesuale pentru ambele părţi şi în limita celor două principii care guvernează judecata apelului: tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicata, iar motivarea incompletă a aspectului neagravării situaţiei în propria cale de atac, poate fi şi este corectată prin hotărârea de faţă.

8. Prin urmare, nemulţumirile recurentei cu privire la calitatea motivării câtă vreme nu se încadrează în ipotezele de reglementare ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ.: „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii” nu au aptitudinea de a conduce la modificarea hotărârii atacate, context în care susţinerea ei în sensul că în acest mod i s-a încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil este fără temei.

9. Cu privire la motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., dezvoltate global sub pct. II recurs.

Aceste motive evocă explicit problema de drept mai sus menţionată, a raportului dintre cele două forme de răspundere: contractuală şi delictuală, a existenţei contractului şi a priorităţii răspunderii civile contractuale în aplicarea principiului specialia generalibus derogant şi încălcarea principiului neadmiterii opţiunii între cele două forme de răspundere civilă, cât şi a greşitei reţineri a principiului disponibilităţii.

10. Trebuie menţionat, însă, că în contextul în care reclamanta nu a dedus judecăţii raportul de drept contractual, ci un fapt juridic ilicit, extracontractual, şi în care nici pârâta nu a formulat o cerere reconvenţională cu temei contractual, iar instanţele au soluţionat pe fond acţiunea răspundere civilă delictuală, motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.: „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”, este lipsit de obiect.

11. Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impun, de asemenea, precizări prealabile.

Codul civil de la 1864, sub incidenţa căruia s-a încheiat contractul evocat de recurentă şi sub care s-a comis fapta ilicită reclamată de intimată, nu conţine nicio reglementare a raportului dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Principiul priorităţii răspunderii civile contractuale ca răspundere specială în raport cu răspunderea civilă delictuală care constituie răspunderea de drept comun este o creaţie a practicii judecătoreşti susţinută de doctrină. Această problemă este o problemă de drept substanţial. Principiul disponibilităţii, căruia instanţele i-au acordat eficienţă, este însă o problemă de drept procesual, care beneficiază de o reglementare legală, anume art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Concluzia care se impune este în sensul că cele două principii, unul aparţinând dreptului substanţial şi altul dreptului procesual, nu sunt comparabile şi, în mod obiectiv, nu se pot exclude reciproc dat fiind obiectul de reglementare sau aplicare, ele coexistă. Ca atare, critica recurentei în sensul că instanţele au greşit dând eficienţă principiului disponibilităţii este lipsită de fundament legal şi de coerenţă juridică, aplicarea corectă a legii procesuale de către instanţă neputând fi distorsionată în contrariul ei, a unei aplicări greşite a legii prin opoziţie cu aplicarea unui principiu de drept de drept substanţial.

12. Pentru a fi în situaţia angajării răspunderii civile, trebuie să existe o obligaţie civilă de a cărei neexecutare să se prevaleze persoana care se pretinde prejudiciată. Când obligaţia neexecutată este reglementată contractual, iar neexecutarea nu a depăşit limitele contractuale, reclamanta nu are un drept de opţiune între răspunderea civilă contractuală şi delictuală. Se poate prevala numai de răspunderea civilă contractuală.

13. Prin urmare, problema în speţă nu este aceea că instanţa a ignorat existenţa contractului de prestări servicii, că acesta mai este sau nu în vigoare, ci aceea dacă obligaţia de restituire a mijlocului de transport este o obligaţie reglementată contractual şi reţinerea acestuia prin opunere şi refuz la restituire, în condiţiile pretinse de pârâtă, după efectuarea reparaţiei, are o atare justificare contractuală, şi dacă da, limitele ei de reglementare nu au fost depăşite, sau dacă o atare reglementare contractuală nu există, situaţie în care, în absenţa şi a unui beneficiu legal, refuzul de restituire s-a făcut arbitrar, cu încălcarea drepturilor posesorului în drept cu privire la bun.

14. Neexistând un contract scris de prestări servicii, ci un contract încheiat în forma simplificată a comenzii urmată de executare, nu există o reglementare contractuală a obligaţiilor părţilor dincolo de acceptarea comenzii şi prestarea serviciului, deci nu există o reglementare cu privire la restituirea bunului, şi nici nu s-a susţinut contrariul, precum nu există nici o reglementare a cazurilor de încetare a contractului. Sub acest ultim aspect, aplicând regula de drept comun, contractul în speţă, oneros-sinalagmatic, încetează prin executarea obligaţiilor: prestarea serviciului comandat şi plata acestui serviciu.

