State liability for illegal detention under Civil Code Art. 1000(3): principal's vicarious responsibility for acts of multiple agency forces

Acţiune privind acordarea de daune morale pentru reţinere nelegală. Determinarea angajării răspunderii în cazul în care angajaţi ai mai multor comitenţi au desfășurat acţiuni prin care au fost lezate drepturile persoanei care a formulat acţiunea de chemare în judecată.

Cuprins pe materii. Drept civil. Obligaţii. Răspundere delictuală civilă. Acţiune privind acordarea de daune morale pentru reţinere nelegală. Determinarea angajării răspunderii în cazul în care angajaţi ai mai multor comitenţi au desfășurat acţiuni prin care au fost lezate drepturile persoanei care a formulat acţiunea de chemare în judecată.

Index alfabetic. Drept civil.

- daune morale

- reținere nelegală

Codul civil: art. 1000 alin. (3)

Instituirea prin art. 1000 alin. (3) Cod civil a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului oferă posibilitatea victimei de a se adresa, la alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului și prepusului deodată ori succesiv, fie numai prepusului.

Stabilirea raportului de prepușenie este o chestiune de fapt care urmează să fie stabilită de instanţă, pe baza probelor administrate. Ceea ce interesează este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia se desfășoară activitatea și care, la momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, avea autoritatea de a da instrucţiuni și directive prepusului, de a-i supraveghea, îndruma și controla activitatea desfășurată în îndeplinirea însărcinării încredinţate.

Î.C.C.J, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 10211 din 17 decembrie 2009.

Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2003 pe rolul Tribunalului București, Secţia a V-a Civilă, T.G. a chemat în judecată Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Administraţiei și Internelor și Ministerul Apărării Naţionale și a solicitat instanţei să oblige Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, singur sau în solidar cu Ministerul Administraţiei și Internelor, să-i plătească suma de 50.000 euro în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii cu titlu de daune morale, iar, în subsidiar, să oblige în solidar pârâţii Ministerul Administraţiei și Internelor și Ministerul Apărării Naţionale să-i plătească suma de mai sus și să oblige Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv pârâţii care vor cădea în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată. Ulterior, reclamantul a depus o cerere prin care, în temeiul art. 132 alin. 2 pct. 2 C.pr.civ., și-a majorat pretenţiile faţă de pârâţi la suma de 100.000 euro, plătibilă în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii. De asemenea, printr-o cerere ulterioară, reclamantul a arătat că înţelege să își întemeieze acţiunea pe dispoziţiile art. 504-505 C.pr.pen. în ceea ce privește primul capăt de cerere și pe dispoziţiile art. 998 - 999 și 1000 alin. 3 Cod civ.

La data de 14 ianuarie 2004, Ministerul Administraţiei și Internelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia prescripţiei și excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţii care au fost ridicate și de Ministerul Apărării Naţionale la data de 18 februarie 2004 tot prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 1009 din 8 decembrie 2004, Tribunalul București, Secţia a V-a Civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de Ministerul Administraţiei și Internelor și a respins ca inadmisibilă acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 349 din 12 septembrie 2006, Curtea de Apel București, Secţia a IV-a Civilă a admis apelul, a desfiinţat sentinţa civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanţe.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise de art. 261 alin. (1) C.p.c., este echivalentă necercetării fondului și atrage, în consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţei, în condiţiile art. 297 alin. (1) C.p.c.0

Curtea a mai statuat că, rejudecând cauza, instanţa va analiza primul temei invocat, respectiv art. 504 alin. (2) Cod procedură penală, conform cu care „are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal".

Consecinţa lipsei ordonanţei procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate va fi analizată în raport de susţinerile reclamantului privind existenţa sentinţei penale nr. 154 din 1 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 207 din 4 iulie 2005 - Completul de 9 judecători), prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a fost reinvestit cu soluţionarea plângerii acestuia, în sensul emiterii ordonanţei de revocare a măsurii reţinerii din noaptea de 21-22 decembrie 1989.

Necesitatea acestei analize rezidă din dispoziţiile art. 504 alin. (3) teza a I-a Cod procedură penală, prin care se stipulează că „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate”.

Cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4), alin. (5) și alin. (6) C.p.c., instanţa va analiza și cel de-al doilea temei juridic al acţiunii, respectiv art. 1000 alin. (3) Cod civil, care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, în strânsă corelare cu art. 7, art. 9 și de art. 11 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile și politice, în vigoare la data de 21-22 decembrie 1989, ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974.

