Expropriation compensation upheld, additional land award vacated for exceeding claim

Expropriere. Acţiune pentru anularea unei hotărâri emise în baza Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi și drumuri naţionale.

Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Acţiune pentru anularea unei hotărâri emise în baza Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi și drumuri naţionale

Index alfabetic. Teren expropriat

- hotărâre de stabilire a despăgubirilor

- transfer de drept de proprietate

- expertiză

- contravaloarea lipsei de folosinţă

Legea nr. 198/2004

H.G. nr. 941/2004

Legea nr. 33/1994

Sesizată cu contestaţie împotriva unei hotărâri emise în baza Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi și drumuri naţionale, instanţa de judecată are competenţa să verifice temeinicia acesteia cu privire la cuantumul despăgubirii, iar faptul că hotărârea atacată nu este un act bilateral și că poate fi revocată de organul emitent, conform art. 10 alin.(3) din H.G. nr. 941/2004, nu exclude soluţia anulării ei parţiale, cu privire la cuantumul despăgubirii.

Cauzele pentru care un act este anulabil nu sunt prevăzute expres de lege, iar hotărârea emisă în condiţiile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 198/2004 nu este un act juridic civil.

Prin această hotărâre este finalizată procedura stabilirii despăgubirilor și, fiind supusă căii de atac, obligaţia de plată a despăgubirilor există pentru suma stabilită prin hotărârea judecătorească, chiar dacă suma menţionată în hotărârea atacată a fost deja plătită.

În privinţa cuantumului despăgubirilor, are efecte depline hotărârea judecătorească, expropriatorul având obligaţia, conform art. 9 din Legea nr. 198/2004, să facă plata, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia.

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 800 din 7 februarie 2008.

Prin sentinţa civilă nr. 2858/2006, Tribunalul Călărași a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a hotărârii, invocată de pârâtă și a lipsei de obiect a cererii de suspendare transfer drept.

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului

Român „în soluţionarea cererii despăgubirilor pentru lipsire de folosinţă teren,

invocată de pârâtă”.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii I.V. și I.M.C., în contradictoriu cu Statul Român/C.N.A.D.N. S.A., s-a dispus anularea art. 2 din Hotărârea nr. 26 din 23 noiembrie 2005 a C.N.A.D.N. S.A., în ce privește cuantumul despăgubirilor de 4152,10 lei (echivalent a 1326,17 USD), acesta fiind de 16.338,4 lei (echivalent a 4641,6 Euro).

S-a respins cererea de suspendare a transferului dreptului de proprietate asupra terenului supus exproprierii, precum și cererea despăgubirilor pentru lipsă de folosinţă teren expropriat și teren învecinat.

S-a dispus echivalarea cuantumului despăgubirilor - monedă naţională

(leu) monedă europeană (euro) și a fost obligată pârâta către reclamanţi, în solidar, la 1600 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanţilor le-a fost expropriată suprafaţa de 1326,7 m.p. teren, pentru care le-au fost stabilite despăgubiri în cuantum de 1326,17 dolari USA, iar anularea hotărârii a fost cerută cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Apărarea de circumstanţă a pârâtei că cererea este inadmisibilă nu poate fi primită, pentru că, dacă ar fi acceptată s-ar încălca drepturile reclamanţilor, în special accesul liber la justiţie, iar dispoziţiile art. 9 și art. 10 din Legea nr. 198/2004 stipulează posibilitatea titularului dreptului real de a se adresa instanţei de judecată, dacă nu este de acord cu cuantumul despăgubirii.

A reţinut tribunalul, că pe fond cererea reclamanţilor este întemeiată. Dispoziţiile Legii nr. 198/2004 fac trimitere la cele ale Legii nr. 33/1994 (art. 26) care prevăd că la calcul se va ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială.

Experţii au făcut trimitere la ofertele zonei prin societăţi comerciale specializate, la relaţiile oferite de Biroul Notarului Public Ț.D.C., și la cele oferite de Ghidul Notarilor Publici, concluzia fiind în sensul abordării unei valori de 12,32 lei/mp.

