Restitution of abuzively seized land: exclusion of compensation for unauthorized constructions from the Law 10/2001 restitution procedure under the principle of special law

Contestaţie împotriva dispoziţiei de restituire a unor imobile preluate în mod abuziv de stat. Construcţii ridicate fără autorizaţie. Inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Cuprins pe materii. Drept civil. Contestaţie împotriva dispoziţiei de restituire a unor imobile preluate în mod abuziv de stat. Construcţii ridicate fără autorizaţie. Inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Index alfabetic. Drept civil.

- construcţii ridicate fără autorizaţie

Legea nr. 10/2001: art.9, art. 10

Cod civil: art. 492, art. 494

Regimul juridic al construcţiilor noi neautorizate nefiind stabilit de Legea nr. 10/2001, pentru aceste construcţii rămân aplicabile normele dreptului comun din materia accesiunii imobiliare artificiale, care implică plata de despăgubiri către cel în detrimentul căruia operează, potrivit principiului că nimeni nu se poate îmbogăţi în dauna altei persoane, însă dreptul la despăgubiri al constructorului poate fi stabilit, în condiţiile art. 492, art. 494 Cod civil, pe calea unei acţiuni întemeiate pe prevederile acestor texte şi nu în cadrul procedurii stabilite de legea specială.

Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 6538 din 11 iunie 2009.

Prin sentinţa nr. 1343 din 25 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis în parte contestaţia formulată de contestatorii L.D.F., N.I. şi L.E.S.N., în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naţionale, a fost obligat intimatul să completeze art. 1 din ordinul de restituire nr. A 2533 din 15 martie 2006 sub aspectul menţionării adresei complete a imobilului restituit, ca fiind situat în Municipiul Piatra-Neamţ, judeţul Neamţ şi au fost respinse celelalte capete ale contestaţiei ca nefondate.

S-a disjus judecata capetelor de cerere, astfel cum au fost precizate, nr. 4 şi 5, acordându-se termen la data de 13 decembrie 2006, în vederea continuării judecăţii, şi a fost respinsă cererea contestatorilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Apărării Naţional este, conform art. 84 Cod procedură civilă şi prin raportare la motivele dezvoltate în susţinerea ei, o apărare de fond şi nu o veritabilă excepţie procesuală, care presupune doar verificarea identităţii între persoana intimatului şi entitatea care a emis ordinul atacat, conform art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

S-a mai reţinut că, faţă de art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (republicată), care prevede că ordinul de restituire în natură a imobilului face dovada dreptului de proprietate după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, trebuia ca imobilul să fie identificat în totalitate atât ca locaţie completă şi precisă, cât şi ca vecinătăţi, fără a fi necesară coroborarea cu alte înscrisuri în vederea localizării.

Cuantumul despăgubirilor nu poate fi valorificat pe calea contestaţiei, deoarece, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, legiuitorul a înţeles să stabilească modalităţi diferite de contestare a dispoziţiilor/deciziilor emise în baza Legii nr. 10/2001, în funcţie de aspectele contestate .

Conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (republicată), cade în competenţa tribunalului contestaţia referitoare la stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită şi la restituirea în natură, însă în privinţa cuantumului despăgubirilor este stabilită o altă procedură, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prima instanţă a reţinut că este neîntemeiată cererea privind restituirea în natură a suprafeţei de 748 m.p. teren, care nu se află în proprietatea şi evidenţele pârâtului, aspect recunoscut de contestator prin răspunsul la întâmpinare.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 402 din 14 mai 2008, a admis apelul declarat de contestatori împotriva acestei sentinţe, a schimbat sentinţa apelată, în sensul înlăturării obligaţiei contestatorilor la plata sumei de 714.716,24 RON din art. 2 al ordinului de restituire nr. A 2533 din 25 martie 2006 emis de intimat şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii privind acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate, în favoarea Primarului municipiului Piatra Neamţ. Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute.