În abordarea acestui temei, s-a decis că, în rejudecare, instanţa va avea în vedere și sentinţa penală nr. 2 din 10 mai 1991 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia Militară, prin care personalităţi cu funcţie de conducere din organele Ministerului de Interne - Direcţia de Contrainformaţii Militare, Departamentul Securităţii Statului au fost condamnate pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și cercetare abuzivă.

Din motivarea acestei hotărâri judecătorești rezultă în fapt că la baza acestor pedepse au stat acţiunile represive din perioada 21-22 decembrie 1989, când au fost lipsite de libertate un număr de 1245 persoane. Din actele dosarului rezultă că printre aceste persoane se afla și reclamantul.

Totodată, se va avea în vedere că persoanele direct răspunzătoare de cauzarea prejudiciului nu au fost nici până în prezent descoperite, ceea ce prezintă relevanţă sub aspectul scurgerii termenului general de prescripţie reglementat prin Decretul - Lege nr. 167/1958.

De asemenea, instanţa de fond va analiza motivat, în fapt și în drept și celelalte susţineri și apărări ale reclamantului cât și ale pârâţilor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, iar prin decizia nr. 4555 din 5 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a anulat recursul și a obligat recurentul-pârât la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, Secţia a IV-a Civilă sub nr. 19511/3/2008, la data de 22 mai 2008.

Prin sentinţa civilă nr.1672 din 10 noiembrie 2008, Tribunalul București, Secţia a IV-a Civilă a respins excepţiile prescripţiei, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul Apărării Naţionale și inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiate; a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul T.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Economiei și Finanţelor; a obligat pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanţelor, să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plăţii al sumei de 5000 euro, cu titlu de daune morale și suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins acţiunea formulată de reclamantul T.G. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul Apărării Naţionale ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că excepţiile invocate sunt neîntemeiate.

Astfel, problema inadmisibilităţii a fost dezlegată cu caracter obligatoriu în primul ciclu procesual, când Tribunalul București, Secţia a V-a Civilă, prin sentinţa civilă nr. 1009 din 8 decembrie 2004, a respins acţiunea ca inadmisibilă, această hotărâre fiind desfiinţată în calea de atac a apelului, prin decizia civilă nr. 349 din 12 septembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a IV-a Civilă.

Instanţa de apel a apreciat că acţiunea este admisibilă, prin prisma prevederilor de drept material invocate de reclamant și anume art. 1000 alin. (3) Cod civil și dispoziţiile Pactului internaţional cu privire la drepturile civile și politice - art. 7 și art. 9.

De asemenea, tribunalul a apreciat neîntemeiată apărarea privind inadmisibilitatea prezentei acţiunii și în raport de împrejurarea că restrângerea dreptului la acţiune întemeiat pe răspunderea statului pentru privarea de libertate în mod nelegal, pentru considerentul inexistenţei unui act al procurorului din cele menţionate de art. 504 alin. (3) Cod procedură penală, ar lipsi reclamantul de posibilitatea valorificării pe cale judiciară a vătămărilor pretinse ca urmare a eventualelor fapte abuzive comise de agenţii statului și care nu pot fi încadrate în dispoziţiile stricte ale art. 504 alin. (1) și alin. (2) Cod procedură penală.

În ceea ce privește excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, tribunalul a relevat că în considerentele deciziei instanţei de apel s-a reţinut că persoanele direct răspunzătoare de cauzarea prejudiciului nu au fost nici până în prezent descoperite, ceea ce împiedică curgerea termenului general de prescripţie, reglementat de Decretul-Lege nr. 167/1958, astfel că prin prisma acestor dispoziţii legale și a constatărilor instanţei de apel, excepţia a fost găsită neîntemeiată.

Tribunalul a respins și excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale și Ministerul Internelor și Reformei Administrative, apreciind că apărările acestora în sensul că nu pot fi ţinuţi a răspunde pentru faptele ilicite cuprinse în acţiunea reclamantului reprezintă probleme de fond și nu ţin de legitimarea procesuală în cauză. Dimpotrivă, prin chemarea lor în judecată în calitate de prepuși ai persoanelor despre care pretinde că au săvârșit faptele ilicite generatoare de prejudiciu, reclamantul a justificat legitimarea procesuală pasivă a celor doi pârâţi.