S-a mai reţinut, că apărarea pârâtei privind inadmisibilitatea anulării nu poate fi primită. Rezultatul este același în cazul anulării sau modificării actului, iar dispoziţia este un act administrativ, pentru că este rezultatul unui act unilateral de voinţă, este dată de un organism administrativ și legea folosește termenul de revocare.

În privinţa cererii de suspendare a transferului dreptului asupra terenului, soluţia este de respingere, pentru că art. 15 din Legea nr. 198/2004 prevede că transferul operează „de drept” la data plăţii despăgubirilor sau la data consemnării lor, iar art. 5 alin.(5) prevede că eventualele litigii nu suspendă transferul.

Moneda utilizată în plată este cea naţională, însă prin raportare la cea europeană. Deși moneda USA nu este interzisă, în considerarea viitoarei integrări a României în Uniunea Europeană se impune raportarea la moneda Uniunii – euro.

Excepţia lipsei calităţii procesuale a statului în cererea având ca obiect plata despăgubirilor pentru lipsirea de folosinţă este nefondată, pentru că în cauză s-au efectuat lucrări de construcţii pentru autostradă, ce intră în obiectul de activitate al pârâtului, care a fost interesat în expropriere și în atingerea scopului exproprierii. În aplicarea dispoziţiilor art. 998, art. 999 Cod civil nu s-a putut însă stabili prejudicierea, întinderea daunei și nici autorul faptei. Cuantumul stabilit de experţi este teoretic, prin raportare la criterii tehnice, fără aplicare practică la speţă.

Curtea de Apel București, secţia a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 143 A din 1 iunie 2007, a respins ca

nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe.

Apelul declarat de reclamanţi împotriva aceleiași sentinţe a fost admis și s-a schimbat în parte sentinţa apelată. A fost admis în parte capătul de cerere privind acoperirea prejudiciului pentru lipsa de folosinţă a terenului și a fost obligată pârâta la plata sumei de 324 lei, reprezentând 84 lei contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul expropriat pe ultimii 3 ani anteriori exproprierii și 240 lei, suma necesară pentru aducerea terenului afectat în plus de lucrările de execuţie la starea iniţială.

Au fost respinse pretenţiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pe ultimii trei ani pentru terenul afectat în plus de lucrările de

execuţie și s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că susţinerea pârâtei că este inadmisibilă soluţia tehnică a admiterii cererii de anulare a hotărârii, neprevăzută de lege, nu este întemeiată, pentru că nu există nici un impediment legal pentru folosirea acestei tehnici de redactare a dispozitivului sentinţei, în condiţiile în care s-a constatat că despăgubirea acordată prin hotărâre nu a fost stabilită corect. Revocarea la care se referă legea poate fi dispusă numai de emitentul actului, iar finalitatea urmărită de reclamanţi prin acţiune fiind aceea de a stabili valoarea reală a despăgubirilor pentru terenul care le-a fost expropriat, acţiunea este îndreptată împotriva actului administrativ și privește acea dispoziţie din act privitoare la despăgubiri.

A mai reţinut instanţa de apel că, deoarece cererea privește partea din hotărâre prin care s-au stabilit despăgubirile, în ipoteza admiterii acţiunii, trebuie dispusă o soluţie tehnică ce poate consta în schimbarea, modificarea sau anularea acelei părţi din hotărâre care privește cuantumul despăgubirilor, iar prin tehnica de redactare a dispozitivului nu s-a produs vreo vătămare apelantei, cât timp efectul soluţiei privește exclusiv despăgubirile.

În privinţa cuantumului despăgubirilor, s-a reţinut că a fost stabilit pe baza unui raport de expertiză tehnică administrat în cursul judecăţii, ale cărei concluzii au fost apreciate de apelanta-pârâtă ca fiind corecte, iar apelanta nu a criticat considerentele raportului de expertiză și nici nu a solicitat efectuarea unei noi expertize.