15. Comportamentul procesual al pârâtei-recurente relevă şi el inexistenţa unei justificări contractuale în a reţine bunul, ea opunând un drept de retenţie fără a se raporta la o prevedere contractuală. Nu s-a raportat, însă, nici la o bază legală pentru dreptul de retenţie invocat în apărare, pârâta nefiind în măsură, la solicitarea instanţei de fond, prin precizarea depusă la dosar să indice un temei legal, temei legal care există în situaţia altor contracte, de ex. a contractului de vânzare-cumpărare, art. 1322 C. civ., opunând acceptarea existenţei lui în sistemul nostru de drept chiar în lipsa unei reglementări cu valoare de principiu a acestuia.

16. Comportamentul procesual al pârâtei relevă inexistenţa unei legături directe, exclusive şi indestructibile dintre debitul invocat ca neonorat şi bunul a cărui restituire a refuzat-o, prin chiar recursul de faţă, recurenta făcând referire la contracte anterioare, la raporturi contractuale în general care au existat între părţi şi la debite scadente în baza lor. Această realitate este confirmată de conţinutul cererilor prin care ulterior refuzului de restituire şi a notificării ei de către reclamantă, cu privire la caracterul abuziv al acestuia în contextul susţinut, al plăţii reparaţiei, din 25.07.2006, a sesizat în calitate de reclamantă instanţa şi prin care a cerut obligarea la plata unor facturi anterioare lunii iulie 2006, încheierii contractului în speţă, pentru piese auto, din martie şi aprilie 2006, şi în nici un caz pentru plata prestaţiei reparaţiei acestui camion. Astfel sunt cererea de somaţie de plată promovată la 07.08.2006, respinsă prin sentinţa nr. 2587/19.09.2006 de Judecătoria Mediaş şi cererea de ordonanţă preşedinţială pentru instituirea unui sechestru asigurător din 07.08.2006, de asemenea respinsă prin hotărârea nr. 2382/2006 de Judecătoria Mediaş, irevocabilă prin decizia nr. 578/08.12.2006, cererea de chemare în judecată înregistrată la 09.10.2006 conform sentinţei nr. 3178/08.11.2007. Susţinerea cu privire la izvorul debitului în baza căruia a refuzat restituirea pe care o face recurenta prin recursul de faţă, f.3, alin. 2 şi 3 din „Scurt istoric”, este şi ea relevantă sub aspectul caracterului incert al acestuia.

17. Procesul de faţă a demarat din 17 septembrie 2007 când reclamanta-intimată a învestit tribunalul cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 111.260,79 lei reprezentând valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a reţinerii abuzive a camionului încredinţat pentru reparaţii, din iulie 2006 până în decembrie 2006, temeiul de drept invocat fiind art. 998 C. civ.

18. Prima sentinţă - nr. 734 din 08.05.2009, după administrarea probelor inclusiv cu expertiză contabilă şi după ce expertul a răspuns la obiecţiunile pârâtei, reţinând că evidenţele contabile ale reclamantei respectă prevederile Legii nr. 82/1991 – legea contabilităţii, a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 77.124 despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, admiţând în parte acţiunea.

19. Dând satisfacţie procesuală apelantei-pârâte cu privire la clarificarea temeiului de drept al acţiunii şi pentru a se pune în discuţia părţilor obiectivele expertizei şi a se indica expertului să răspundă la acestea, prima instanţă de apel, prin decizia nr. 123 din 18 decembrie 2009, a desfiinţat sentinţa mai sus menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare.

20. Instanţa de fond, în rejudecare, clarifică temeiul de drept al acţiunii în sensul dispus de instanţa de control judiciar ca fiind o acţiune în răspundere delictuală conform dispoziţiilor art. 998 C. civ. (p. 3 alin. 5 din sent. nr. 1360/13.03.2012), reclamanta precizându-şi acţiunea în această fază procesuală prin reiterarea obiectului iniţial al acţiunii ca fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ.

