Jurisdiction over abusive expropriation restitution claims despite unresponded administrative notification under Law 10/2001

Imobil preluat în mod abuziv de stat. Refuzul persoanei juridice deţinătoare a imobilului de a răspunde notificării.

Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Imobil preluat în mod abuziv de stat. Refuzul persoanei juridice deţinătoare a imobilului de a răspunde notificării.

Index alfabetic. Drept civil.

- imobil preluat abuziv

- notificare

- refuzul de a răspunde notificării.

Legea nr. 10/2001, art. 25 alin.(1)

Convenţia Europeană a Drepturilor și

Libertăţilor Fundamentale, art. 6

Refuzul persoanei juridice notificate de a soluţiona cererea de restituire

nu poate fi apreciat ca un impediment legal pentru titularul notificării de a se adresa instanţei de judecată în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de reparaţie, sub pretextul inadmisibilităţii (prematurităţii) cererii de chemare în judecată. O asemenea interpretare contravine spiritului legii analizate, principiului liberului acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie și de art. 6 din Convenţia drepturilor omului și libertăţilor fundamentale.

Această concluzie este impusă și de faptul că obligaţia prevăzută de art. 25 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 nu este o obligaţie potestativă, lăsată de legiuitor la latitudinea arbitrară, discreţionară a entităţii notificate.

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3838 din 11 iunie 2008.

Reclamantul M.R.F. a chemat în judecată Municipiul București, solicitând obligarea pârâtului la restituirea terenului situat în București, preluat abuziv prin două decrete de expropriere din patrimoniul autoarei M.G.E., al cărei succesor cu titlu cu titlu universal este și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru perioada în care a fost lipsit de folosinţa imobilului datorită culpei acestuia care nu a răspuns notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Tribunalul București, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 144 din 24 ianuarie 2007, a respins cererea de chemare în judecată, cu motivarea că terenul în suprafaţă de 350 m.p., expropriat prin Decretele nr. 55/1981 și nr. 43/1984, nu este liber, astfel încât nu poate fi restituit în natură, reclamantul urmând a primi despăgubiri în conformitate cu procedura instituită prin Legea

nr. 247/2005.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 496 din 4 iulie 1007, Curtea de Apel București, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat sentinţa și a admis în parte acţiunea, constatând dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent în limita terenului în suprafaţă de 211 m.p., expropriat potrivit Decretului nr. 43/1994. Instanţa a dispus obligarea pârâtului de a se conforma dispoziţiilor art. 16 alin.(2) din Legea nr. 247, Titlul VII și a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.

Instanţa de apel a reţinut că reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită pentru terenul expropriat pe numele lui M.G., în suprafaţă de 211 m.p., diferenţa de 50 m.p. fiind expropriată din patrimoniul lui M.E., iar cei doi proprietari sunt persoane diferite, reclamantul cumpărând numai drepturile succesorale ale moștenitorilor lui M.G.

Terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece zona în care s-a aflat a fost total restructurată, conform expertizei efectuate în cauză. Deși reclamantul a cerut numai restituirea în natură a terenului, indicarea ca temei al cererii a Legii nr. 10/2001 obligă instanţa la stabilirea subsidiară a despăgubirilor, pentru a epuiza astfel dreptul ce poate fi valorificat în baza legii menţionate, ca efect al ignorării de către Municipiul București a notificării reclamantului, despăgubiri ce urmează a fi acordate conform dispoziţiile art. 16 alin.(2) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs ambele părţi.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct.6 și pct.9 C.proc.civ., reclamantul arată că a solicitat retrocedarea în natură, iar instanţa s-a pronunţat cu privire la despăgubiri, deci a acordat altceva decât s-a cerut.

Cu privire la cererea de restituire în natură, reclamantul arată că, din

raportul de expertiză, rezultă că cea mai mare parte a terenului este liberă, fiind ocupată fără titlu de o persoană, restul este ocupat de o parcare și de garaje și că singura parte ce nu s-ar putea restitui în natură este cea ocupată de aleea R.