De aceea, nu există mecanismul legal pentru înlăturarea concluziilor raportului de expertiză, iar pe fondul susţinerilor, se constată că nu se poate acorda preferinţă, ca valoare probatorie, unor anunţuri publice existente la o agenţie imobiliară cu privire la valoarea de circulaţie a imobilului. Pentru stabilirea justă a despăgubirilor, experţii trebuie să stabilească atât valoarea la momentul exproprierii, cât și o valoare stabilită pe baza venitului pe care l-ar fi obţinut proprietarul din exploatarea imobilului pe o anumită perioadă de timp, iar, în speţă, valoarea de circulaţie este mai mare decât valoarea stabilită conform metodei de determinare a venitului net. De aceea, s-a optat pentru valoarea de circulaţie, care este mai profitabilă reclamanţilor lipsiţi de proprietatea lor.

Cu privire la apelul declarat de reclamanţi, s-a reţinut că, în cazul exproprierii, Legea nr. 198/2004 prevede că anterior actului de expropriere se face o evaluare a imobilului și se plătește despăgubirea astfel stabilită. Se acordă beneficiarului dreptul de a contesta valoarea stabilită de experţi, însă noua evaluare trebuie să se raporteze tot la momentul la care a avut loc

exproprierea.

S-a mai reţinut că, în măsura în care prin art. 9 din Legea nr. 198/2004

este stabilit termenul în care se face plata sumei ce reprezintă diferenţa dintre

despăgubiri, susţinerea apelanţilor-reclamanţi că tribunalul nu s-a pronunţat

asupra termenului de plată nu este întemeiată.

Critica privind greșita respingere a cererii de suspendare a transferului dreptului de proprietate este nefondată, pentru că, potrivit recipisei CEC nr. 2285/02 din 28 decembrie 2005, pârâta a consemnat, la dispoziţia reclamanţilor, suma de bani stabilită prin hotărâre, iar, conform art. 15 din Legea nr. 198/2004, transferul imobilelor operează de drept la data plăţii despăgubirilor.

A reţinut instanţa de apel, că este întemeiată critica privind lipsa de folosinţă a terenului expropriat și cel învecinat, pe o perioadă anterioară emiterii hotărârii de expropriere.

Apelanţii-reclamanţi au formulat o cerere în răspundere civilă delictuală, invocând producerea unui prejudiciu prin ocuparea terenului expropriat și a unei suprafeţe de teren suplimentare anterior datei exproprierii efective.

Începerea lucrărilor de construire a autostrăzii pe porţiunea de teren expropriată a început cu mult timp înaintea anului 2005. Prin adresa nr. 93/9414 din 14 mai 2007, C.N.A.D.N.R. S.A. a precizat că ordinul de începere a lucrărilor a fost emis la data de 28 noiembrie 2001, iar contractul de execuţie a fost semnat la data de 12 octombrie 2001. Autorizaţia de construire a autostrăzii fiind emisă în anul 2001, rezultă că începerea lucrărilor de execuţie s-a produs „cel puţin începând cu anul 2002”, iar la prima instanţă a fost administrată proba cu expertiză tehnică prin care s-a stabilit că valoarea lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani anteriori exproprierii este de 84 lei.

În privinţa terenului folosit în plus, s-a constatat că nu s-au administrat probe suficiente pentru determinarea certă a datei ocupării terenului și a perioadei în care a fost ocupat. De aceea, stabilirea despăgubirii „pentru lipsa de folosinţă a terenului folosit în plus”, făcută exclusiv pe baza declaraţiei

reclamanţilor, nu poate fi luată în considerare.

Experţii s-au deplasat la faţa locului, la data de 27 martie 2006 și au constatat că suprafaţa de aproximativ 2161 mp teren ce aparţine reclamanţilor este afectată de resturi de moloz și pietre.

A reţinut instanţa de apel că, nefiind dovedită ocuparea terenului în excedent, pârâta este obligată doar la plata sumei necesare pentru readucerea terenului excedentar la starea iniţială și nu la plata lipsei de folosinţă, iar suma necesară readucerii terenului la starea iniţială este de 240 lei, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Compania Naţională de Autostrăzi și Drumuri Naţionale din România S.A., în calitate de reprezentantă legală a Statului Român care, precizând că recurent-pârât este Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi și Drumuri Naţionale din România S.A. și invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și pct.9 Cod procedură civilă, în esenţă, a formulat următoarele critici:

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, judeţul Călărași, Consiliul local Vâlcele a respectat toate prevederile Legii nr. 198/2004 și ale Normei de aplicare a acestei legi.

