Land fund commission decision challenge: jurisdiction of district court versus superior court based on object of litigation
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeals filed by the claimants and the local land fund commission, thereby upholding the appellate court's order that returned the case to the Orșova District Court for merits review, confirming the district court's exclusive jurisdiction over the dispute. The case concerned the legal challenge to decisions issued by local and county land fund commissions regarding land restitution, where the claimants attempted to establish the superior court's jurisdiction by arguing the matter was governed by the Abusive Expropriation Law rather than the Land Fund Law. The court ruled that jurisdiction is determined by the specific object of the litigation—the annulment of land fund commission acts—rather than the legal grounds or statutes invoked by the parties; consequently, the specialized jurisdiction of the Superior Court under Article 26(3) of Law No. 10/2001, which applies only to decisions on notifications under that specific law, was inapplicable. Instead, Article 53(2) of Law No. 18/1991 granted the District Court competence to censor the validity of land fund decisions, and the court affirmed that the principle of *ne Ultra Petita* (Article 129 of the Code of Civil Procedure) and the statutory definition of the subject matter under Article 112(1)(3) of the Code of Civil Procedure precluded the superior court from assuming jurisdiction based on alternative legal characterizations.
Legislator headnote
AI generatedart. 129 Legea nr. 18/1991, art. 53 alin.(2) Legea nr. 10/2001, art. 53 alin.(2) din Legea nr. 18/1991, art. 52 din Legea nr. 10/2001, art. 112 alin.(1) pct.3 C.proc.civ, art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001; Land fund commission decision challenge: jurisdiction of district court versus superior court based on object of litigation: Avându-se în vedere temeiul juridic invocat, respectiv art. 20 și art. 52 din Legea nr. 10/2001, instanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
10. Plângere împotriva hotărârilor comisiilor de fond funciar. Instanța competentă.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competență materială.
Index alfabetic : declinarea competenței
- obiectul litigiului
- plângere împotriva hotărârilor comisiilor de fond funciar
C.proc.civ. : art. 112 alin.(1) pct.3, art. 129
Legea nr. 18/1991 : art. 53 alin.(2)
Legea nr. 10/2001 : art. 26 alin.(3)
În condițiile în care obiectul litigiului îl constituie analizarea valabilității unor hotărâri emise de comisiile de fond funciar, chiar dacă cererea este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, competența de soluționare aparține instanței abilitate legal să cenzureze asemenea acte, respectiv judecătoriei, fiind incidente în acest sens dispozițiile art. 53 alin.(2) din Legea nr. 18/1991.
ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 5245 din 26 septembrie 2008
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Orșova, reclamanții A.I. și
A.E. au solicitat anularea hotărârii nr. 270/2005 emisă de Comisia județeană
pentru aplicarea Legii fondului funciar și nr. 3/2005 emisă de Comisia locală de fond funciar a comunei Eșelnița.
Avându-se în vedere temeiul juridic invocat, respectiv art. 20 și art. 52 din Legea nr. 10/2001, instanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți.
Prin sentința civilă nr. 481/2007, Tribunalul Mehedinți a respins plângerea, reținând că notificarea adresată de reclamanți la data de 14 septembrie 2005, în temeiul Legii nr. 247/2005, este tardivă.
Prin decizia civilă nr. 913/2007, Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței primei instanțe, dispunându-se desființarea acesteia și trimiterea cauzei pentru judecarea fondului la Judecătoria Orșova.
Instanța de apel a avut în vedere că prin plângerea formulată s-au contestat hotărâri emise de comisiile de fond funciar.
În mod greșit judecătoria a admis excepția de necompetență, în condițiile în care petentul nu a modificat obiectul litigiului, în sensul că ar contesta răspunsul primit de la Primăria Eșelnița pentru notificarea pe care a adresat-o la data de 14 septembrie 2005. În raport de obiectul litigiului, respectiv plângere împotriva hotărârilor comisiilor de fond funciar și de părțile chemate în proces, s-a apreciat că soluționarea litigiului este de competența judecătoriei.
Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs reclamanții și Comisia Locală de Fond Funciar Eșelnița.
Reclamanții au susținut că atât în cererea introductivă cât și în precizările făcute ulterior, s-au prevalat de dispozițiile Legii nr. 10/2001. În acest sens, atât notificarea depusă de către reclamanți cât și cea a autorului lor, nu au fost analizate de către instanțele competente potrivit Legii nr. 10/2001. Deși au învederat faptul că respectivul imobil a fost preluat în mod abuziv, cererile au fost analizate de Primărie ca simple cereri de fond funciar, considerându-se greșit că fac obiectul legii fondului funciar.
Instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, în sensul că cererea a fost calificată peste voința părților, modificându-se temeiul de drept invocat, respectiv prevederile Legii nr. 10/2001.
Comisia Locală de Fond Funciar Eșelnița a criticat decizia de apel, arătând că instanța nu a ținut cont de manifestarea de voință a reclamanților care au precizat faptul că înțeleg să se judece în baza Legii nr. 10/2001.
Analizând decizia de apel, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele motive:
Întrucât competența de soluționare constituie motivul pentru care cauza
s-a trimis spre rejudecare, celelalte critici nu pot fi analizate, vizând chestiuni de fond.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie contestarea hotărârilor emise de Comisia Județeană și Comisia Locală de aplicare a Legii fondului funciar.
Într-adevăr, în motivarea cererii s-a arătat că terenul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar prin cererea de invocare a excepției de necompetență s-a arătat că cererea este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar acest lucru nu este în măsură să atragă competența specială a tribunalului instituită prin dispozițiile acestei legi.
Obiectul cererii de chemare în judecată, impus de dispozițiile art. 112 alin.(1) pct.3 C.proc.civ., reprezintă pretenția concretă a reclamanților și prezintă importanță întrucât fixează limitele cadrului procesual în care urmează să se desfășoare judecata, instanța este ținută de acesta, în sensul că nu poate acorda altceva decât s-a cerut (art. 129 alin. final C.proc.civ.) și determină competența de soluționare a litigiului.
În condițiile în care obiectul litigiului îl constituie analizarea valabilității
unor hotărâri emise de comisiile de fond funciar, competența de soluționare aparține instanței abilitate legal să cenzureze asemenea acte, argumentele de fapt și de drept invocate în susținerea obiectului cererii urmând a fi avute în vedere de instanța competentă față de obiectul cererii.
Competența de soluționare specială în favoarea tribunalului, instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, este strict reglementată, intervenind numai pentru cazurile expres prevăzute de lege.
Astfel, potrivit art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția de soluționare a notificării poate fi atacată de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului.
În același timp, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite s-a stabilit, în aplicarea art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Prin urmare, s-a apreciat în mod corect că judecătoriei îi revine
competența de soluționare a cauzei, fiind incidente în acest sens dispozițiile art. 53 alin.(2) din Legea nr. 18/1991.
Constatând că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a normei legale vizând competența de soluționare, din perspectiva art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte făcând aplicarea și a art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a respins ambele recursuri ca nefondate.