Instanţa de apel a reţinut, că în art. 2 al ordinului contestat se prevede că restituirea imobilului şi predarea efectivă se va face condiţionat de achitarea sumei de 714.716,24 RON, reprezentând valoarea lucrărilor la pavilionul A de 262.347,96 RON şi contravaloarea pavilioanelor B, C şi D construite de stat, în sumă de 452.368,30 RON. În art. 3 se prevede că predarea-primirea imobilului se va face după prezentarea dovezii privind achitarea sumei prevăzută la art. 2.

Obligaţia persoanei îndreptăţite de a achita o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei este prevăzută de art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi se referă la situaţia în care se restituie în natură un teren pe care, ulterior preluării abuzive, au fost edificate construcţii autorizate, care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare.

Or, lucrările de la pavilionul A se referă, conform contractelor de antrepriză depuse la dosar de intimat, la intervenţii şi reparaţii în construcţii, iar contravaloarea lor nu poate fi acordată în temeiul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În privinţa pavilioanelor B,C şi D, s-a reţinut că obligaţia contestatorilor există dacă edificarea lor a fost autorizată, iar intimatul nu a făcut dovada că acestea au fost autorizate. În precizările existente la dosar, intimatul a arătat că aceste pavilioane au fost înscrise în evidenţele contabile şi în dosarul tehnic al cazărmii, ca urmare a controlului financiar de gestiune din anul 1995, care le-a constatat ca plusuri pe teren, fiind realizate de către fosta Unitate Militară 01027 Piatra Neamţ, prin forţe şi mijloace proprii.

A reţinut instanţa de apel că, în lipsa unor acte doveditoare, cu privire la edificarea construcţiilor, expertul nu a putut stabili valoarea acestora şi, pentru că nu s-a făcut dovada edificării construcţiilor în baza unei autorizaţii, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În privinţa construcţiilor demolate, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 32 din Legea nr. 10/2001, notificarea se soluţionează prin dispoziţia motivată a primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul, respectiv a Primarului general al municipiului Bucureşti, iar suprafaţa de 748 m.p. teren, reprezentând diferenţa dintre terenul în suprafaţă de 3150 m.p. preluat abuziv şi suprafaţa de 2402 m.p. restituită prin ordinul contestat, nu este deţinută de intimat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul care, invocând art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a arătat că „autorizarea execuţiei lucrărilor şi construcţii pe terenul revendicat este supusă prevederilor Ordinului comun al Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului şi al Ministerului Apărării nr. 3376/MC din 9 mai 1996, respectiv nr. M 3556 din 9 mai 1996 pentru aprobarea condiţiilor de autorizare a construcţiilor cu caracter militar, emis în baza art. 43 din Legea nr. 50/1991”, însă, chiar şi în ipoteza în care lucrările nu au fost autorizate, „instanţa de apel avea obligaţia de a găsi o modalitate de despăgubire pentru Ministerul Apărării în calitate de constructor, indiferent dacă acesta a fost sau nu de bună-credinţă”, deoarece, prin neacordarea unei despăgubiri echitabile, patrimoniul intimaţilor s-ar mări nejustificat, ceea ce ar echivala cu o îmbogăţire fără justă cauză.

Recurentul a arătat că, deoarece Legea nr. 10/2001 nu prevede ce se întâmplă cu construcţiile efectuate fără autorizaţie, dispunând doar asupra terenurilor pe care au fost edificate acestea, instanţa de apel avea obligaţia să coroboreze art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu art. 494 Cod civil, conform căruia „dacă proprietarul vrea să păstreze pentru dânsul acele plantaţii şi clădiri, el este dator să plătească valoarea materialelor şi preţul muncii, fără ca să se ia în consideraţie sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantaţii şi construcţii”, iar ordinul contestat are în vedere valoarea materialelor şi preţul muncii.

S-a mai susţinut, că nu s-au efectuat lucrări voluptorii, fiind efectuate reparaţii capitale care au dus la susţinerea clădirii şi la sporirea valorii sale cu toată vechimea de 100 ani, aşa cum s-a reţinut prin sentinţa civilă nr. 8433 din 14 decembrie 2000 a Judecătoriei Piatra Neamţ.