A arătat recurentul, că a invocat excepţia de inadmisibilitate a primului capăt de cerere având ca obiect nulitatea relativă parţială a hotărârii nr. 26 din 23 noiembrie 2005, deoarece hotărârea este un act unilateral, nu bilateral, iar posibilitatea anulării hotărârii nu este prevăzută de lege.

Legea nr. 198/2004 prevede posibilitatea contestării hotărârii comisiei

doar sub aspectul cuantumului despăgubirii, aspect asupra căruia intimaţii justifică un interes, dar nu există temei legal pentru constatarea nulităţii relative parţiale a hotărârii.

Legea prevede în mod expres cauzele pentru care un act este

anulabil, iar motivele invocate de intimaţi nu se încadrează în aceste cauze, deoarece hotărârea a fost emisă cu respectarea prevederilor legale.

Hotărârea comisiei poate fi revocată pentru motive temeinice și, prin Legea nr. 198/2004 s-a urmărit ca atunci când expropriatul este nemulţumit de cuantumul despăgubirii, acest lucru să nu împiedice exproprierea. Instanţa poate fi sesizată numai cu privire la cuantumul despăgubirii și se poate interveni în sensul obligării Statului Român la despăgubiri, însă nu se poate dispune anularea actului juridic unilateral.

Recurentul a susţinut că instanţele de fond și apel, implicit au reţinut că la momentul emiterii actului unilateral a existat cauza de nulitate, deși hotărârea a fost emisă cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale, iar intimaţii au solicitat modificarea hotărârii, deși cele două cereri (anularea și modificarea) se exclud, pentru că nulitatea lipsește de orice efect actul declarat nul. Actul „nu mai există” pentru a putea fi modificat.

Primul capăt de cerere, așa cum a fost formulat, trebuia timbrat, deoarece, potrivit art. 10 alin.(1) din Legea nr. 33/1994, sunt scutite de plata taxei de timbru doar cererile adresate instanţei judecătorești pentru stabilirea, în contradictoriu cu Statul Român, a dreptului la despăgubire pentru expropriere și a cuantumului acesteia.

Referitor la efectuarea calculului despăgubirilor în euro, recurentul a susţinut că intimaţii-reclamanţi „nu au individualizat” Regulamentul B.N.R. care prevede că pe teritoriul României plăţile se fac în lei sau euro. Raţiunea pentru care evaluatorii autorizaţi s-au raportat la USD a fost aceea de a proteja expropriatul de efectele negative ale inflaţiei, iar instanţa de fond, fără a preciza temeiul legal, a decis că stabilirea despăgubirii în euro conduce la această finalitate. A arătat recurentul, că nu a contestat modul de calcul la care au recurs experţii, ci faptul că nu este reglementată obligativitatea efectuării calculului într-o anumită monedă convertibilă, iar, faţă de prevederile art. 10 alin.(1) din Legea nr. 33/1994, acest capăt de cerere trebuia timbrat.

Recurentul a cerut să se constate netemeinicia și nelegalitatea raportului de expertiză întocmit de comisia de experţi desemnată potrivit Legii nr. 33/1994 și pe cale de consecinţă și a hotărârilor atacate.

A susţinut recurentul, că raportul de evaluare s-a făcut de experţi autorizaţi de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, prin raportare la valoarea de piaţă, însă în cazul exproprierii nu se poate lua în calcul numai valoarea de piaţă. În raportul de evaluare s-a avut în vedere o valoare specială a imobilelor, legată de un element extraordinar (exproprierea) care oferă un supliment de valoare mai mare decât valoarea de piaţă.