21. A doua instanţă de apel, prin decizia atacată cu recursul de faţă, a confirmat această sentinţă observând corecta întemeiere a pretenţiilor solicitate pe dispoziţiile art. 998 C. civ., ale căror condiţii, şi ea, le-a apreciat ca dovedite, sens în care relevă probele administrate.

22. Înalta Curte constată că răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun în raport cu răspunderea civilă contractuală şi că incidenţa răspunderii contractuale nu este o problemă de opţiune în concurs cu răspunderea delictuală în condiţiile în care contractul preexistă şi prejudiciul este cauzat prin nerespectarea unei obligaţii reglementată de contract, fără depăşirea acesteia, situaţie în care se angajează răspunderea contractuală. În cauza de faţă însă problema angajării răspunderii contractuale ca răspundere specială nu este operantă nici din punct de vedere procesual şi nici al dreptului substanţial, pentru dezvoltările care urmează.

23. În cadrul procesual fixat de reclamantă, prejudiciul pretins, cum s-a arătat supra: pct. 14-16, nu a fost reclamat ca izvorând din nerespectarea unei obligaţii contractuale ci în baza art. 998 C. civ. şi nici recurenta-pârâtă nu s-a prevalat de vreo clauză contractuală în justificarea refuzului restituirii bunului după reparaţie, ci a invocat numai contractul în general, anume, existenţa unui contract în formă simplificată, nescris.

24. Reclamanta a sesizat instanţa cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ. constând în obligarea pârâtei la acoperirea unui prejudiciu cauzat de o faptă abuzivă a cărei comitere nu are acoperire în contractul de prestări servicii, preexistent. Acţiunea reclamantei nefiind întemeiată pe contractul de prestări servicii, ci pe fapta ilicită delictuală, aprecierea instanţei cu privire la respectarea principiului disponibilităţii este legală în raport de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

25. După o desfiinţare cu trimitere pentru lămurirea temeiului de drept al acţiunii, faţă de precizarea obiectului acţiunii de către reclamantă, acela al răspunderii civile delictuale în raport de art. 998 C. civ., examinarea acţiunii în raport de un alt temei de drept, dacă judecătorul în baza rolului activ şi în conformarea cu recomandarea instanţei de control judiciar n-ar fi constatat şi el adecvarea temeiului de drept invocat de reclamantă la situaţia de fapt pe care aceasta a reclamat-o, ar fi condus la nesocotirea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi, desigur, la o altă soluţie, cea preconizată de recurentă, de respingere ca inadmisibilă a acţiunii.

26. Recurenta-pârâtă şi prin dezvoltarea recursului confirmă că reclamanta i-a predat un autocamion pentru reparaţii, că părţile nu au încheiat un contract scris şi că după executarea reparaţiei a refuzat să-i predea camionul cu apărarea neexecutării de către reclamantă şi a unor obligaţii de plată din debite anterioare acestui contract, scadente, şi cu invocarea unui drept de retenţie asumat personal.

27. Chiar dacă se consideră ca fiind încheiat un contract de prestări servicii în formă simplificată, şi, de fapt, necontestat nici de partea adversă şi nici de instanţă, este dincolo de orice îndoială şi recurenta-pârâtă nu neagă, ci afirmă că a refuzat înapoierea autocamionului sub pretext că reclamanta nu şi-ar fi executat şi debite exigibile generate de contracte anterioare, istoricul relaţiilor comerciale dintre părţi fiind relevat chiar de recurentă, iar nu în justificarea unei clauze contractuale sau dispoziţii legale.

28. Ca atare, reţinerea mijlocului de transport este una abuzivă câtă vreme, după efectuarea reparaţiei cum pretinde recurenta, aceasta, detentor precar, a refuzat manu militari restituirea bunului deţinătorului de drept, exercitând astfel un drept de retenţie asupra bunului care nu i-a fost instituit pe nicio cale: nici contractual, nici legal şi nici judiciar, recurenta neinvocând în apărare vreo prevedere din contractul de prestări servicii, vreo dispoziţie legală sau hotărâre judecătorească care să o îndreptăţească la reţinerea mijlocului de transport pentru debite anterioare contractului în baza căruia i-a fost încredinţat sau pentru debitul pretins neachitat din contractul în speţă.