Recurentul a susţinut că instanţa putea să pronunţe şi soluţia păstrării construcţiilor de către Ministerul Apărări, soluţie adoptată de Tribunalul Bucureşti într-o altă cauză.

Intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au cerut să se respingă recursul, arătând că, potrivit Legii nr. 50/1991, nici una din instituţiile indicate de recurent nu este competentă să emită autorizaţie, iar ordinele enunţate nu echivalează cu autorizaţie de construcţie. Art. 43 din Legea nr. 50/1991 nu stabileşte o altă autoritate competentă să emită autorizaţii în cazul construcţiilor cu caracter militar.

Intimaţii au mai susţinut că, respectând principiul disponibilităţii şi imparţialităţii, judecătorii nu au obligaţia să găsească soluţii de apărare pentru părţi, recurentul fiind cel care trebuia să precizeze temeiul legal în baza căruia pretinde suma de 714.716,24 lei.

În privinţa lucrărilor efectuate la pavilionul A, sentinţa invocată de recurent nu are relevanţă în speţă, iar pentru pavilioanele B.C şi D nu s-a dovedit că au fost edificate de Ministerul Apărării Naţionale şi nu operează principiul îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece temeiul juridic al restituirii îl constituie art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Acest text a stipulat cu caracter de principiu că imobilele preluate abuziv se restituie în starea în care se află, excepţia constituind-o situaţia constructorului de bună-credinţă (construcţii autorizate), reglementată de art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Dacă lipseşte autorizaţia, se aplică principiul stabilit de art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Intimaţii au mai arătat că, chiar dacă s-ar aplica prevederile art. 494 Cod civil, nu pot fi obligaţi să păstreze construcţiile pe care Ministerul Apărării Naţionale pretinde că le-a edificat, cu plata de despăgubiri, deoarece au dreptul să aleagă între păstrarea construcţiilor cu plata de despăgubiri sau obligarea recurentului să ridice construcţiile.

Soluţia ca recurentul să păstreze construcţiile nu are temei legal, încalcă dreptul de proprietate garantat de art. 44 din Constituţie, ar goli de conţinut prevederile Legii nr. 10/2001 şi ar valida unele abuzuri, iar deciziile de speţă invocate în cazuri similare nu au relevanţă, deoarece practica judiciară nu este izvor de drept.

Analizând recursul, în raport de criticile formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, se constată că nu este fondat.

Faţă de probele administrate în cauză, pe terenul în suprafaţă de 2402 m.p. preluat abuziv de la autorii contestatorilor, deţinut de recurent, se aflau la data preluării construcţiile reprezentând pavilioanele 1 (A), 2 şi 3.

După preluare, pavilioanele 2 şi 3 au fost demolate, la pavilionul 1 (A) s-au efectuat lucrări de reparaţii, iar pe teren au fost edificate şi construcţii noi.

Imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950, contestatorii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în raport cu prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi, pentru că, în speţă, construcţiile existente pe teren la momentul preluării au fost demolate parţial, conform art. 10 alin. (1) din lege, contestatorii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a construcţiilor rămase nedemolate (pavilionul A) şi a terenului liber.

În privinţa construcţiilor noi, art. 10 din Legea nr. 10/2001 cuprinde reglementări diferite, după cum edificarea lor s-a făcut cu sau fără autorizaţie şi raportat la data când au fost edificate.

În prezenta cauză, pentru construcţiile noi, recurentul nu a făcut dovada că sunt autorizate, deoarece la dosar au fost depuse numai documentele care privesc execuţia de lucrări la pavilionul A.

Pentru construcţiile noi, s-a susţinut că autorizarea execuţiei acestor lucrări „s-a supus prevederilor Ordinului comun al Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului şi al Ministerului Apărării nr. 3376/MC din 9 din 1996, respectiv nr. M 3556 din 9 mai 1996” emis în baza art. 43 din Legea nr. 50/1991, însă, faţă de precizarea făcută de recurent, potrivit căreia aceste construcţii s-au înscris în evidenţele fiscale ca urmare a controlului financiar de gestiune din anul 1995, este evident faptul că edificarea lor nu putea fi realizată anterior anului 1995, în baza unui ordin comun emis în anul 1996.

Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, iar art. 10 alin. (5) din lege prevede că se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, restituirea fiind condiţionată de plata unei despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

Aşa cum corect s-a reţinut prin decizia atacată, prevederile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în privinţa pavilionului A, deoarece textul priveşte numai construcţiile noi autorizate nu şi cheltuielile făcute cu lucrările de intervenţie la construcţiile aflate pe teren la data preluării şi, pentru că celelalte pavilioane nu s-a dovedit că au fost autorizate la data edificării, prevederile textului nu se aplică nici pentru aceste construcţii noi.

De aceea, susţinerea recurentului că restituirea în natură a imobilului este condiţionată de plata contravalorii construcţiilor noi edificate pe teren ( restituite prin ordinul contestat ) nu este întemeiată.

Faţă de faptul că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde o rezolvare pentru situaţia juridică a construcţiilor noi neautorizate, unitatea deţinătoare, care a acceptat restituirea în natură a terenului cu toate construcţiile aflate pe el, nu poate obţine contravaloarea construcţiilor noi în cadrul procedurii stabilite de legea specială.

În privinţa construcţiilor noi nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, deoarece, potrivit acestui text, se restituie în natură, în starea în care se aflau la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini, imobilele preluate în mod abuziv.

Or, de la autorii intimaţilor-contestatori au fost preluate abuziv terenul şi construcţia-pavilionul A (existentă pe teren), precum şi construcţiile demolate pentru care aceştia au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, nu şi pavilioanele B,C şi D.

Regimul juridic al construcţiilor noi neautorizate nefiind stabilit de Legea nr. 10/2001, pentru aceste construcţii rămân aplicabile normele dreptului comun din materia accesiunii imobiliare artificiale, care implică plata de despăgubiri către cel în detrimentul căruia operează, potrivit principiului că nimeni nu se poate îmbogăţi în dauna altei persoane, însă dreptul la despăgubiri al constructorului poate fi stabilit, în condiţiile art. 492, art. 494 Cod civil, pe calea unei acţiuni întemeiate pe prevederile acestor texte şi nu în prezenta cauză, în care se stabileşte legalitatea ordinului contestat de reclamanţi, numai în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.

Neîntemeiată este şi susţinerea că instanţa de apel „putea să pronunţe soluţia păstrării construcţiilor de către Ministerul Apărării Naţionale”, deoarece în prezenta cauză restituirea în natură a construcţiilor a fost dispusă de recurent prin ordinul emis (şi nu de instanţă), iar în contestaţia şi apelul formulate de intimaţii-reclamanţi nu era posibil să se recunoască în beneficiul recurentului un drept care nu a făcut obiectul actului de învestire al instanţei.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârât a fost respins.

Intimaţii au solicitat ca recurentul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, conform notei de calcul existente la dosar, notă în care sunt consemnate cheltuielile efectuate pe tot parcursul procesului (fond, apel şi recurs).

Cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată a fost admisă în parte, deoarece, faţă de faptul că împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs numai pârâtul, potrivit principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, recurentul care a căzut în pretenţii poate fi obligat numai la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimaţi în recurs.

Cheltuielile efectuate în recurs, reprezentând onorarii avocat, au fost micşorate, conform art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă, deoarece suma de 10.228,32 lei este nepotrivit de mare, faţă de faptul că avocatul care i-a reprezentat pe intimaţii-contestatori la toate instanţele (fond, apel, recurs) a făcut aceleaşi apărări pentru toţi intimaţii, iar orele de studiu indicate de acesta i-au fost necesare pentru asigurarea apărării pe tot parcursul procesului.

De altfel, deşi la prima instanţă s-au plătit onorarii de câte 600 lei, iar la instanţa de apel de câte 700 lei, la instanţa de recurs onorariile plătite de intimaţi sunt de 3396 lei + 3397 lei + 800 Euro.