Faţă de adresa Agenţiei Imobiliare S.C. R.C. S.R.L. și de adresa Biroului Notarului Public Ț.D.C. nr. 9 din 18 ianuarie 2006, preţurile indicate de experţi în rapoartele de expertiză sunt pur fictive, și greșit experţii s-au raportat la momentul întocmirii rapoartelor de expertiză. Conform Legii nr. 33/1994, neînţelegerile dintre expropriator și proprietari se soluţionează în instanţă în baza unui raport de expertiză, motiv pentru care se ia în calcul momentul efectuării raportului de expertiză, însă, potrivit Legii nr. 198/2004, nemulţumirea persoanei expropriate nu mai amână transferul dreptului de proprietate, iar despăgubirea este consemnată în prealabil la CEC.

De aceea, preţul de circulaţie trebuia stabilit în raport cu data

exproprierii, așa cum s-au pronunţat mai multe decizii de către Curtea de Apel

București.

Experţii au ignorat prevederile art. 26 alin.(4) din Legea nr. 33/1994, faţă de care trebuie avut în vedere sporul de valoare pe care proprietăţile l-au dobândit în urma realizării obiectivului de investiţii menţionat în H.G. nr. 661/2005, iar, din perspectiva aderării ţării noastre la U.E., interesul naţional ar trebui să primeze intereselor personale în realizarea programului de infrastructură, care este deosebit de important.

În privinţa soluţiei admiterii apelului declarat de intimaţii-reclamanţi, recurentul a arătat că la instanţa de fond aceștia au achitat taxa de timbru pentru pretenţiile reprezentând lipsa de folosinţă pe ultimii trei ani a terenului expropriat și a celui pretins ocupat în plus, însă pentru cererea făcută în apel nu au plătit taxa de timbru judiciar, deși, potrivit art. 11 din Legea nr. 146/1997, datorau 50% din taxa datorată la suma contestată. S-a invocat existenţa obligaţiei de plată, însă instanţa de apel nu a pus în vedere

apelanţilor să plătească taxele de timbru.

S-a mai susţinut, că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, încălcând astfel principiul disponibilităţii.

Deși reclamanţii au criticat sentinţa apelată „privitor la pretenţiile pentru lipsa de folosinţă a terenului expropriat și a terenului ocupat fără drept”, instanţa de apel a obligat „pârâta” la plata sumei de 240 lei necesară pentru readucerea terenului afectat de lucrările de execuţie la starea iniţială, încălcând prevederile art. 129 alin.(6) Cod procedură civilă. Obligată la plată este „pârâta”, deși pretenţiile s-au formulat în contradictoriu cu Statul Român, iar raportul de expertiză invocat de instanţa de apel a fost anulat de instanţa de fond în ședinţa publică din data de 23 mai 2006.

Experţii au calculat suma necesară readucerii terenului în forma iniţială, deși nu fusese stabilit un asemenea obiectiv de către instanţă, iar, ulterior, alţi experţi nu au mai stabilit suma care să acopere cheltuielile necesare aducerii terenului la starea iniţială.

Pretenţiile vizând obligarea Statului Român la contravaloarea lipsei de

folosinţă sunt nedovedite, deoarece nu s-a stabilit faptul ocupării terenului anterior momentului exproprierii. Autorizaţia de construire atestă parcurgerea etapelor pentru autorizarea lucrării și nu ocuparea terenului, experţii „au tratat chestiunea” la modul ipotetic, iar intimaţii au recunoscut că nu au produs dovezi privitoare la lipsa de folosinţă.

Cu privire la cererea având ca obiect plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale a statului, deoarece lucrările fiind executate de constructor, terenul nu a fost ocupat de Statul Român, iar dacă ar exista răspundere civilă delictuală ea aparţine antreprenorului.

Intimaţii nu au dovedit nici faptul punerii în întârziere a debitorului, iar în alte cauze similare cererea acestora având ca obiect plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pentru terenul expropriat și cel pretins ocupat în plus a fost respinsă.

Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 6 și pct. 9 Cod procedură civilă, se constată că este întemeiat, pentru considerentele la care ne vom referi în continuare.