29. Apărarea pârâtei în sensul că refuzul de a preda bunul a fost justificat de valorificarea unui drept de retenţie acceptat ca atare în dreptul nostru chiar fără o reglementare de principiu, în mod corect a fost înlăturată de instanţe.

Dreptul de retenţie, nereglementat convenţional şi nici legal, se instituie judiciar de către instanţă, dacă se apreciază ca fiind întrunite condiţiile pentru a dispune grevarea bunului cu un drept real de garanţie imperfect, dreptul de retenţie, în lipsa unei reglementări, de lege lata, neputând fi instituit prin act unilateral de voinţă prin extinderea cazurilor reglementate punctual la situaţii neavute în vedere de legiuitor.

Înlăturarea acestei apărări de instanţa de fond, confirmată de instanţa de apel a fost motivată însă, nu pe absenţa temeiului juridic al dreptului de retenţie, ci cu luarea în considerare a temeiului extrapolării invocat de pârâtă, pe inexistenţa condiţiei de instituire a lui, aceea ca bunul să fie proprietatea personală a debitorului, constatare pe care recurenta-pârâtă nu a combătut-o şi la care se adaugă şi lipsa condiţiei ca debitul pretins neexecutat să aibă ca unic izvor contractul a cărui neexecutare se invocă (supra:nr.16).

30. Orice acţiune sau inacţiune care nu este săvârşită în executarea unei obligaţii contractuale sau în realizarea unui drept contractual în raport de art. 969 şi 970 C. civ., care nu are o justificare în limite contractuale dar nici o bază legală sau judiciară, cu privire la care nu sunt întrunite nici condiţiile analogiei legii, prin care se prejudiciază o altă persoană, chiar cocontractant, cazul în speţă, reprezintă un abuz şi este o faptă delictuală care atrage răspunderea civilă delictuală a autorului în temeiul art. 998 C. civ., abuzul fiind limita convenţională şi legală de exercitare a oricărui drept.

31. Ca atare, în mod corect instanţele au examinat cauza sub aspectul întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale raportat la art. 998 C. civ. în care se încadrează fapta reclamată, criticile recurentei cu privire la încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil sau a nesocotirii echilibrului procesual fiind fără suport raportat la decizia atacată, procedura de judecată în faţa instanţei desfăşurându-se cu respectarea principiilor şi garanţiilor procesuale valabile în egală măsură pentru ambele părţi.

32. Instanţele, examinând acţiunea în limitele sesizării şi a temeiului de drept pe care l-au confirmat, excepţia de neexecutare contractuală de care s-a prevalat pârâta plasându-se în afara cadrului procesual, în mod legal nu a făcut obiect de examinare în raport de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

33. Cât priveşte critica cuantumului prejudiciului şi a aprecierii probelor administrate în dovedirea îndeplinirii condiţiilor răspunderii, aceasta este o critică exclusivă de temeinicie a hotărârii atacate, nu de legalitate, şi care, astfel cum s-a arătat, excede atribuţiilor de verificare ale instanţei de recurs, justificat, de vreme ce această instanţă nu poate aprecia şi proceda, de ex., la refacerea probelor. Se impune şi observaţia că recurenta prin apărător nu a indicat vreun text de lege pe care instanţa de apel să nu-l fi respectat, neindicând nici actul procedural prin care i s-a respins proba cu expertiză şi nici nu a făcut o critică a motivelor care au fundamentat o astfel de soluţie.

34. Sub acest aspect se impun însă constatările care urmează în lumina art. 723 alin. (1) C. proc. civ. care dispune: ”Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”.

35. În faţa primei instanţe de fond s-a administrat proba cu expertiză contabilă, a cărei completare cu obiectivele părţilor s-a dispus de instanţa de control judiciar. În rejudecare, după desfiinţare cu trimitere, instanţa de fond a administrat probatoriul solicitat şi încuviințat, inclusiv o nouă expertiză contabilă, solicitată de reclamantă, la care pârâta iniţial s-a opus dar cu privire la care a avut obiective proprii încuviinţate şi propuse expertului, prin încheierile interlocutorii din 01.02.2011; 15.03.2011 şi 12.04.2011.

Obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de ambele părţi, deci şi de pârâtă, au fost încuviinţate de instanţă prin încheierea din 01.11.2011, răspunsul la obiecţiuni fiind depus la dosar. Constatând că expertul a răspuns la toate obiecţiunile formulate, că, deci, este lămurită, cu respectarea prevederilor art. 212 C. proc. civ., cererea pârâtei de a se dispune o contraexpertiză a fost respinsă de instanţa de fond prin încheierea din 14.02.2012, expertiza efectuată, chiar dacă a fost la cererea reclamantei, utilitatea acestei probe a fost confirmată şi de pârâtă prin propunerea propriilor obiective.

36. Prin apel, pârâta a cerut proba cu expertiză contabilă şi cu expertiză auto, susţinând în faţa instanţei în cuvântul de propunere a probelor spre încuviinţare numai proba cu expertiză contabilă, cerere pe care a motivat-o în sensul că nu este mulţumită cum au răspuns expertizele administrate în faţa intanţei de fond la obiectivele pe care le-a propus. Această cerere a fost respinsă de instanţa de apel la termenul din 27 noiembrie 2012 cu motivarea că pârâta-apelantă a avut posibilitatea formulării obiecţiunilor, fiind respectate prevederile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. care conferă posibilitatea refacerii sau completării probelor administrate la prima instanţă: ”...dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei„. Ca atare, critica recurentei cu privire la respingerea refacerii probei cu expertiză contabilă, fără indicarea încălcării vreunui text de lege, nu poate fi primită.

37. Fără fundament, neavând corespondent în realitate, este şi susţinerea recurentei conform căreia raportul de expertiză administrat la fond nu îndeplineşte condiţiile art. 21 lit. a) din O.G. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză judiciară, articol care reglementează cuprinsul raportului de expertiză printr-o normă fără caracter imperativ, la lit. a) a articolului fiind reglementată partea introductivă şi menţiunile la care aceasta referă, printre care şi menţiunea bibliografiei pe baza căreia expertiza a fost efectuată, dincolo de faptul că recurenta nu a invocat pricinuirea unei vătămări concrete conform dispoziţiilor art. 108 alin. (2) C. proc. civ., neregularitatea dacă s-ar fi constatat nefiind sancţionată expres cu nulitatea raportului de expertiză şi nefiind de ordine publică.

38. Înalta Curte a apreciat că nu poate fi primită critica recurentei motivată pe aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. Ipoteza dispoziţiei art. 276 C. proc. civ. priveşte situaţia în care ambele părţi au cereri de sesizare a instanţei în a căror susţinere au făcut cheltuieli de judecată, care să permită compensarea: ”... când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte...”, or, în cauza de faţă, pârâta nu a formulat cerere reconvenţională pentru a se putea pune problema compensării cheltuielilor de judecată corespunzător pretenţiilor admise, în ce o priveşte fiind incident sub aspectul onorariilor de avocat exclusiv prevederile art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., ea fiind partea care a căzut în pretenţii.

39. Este întemeiată, însă, critica recurentei cu privire la încălcarea prevederilor art. 296 C. proc. civ., a neîngreunării situaţiei în propria cale de atac, critică care se încadrează în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Într-adevăr, prima sentinţă a fost desfiinţată urmare admiterii apelului pârâtei-recurente şi cum prin cea de a doua sentinţă, pronunţată după desfiinţare cu trimitere, i s-a creat o situaţie mai grea decât în sentinţa desfiinţată, fiind obligată la un cuantum mai mare pentru acoperirea prejudiciului, Înalta Curte a admis recursul sub aspectul şi în limita acestui motiv, a modificat decizia atacată în sensul că a admis apelul limitat la această critică de nelegalitate, a schimbat sentinţa în parte, stabilind cuantumul obligaţiei de plată până la concurenţa sumei iniţial stabilită de 77729 lei în loc de 81420 lei.

În limita cuantumului diminuat se vor diminua corespunzător şi cheltuielile cu taxa judiciară de timbru de la 3244,40 lei la 2938,12 lei.

40. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a admis în parte cererea recurentei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în raport de probele administrate, şi a obligat intimata, cu acest titlu, la plata sumei de 3.062,8 lei reprezentând taxe de timbru în apel şi recurs, apreciind ca nedovedit onorariul de avocat faţă de prevederile art. 39 din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aplicabile prin analogie, înscrisurile depuse provenind de la avocat fără o confirmare bancară.