Pârâtul Municipiul București prin Primarul General a criticat decizia ca fiind nelegală, în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în dezvoltarea căruia invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că imobilele preluate abuziv de stat se restituie în natură sau echivalent prin dispoziţia motivată a primarilor, urmare a procedurii prealabile prevăzute de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită având calea acţiunii în justiţie, sub forma contestaţiei, doar împotriva dispoziţiei primarului.

A doua critică formulată de pârât este comună cu unul dintre motivele invocate de reclamant și vizează împrejurarea că reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului și nu constatarea existenţei dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent.

Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat prin recursul Municipiului București, Curtea a constatat că este neîntemeiat.

Unitatea administrativ teritorială chemată în judecată a fost notificată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, neconformându-se obligaţiei cu caracter civil prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în termenul prescris de acest text de lege, împrejurare stabilită cu putere de lucru judecat într-un litigiu anterior purtat între aceleași părţi, finalizat prin decizia civilă nr. 1768 din 22 septembrie 2004 a Curţii de Apel București, secţia a IV–a civilă, potrivit căreia Primatul General al Municipiului București a fost obligat să răspundă notificării adresate de reclamant, constatându-se că „lipsa răspunsului prejudiciază persoana îndreptăţită, punând-o în imposibilitate de

a finaliza procedura administrativă”.

Refuzul persoanei juridice notificate de a soluţiona cererea de restituire nu poate fi apreciat ca un impediment legal pentru titularul notificării de a se adresa instanţei de judecată în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de reparaţie, sub pretextul inadmisibilităţii (prematurităţii) cererii de chemare în judecată, o asemenea interpretare contravenind spiritului legii analizate, principiului liberului acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie și de art. 6 din Convenţia Drepturilor Omului și a Libertăţilor Fundamentale.

Această concluzie este impusă și de faptul că obligaţia prevăzută de art. 25 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 nu este o obligaţie potestativă, lăsată de legiuitor la latitudinea arbitrară, discreţionară a entităţii notificate.

Cel de-al doilea motiv susţinut în recursul declarat de pârât a fost examinat împreună cu motivul similar invocat de reclamant.

Regula de drept procesual potrivit căreia instanţele sunt ţinute să se pronunţe numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii este prevăzută cu caracter general de dispoziţiile art. 129 alin.(6) C.proc.civ., fiind particularizată pentru faza procesuală a apelului art. 295 alin. (1) C.proc. civ. : „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt și aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu”.

Având în vedere limitele caracterului devolutiv al apelului impuse de principiul tantum devolutum quantum appellantum, instanţa trebuia să aibă în vedere criticile formulate de reclamant în cuprinsul cererii de apel. Acestea vizau nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei instanţe, reclamantul contestând aprecierea tribunalului în sensul că terenul solicitat ar fi ocupat și arătând că ”situaţia imobilului nu se încadrează în nici una din ipotezele

prevăzute de lege pentru care nu s-ar putea retroceda în natură”.

Instanţa anterioară a admis apelul și a schimbat hotărârea pronunţată în primă instanţă, în baza unui motiv care nu a făcut obiectul cererii de apel, dispunând obligarea pârâtului de a se conforma dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Dacă instanţa aprecia că motivul în baza căruia a schimbat sentinţa este unul de ordine publică, era obligată să-l pună în dezbaterea contradictorie a părţilor, conform dispoziţiilor procedurale privind dreptul la apărare și contradictorialitatea dezbaterilor, forme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Nesocotirea de către instanţă a acestei obligaţii, face aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. pr. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C.proc.civ., motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 impune soluţia casării hotărârii atacate, iar conform art. 313 C.proc.civ., Curtea a admis cererile de recurs, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanţă.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va avea în vedere și celelalte critici formulate de reclamant, privind încălcarea dispoziţiilor art. 296 teza a II-a C.proc.civ., critică justificată de faptul că prin considerentele primei instanţe s-a reţinut că acesta este îndreptăţit la măsuri reparatorii în echivalent pentru întreg terenul, expropriat prin Decretele nr. 55/1981 și nr. 43/1984, va fi verificat și motivul referitor la posibilitatea, din perspectiva art. 11 alin. (1) – (4) din Legea nr. 10/2001, restituirii în natură a terenului.