În privinţa cererii având ca obiect plata despăgubirilor pentru terenul ocupat în plus faţă de suprafaţa de teren care a făcut obiectul exproprierii, sunt incidente prevederile art. 304 pct. 6 C.proc.civ., deoarece instanţa de apel, admiţând cererea formulată de reclamanţi și obligând recurentul-pârât să le plătească suma de 240 lei necesară pentru aducerea terenului afectat în plus de lucrările de execuţie la starea iniţială, a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Intimaţii-reclamanţi au cerut, prin acţiune, despăgubiri pentru terenul

ocupat de lucrările de construcţii, care excede suprafaţa de 1326,17 mp, indicând valoarea daunei la suma de 600 RON.

Comisia de experţi desemnată de instanţă a stabilit prejudiciul produs

„ca urmare a nefolosirii terenului pentru suprafaţa expropriată și pentru cea folosită în afara exproprierii” ca fiind de 84 lei RON și respectiv 135 lei RON, iar intimaţii-reclamanţi, în concluziile scrise aflate la filele 229-238 din dosarul tribunalului, au solicitat „contravaloarea recoltei ca urmare a lipsei de folosinţă”.

În declaraţia de apel, reclamanţii au criticat sentinţa cu privire la greșita respingere a „petitului privitor la pretenţiile pentru lipsa de folosinţă a terenului expropriat și a celui ocupat fără drept”, iar cu privire la lipsa de folosinţă a terenului ocupat în plus, instanţa de apel a respins cererea, reţinând că nu pot fi acordate despăgubiri, pentru că nu s-au administrat probe suficiente pentru determinarea certă a datei ocupării terenului excedentar și a perioadei în care a fost folosit.

Deoarece intimaţii reclamanţi nu au investit tribunalul cu o cerere pentru acordarea de despăgubiri reprezentând suma necesară readucerii terenului excedentar la starea iniţială și nici în declaraţia de apel nu au arătat că ar fi formulat o asemenea cerere, faţă de prevederile art. 295 și ale art. 129 alin.(6) Cod procedură civilă, instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut.

De altfel, suma de 240 lei necesară pentru readucerea terenului la starea iniţială a fost stabilită prin raportul de expertiză întocmit de experţi, anulat de tribunal prin încheierea din 23 mai 2006, motivul anulării constituindu-l faptul că raportul a fost întocmit de o altă comisie decât cea stabilită de instanţă.

Celelalte critici formulate de recurent nu sunt întemeiate.

Așa cum corect s-a reţinut prin sentinţa tribunalului, păstrată prin decizia atacată, cererea având ca obiect anularea parţială a hotărârii nr. 26 din 23 noiembrie 2005, în sensul modificării cuantumului despăgubirilor, nu este inadmisibilă.

Prin Legea nr. 198/2004 este stabilit cadrul juridic pentru luarea unor măsuri de pregătire a executării lucrărilor de construcţie de autostrăzi și drumuri naţionale. Legea prevede, în art. 6, că asupra cuantumului despăgubirii se pronunţă o comisie numită de expropriator, de comun acord cu proprietarul sau cu titularii altor drepturi reale, printr-o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, iar, conform art. 9 din lege, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirilor se poate adresa instanţei judecătorești competente.

Acţiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 198/2004 este o cale de

atac împotriva hotărârii emisă de comisia constituită în baza art. 6 din lege, fapt ce rezultă din art. 10 alin.(1) din H.G. nr. 941/2004. Textul stabilește conţinutul hotărârii, iar la litera h este prevăzută menţiunea „calea de atac împotriva hotărârii și termenul în care poate fi exercitată”.

Sesizată cu contestaţie împotriva hotărârii, instanţa are competenţa să verifice temeinicia ei cu privire la cuantumul despăgubirii, iar faptul că hotărârea atacată nu este un act bilateral și că poate fi revocată de organul emitent, conform art. 10 alin.(3) din H.G. nr. 941/2004, nu exclude soluţia anulării ei parţiale, cu privire la cuantumul despăgubirii.

Cauzele pentru care un act este anulabil nu sunt prevăzute expres de lege, așa cum susţine recurenta, iar hotărârea emisă în condiţiile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 198/2004 nu este un act juridic civil.

