Abusive expropriation under Decree 223/1974 confirmed; appeal against Law 10/2001 reparatory rights dismissed

Imobil intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 cu plata unei despăgubiri. Preluare abuzivă. Dovada calității de persoane îndreptățite. Completarea probatoriului în etapa judiciară a soluționării notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

- imobil preluat abuziv de stat

- dispoziție emisă de primar

- acte doveditoare

Legea nr. 10/2001, art. 23

Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001

Declarația Universală a Drepturilor

Omului, art. 17 alin.(1)-(2)

Constituție, art. 21

1. Conform art. 1.4.B din H.G. nr. 498/2003 modificat prin noile Norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, cu privire la Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri, se consideră că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat.

Faptul că s-a plătit o despăgubire la momentul preluării de către stat nu înseamnă că preluarea a fost legală, întrucât cei cărora li se aplicau dispozițiile decretului erau obligați să înstrăineze bunul în schimbul unei sume stabilite de stat în mod discreționar. Nu s-ar putea vorbi de o înstrăinare liber consimțită, ci de o adevărată vânzare silită, cu consecința încălcării unor principii esențiale de vreme ce era desemnat drept unic cumpărător statul român.

2. Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Expresia „soluționarea notificării” trebuie înțeleasă în sensul că vizează soluționarea acesteia în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea persoanei juridice notificate sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată.

Nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară. A considera altfel, ar însemna a aduce atingere principiului liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în fața persoanei juridice notificate, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 7647 din 2 decembrie 2008

Reclamanții S.P. și S.A.M. au chemat în judecată Primăria municipiului Timișoara și Primarul municipiului Timișoara, solicitând

anularea dispoziției nr. 1045/2007 emisă de primar și obligarea pârâților la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma titlurilor de despăgubire.

Prin sentința civilă nr. 2307 din 7 noiembrie 2007 Tribunalul Timiș, Secția civilă a admis contestația și a anulat dispoziția nr. 1045/2007 emisă de Primarul municipiului Timișoara, care a fost obligat să soluționeze notificarea în raport de art. 10 din Legea nr. 10/2001, cu observarea și a art. 12 din lege, respectiv să emită o nouă dispoziție motivată în baza art. 25 în corelație cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, constatând că reclamanții legitimează vocația la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Prima instanță a reținut că reclamanții au calitatea de moștenitori

ai defunctului F.A.I.I., iar împrejurarea că în cartea funciară figurează ca proprietar numitul F.A., fără vreo referire la celelalte două prenume ale acestuia, nu poate fi reținută ca un impediment la constatarea calității de persoane beneficiare ale dispozițiilor legii reparatorii a reclamanților.

Prin decizia civilă nr. 90 R din 14 aprilie 2008, Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă, a respins apelul declarat de Primarul municipiului Timișoara.

Instanța de apel a arătat că practica judiciară a fost constantă în a considera că preluarea de către stat a imobilelor în baza Decretului nr. 223/1974 este o preluare abuzivă, iar dispozițiile art. 1.4.B din H.G. nr. 498/2003 au fost considerate nelegale întrucât adăugau la lege o excepție pe care legea însăși nu o prevedea.

În mod corect a reținut prima instanță că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001.

Primarul municipiului Timișoara a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct.9 C.proc.civ., criticile vizând următoarele aspecte:

În mod greșit au reținut ambele instanțe că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii ale Legii nr. 10/2001 întrucât solicitanții nu au făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate invocat.

Cota de 24/48 din imobil a trecut în proprietatea Statului Român

cu titlu de cumpărare de la numitul F.A. Prin Decizia nr. 87/1979 emisă în baza Decretului nr. 223/1974 numitul F.A. a primit suma de 1407 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor trecute în proprietatea statului.

Numele fostului proprietar apare înscris în CF ca F.A., iar în certificatul de calitate de moștenitor nr. 166/2002 apare înscris ca F.A.I.I., această neconcordanță nefiind rectificată până la data soluționării notificării.

Față de dispozițiile art. 1.4.B din H.G. nr. 498/2003, preluarea cotei de 24/48 nu s-a făcut în mod abuziv iar reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite și a dreptului de proprietate invocat, dosarul nefiind completat până la data soluționării notificării.

Recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Este necontestat faptul că imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii a fost preluat de stat în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, cu plată. Or, la acea dată era în vigoare Constituția din 1965 care, prin art. 36, ocrotea dreptul de proprietate personală.

Potrivit acestui text, dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort personal.

Decretul nr. 223/1974 prevedea în art. 1 că, în Republica Socialistă România construcțiile și terenurile pot fi deținute în proprietate de către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în țară. Potrivit art. 2, persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin.(2) din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate personală. Construcțiile aparținând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în proprietatea statului. Terenurile aferente construcțiilor prevăzute la alineatele precedente trec în proprietatea statului în condițiile art. 13 din Legea cu privire la fondul funciar.

În aceste condiții, nu se poate susține că decretul respecta prevederile constituționale enunțate.

Mai mult, anterior adoptării Decretului nr. 223/1974, România ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 care, în art. 17 alin.(1) și (2) prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și în asociație cu alții și nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa, art. 13 consacrând dreptul oricărei persoane de a circula liber, inclusiv de a-și părăsi propria țară.

Așadar, faptul că s-a plătit o despăgubire la momentul preluării de către stat nu înseamnă că preluarea a fost legală, întrucât cei cărora li se aplicau dispozițiile decretului erau obligați să înstrăineze bunul în schimbul unei sume stabilite de stat în mod discreționar. Nu s-ar putea vorbi de o înstrăinare liber consimțită, ci de o adevărată vânzare silită, cu consecința încălcării unor principii esențiale de vreme ce era desemnat drept unic cumpărător statul român.

Trimiterea pe care o face recurentul la norma înscrisă în H.G. nr. 498/2003 nu este de natură să justifice punctul său de vedere în ce privește legalitatea titlului statului. Hotărârea Guvernului conține norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, și are o forță juridică inferioară celei a legii în a cărei aplicare a fost dată.

Or, potrivit art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001 sunt imobile preluate

abuziv orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin.(1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. În temeiul art. 6 alin.(1) fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Constituția din 1965 care garanta proprietatea particulară a fost încălcată prin Decretul nr. 223/1974 care lipsea persoana fizică de dreptul său de proprietate în schimbul liberei circulații.

De altfel, prin noile Norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 a fost modificat și art. 1.4.B.

Conform acestui text, cu privire la Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat.

Nu este întemeiată nici critica privitoare la faptul că reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și a dreptului de proprietate invocat doar în etapa administrativă de soluționare a notificării.

Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din această lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Expresia „soluționarea notificării” trebuie înțeleasă în sensul că vizează soluționarea acesteia în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea persoanei juridice notificate sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată.

Nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară. A considera altfel, ar însemna a aduce atingere principiului liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în fața persoanei juridice notificate, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de lege, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent, este cea prevăzută de art. 22 alin.(5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ. recursul a fost respins ca nefondat.