Prin această hotărâre este finalizată procedura stabilirii despăgubirilor

și, fiind supusă căii de atac, obligaţia de plată a despăgubirilor există pentru suma stabilită prin hotărârea judecătorească, chiar dacă suma menţionată în

hotărârea atacată a fost deja plătită.

În privinţa cuantumului despăgubirilor, are efecte depline hotărârea judecătorească, expropriatorul având obligaţia, conform art. 9 din Legea nr. 198/2004, să facă plata, pe baza hotărârii judecătorești definitive și

irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia.

În vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor la data când se face plata, corect s-a dispus echivalarea monedei naţionale cu moneda europeană.

Deși, potrivit art. 137 alin.(2) din Constituţia României, moneda naţională este leul, iar în condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poate recunoaște circulaţia și înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene, prin hotărârea contestată, comisia constituită conform art. 6 din Legea nr. 198/2004 a stabilit dreptul la despăgubiri în lei „reprezentând echivalentul a 1326,17 dolari SUA”, iar, conform susţinerii recurentei, raţiunea pentru care evaluatorii s-au raportat la USD a fost aceea de a proteja expropriatul de efectele negative ale inflaţiei.

În prezenta cauză, expropriaţii, însă, au solicitat ca despăgubirea să se facă prin raportare la moneda europeană, considerând că în acest fel sunt mai bine protejaţi, iar în lipsa unor dispoziţii legale care să reglementeze posibilitatea stabilirii despăgubirilor în echivalent USD, corect a fost admisă cererea acestora.

Nefondate sunt și criticile care privesc modul de stabilire al cuantumului despăgubirilor.

Articolul 9 din Legea nr. 198/2004 prevede că acţiunea formulată de expropriat se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

Prin urmare, criteriile în raport de care se stabilește cuantumul despăgubirii sunt prevăzute de Legea nr. 33/1994, care, în art. 26, prevede că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite și că la calcularea cuantumului, experţii și instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite.

Pentru stabilirea despăgubirii, tribunalul a dispus efectuarea unei expertize de către o comisie de experţi alcătuită conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, iar, faţă de prevederile art. 26 din lege, corect s-a stabilit valoarea despăgubirii în raport de preţul de vânzare de la data întocmirii raportului de expertiză.

Faptul că, potrivit art. 8 din Legea nr. 198/2004, recurenta a făcut plata despăgubirii stabilite prin hotărârea atacată și că transferul dreptului de proprietate s-a produs la data plăţii, nu face inaplicabilă prevederea din Legea nr. 33/1994 (art. 26) că la stabilirea cuantumului despăgubirii se are în vedere preţul de la data întocmirii raportului de expertiză.

În raportul de expertiză, la metoda 1 de evaluare, experţii au avut în vedere criteriul de calcul prevăzut de art. 26 alin.(2) din Legea nr. 33/1994, iar pârâtul, care nu a contestat modul de calcul, conform consemnărilor din încheierea de dezbateri, a cerut să se respingă cererea reclamanţilor și să fie omologată cea de a doua modalitate de calcul.

Or, conform acestei modalităţi, cuantumul despăgubirii stabilit după metoda de determinare a venitului este de 16068,7 lei RON, cu mult mai mare decât cel stabilit prin hotărârea contestată de reclamanţi.

Susţinerile care se bazează pe analiza înscrisurilor depuse la dosar, înscrisuri care, în opinia recurentului, fac dovada altui preţ de vânzare decât cel menţionat de experţi, nu fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., deoarece privesc aprecierea probelor, iar critica privitoare la efectuarea calculului despăgubirilor în raport de prevederile art. 26 alin.(4) din Legea nr. 33/1974 este formulată direct în recurs. În declaraţia de apel (greșit

intitulată recurs) nu s-a formulat o asemenea critică.

Nici susţinerea că nu s-a făcut dovada existenţei prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă a terenului expropriat anterior exproprierii nu face posibilă încadrarea în art. 304 C.proc.civ., deoarece privește modul de stabilire de către instanţa de apel a situaţiei de fapt (data începerii lucrărilor) pe baza aprecierii probelor administrate în cauză, iar susţinerea că pârâtul nu are calitate procesuală nu este întemeiată.

Nu se poarte reţine că răspunderea pentru începerea lucrărilor

anterior datei exproprierii aparţine antreprenorului, așa cum susţine recurentul, pentru că lucrările au fost începute pe baza ordinului de începere a lucrărilor, emis la data de 28 noiembrie 2001 de către C.N.A.D.N.R. (fosta Administraţie Naţională a Drumurilor) și a contractului de execuţie semnat la data de 12 octombrie 2001, fapt confirmat prin adresa nr. 93/9414 din 14 mai 2007, emisă de Compania Naţională de Autostrăzi și Drumuri Naţionale din România S.A. (reprezentanta legală a statului în acest proces).

De aceea, obligaţia de plată pentru prejudiciul produs proprietarului expropriat prin lipsirea de folosinţă a terenului care a făcut obiectul exproprierii, determinată de începerea lucrărilor anterior datei când s-a produs exproprierea, aparţine pârâtului Statul Român, reprezentat de C.N.A.D.N.R., iar instanţa de apel a respins apelul formulat de Compania Naţională de Autostrăzi și Drumuri Naţionale din România S.A., în calitate de reprezentantă a Statului Român, așa cum s-a precizat în cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2006, fără să reţină că C.N.A.D.N.R. S.A. a declarat apel în nume

propriu.

Neîntemeiate sunt și criticile privitoare la obligaţia intimaţilor-reclamanţi de plată a taxelor de timbru pentru capetele de cerere având ca obiect: constatarea nulităţii hotărârii comisiei; echivalarea cuantumului despăgubirilor în moneda euro; obligarea pârâtului la plata despăgubirii reprezentând dauna produsă prin lipsirea de folosinţă a terenului expropriat și a unei părţi din terenul ocupat în plus de lucrările de execuţie.

Articolul 10 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 dispune „Cererile adresate instanţei judecătorești pentru stabilirea, în contradictoriu cu statul român, a dreptului la despăgubire pentru expropriere și a cuantumului acesteia sunt scutite de taxă judiciară de timbru”.

Cererile având ca obiect constatarea nulităţii părţii din hotărâre care cuprinde cuantumul despăgubirii și efectuarea calculului despăgubirii, prin echivalent, în monedă europeană privesc dreptul la despăgubire pentru expropriere și cuantumul despăgubirii, iar suma pretinsă pentru acoperirea prejudiciului cauzat proprietarului prin lipsirea de folosinţă a terenului expropriat și a celui ocupat în plus este parte componentă a despăgubirii, pentru că art. 9 din Legea nr. 198/2004, care stabilește dreptul expropriatului nemulţumit de cuantumul despăgubirii de a se adresa instanţei judecătorești, prevede că acţiunea se soluţionează potrivit art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

Or, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.

Faţă de prevederile textelor citate, corect nu li s-a pus în vedere reclamanţilor să plătească taxe de timbru pentru aceste cereri.

Susţinerea recurentului că pentru prejudiciul reprezentând lipsa de folosinţă a terenului expropriat, ocupat fără drept anterior exproprierii și a terenului ocupat în plus trebuia pus în întârziere este, de asemenea, neîntemeiată.

Instanţa de apel a reţinut că acest prejudiciu are ca temei delictul. Or, în

domeniul delictului, cel care a săvârșit fapta ilicită este de drept în întârziere.

În materie contractuală, partea care nu-și execută obligaţia ce rezultă din contract trebuie pusă în întârziere, cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege, însă în prezenta cauză răspunderea recurentului-pârât pentru dauna produsă prin lipsirea intimaţilor de folosinţa terenului nu are ca temei vreun contract încheiat de părţi.

Pentru considerentele expuse, recursul a fost admis și a fost casată, în parte, decizia atacată, în sensul că pârâtul a fost obligat la plata sumei de 84 lei reprezentând dauna produsă prin lipsa de folosinţă a terenului expropriat și s-a înlătura obligarea acestuia la plata sumei de 240 lei necesară pentru aducerea la starea iniţială a terenului afectat în plus de lucrările de execuţie.

Restul dispoziţiilor deciziei au fost menţinute.