În ceea ce privește fondul cauzei, acţiunea a fost admisă în parte, în limitele și pentru considerentele care urmează:

Potrivit adresei fără număr, eliberate la 14 septembrie 1992 de Procuratura României - Direcţia Procuraturilor Militare, în dosarul nr. 97/P/1990, reclamantul T.G. a fost reţinut în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la intersecţia străzilor Colţei cu B-dul 1948 și încarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participării la manifestaţiile revoluţionare din decembrie 1989. Aceeași împrejurare rezultă și din înscrisul depus la dosar, reprezentând tabel cu persoanele încarcerate fără forme legale în Penitenciarul Jilava în perioada 21 – 22 decembrie 1989, eliberat de aceeași instituţie, unde reclamantul este menţionat la poziţia 435J.

În același dosar a fost depus certificatul medico-legal nr. A.2/15456 din 23 decembrie 1989, eliberat de Institutul de Medicină Legală București, care atestă că, la data eliberării, reclamantul prezenta leziuni traumatice ce s-au putut produce prin lovire cu un corp dur în data de 21 spre 22 decembrie 1989 și care au necesitat 14 -16 zile de îngrijiri medicale.

Totodată, reclamantului i-a fost recunoscută calitatea de luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989, potrivit Legii nr. 42/1990, după cum rezultă din certificatul nr. 3043 din 14 aprilie 1992 eliberat pentru Comisia de aplicare a Legii nr. 42/1990.

S-a mai reţinut că prin decizia civilă nr. 531/ A din 24 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a fost admisă acţiunea reclamantului T.G. în contradictoriu cu Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, care a fost obligat să plătească reclamantului suma de 10.000 Euro în echivalent lei cu titlu de daune morale și 1.000 lei cheltuieli de judecată, reţinându-se încălcarea de către Statul român a dispoziţiilor art. 6 și art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin omisiunea de a rezolva plângerea penală formulată de reclamant pentru reţinerea și deţinerea sa în perioada în discuţie.

Această decizie a fost casată, prin decizia civilă nr. 1132 din 17 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a III-a Civilă dispunându-se trimiterea cauzei pentru judecarea fondului la Judecătoria Sectorului 5 București.

Această instanţă a reţinut că reclamantul a formulat plângere penală pentru infracţiunile de lipsire de libertate în mod ilegal și cercetare abuzivă, plângere ce nu a fost soluţionată până la momentul pronunţării acelei decizii, vreme de 15 ani.

În raport de aceste împrejurări, tribunalul a considerat dovedită susţinerea reclamantului în sensul că în perioada 21-22 decembrie 1989 a fost privat de libertate de autorităţile statale, fiind încarcerat în Penitenciarul Jilava, revenind statului sarcina probei cu privire la caracterul legal al privării de libertate, o asemenea dovadă nefiind administrată în cauză.

Dimpotrivă, în tabelul amintit mai sus cu privire la persoanele încarcerare în perioada amintită în Penitenciarul Jilava se face menţiunea că privarea de libertate a fost realizată „fără forme legale”, confirmând în acest fel susţinerea reclamantului în sensul că această măsură a fost luată fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment, care prevedeau obligativitatea emiterii unui mandat pentru reţinerea sau arestarea preventivă a unei persoane de către organele de urmărire penală competente.

Tribunalul a reţinut astfel aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 504 Cod procedură penală, ce dau dreptul reclamantului la repararea prejudiciului suferit prin privarea de libertate în mod nelegal.

În ceea ce privește persoanele ţinute a răspunde pentru acest prejudiciu, a constatat că în cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că privarea de libertate în mod nelegal s-a săvârșit de către persoane care aveau calitatea de prepuși ai pârâtelor Ministerul Apărării Naţionale și Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

Este adevărat că se poate ajunge pe cale de deducţie logică la concluzia că încarcerarea în penitenciarul Jilava a reclamantului nu putea fi făcută decât de angajaţi ai acestor două ministere pârâte, însă din punct de vedere probatoriu într-un proces civil raţionamentul trebuie să fie unul inductiv, în sensul că nu se poate reţine răspunderea în calitate de comitent a unei instituţii câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârșit fapta ilicită și că sunt prepușii celui chemat în judecată nu au fost identificate.

De altfel, aceasta a fost și raţiunea reglementării pe cale specială a răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin condamnarea pe nedrept sau privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal, impunându-se ca autoritatea statală să răspundă pentru astfel de prejudicii, urmând ca statul să aibă la dispoziţie acţiunea în regres împotriva celor ce se fac vinovaţi de încălcarea dreptului cetăţenesc la libertate personală.

În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că singurul pârât a cărui răspundere poate fi angajată în prezenta cauză este Statul român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanţelor potrivit art. 506 alin. (3) și art. 505 alin. (4) Cod procedură penală, respingând ca neîntemeiată acţiunea faţă de ceilalţi doi pârâţi.

Analizând îndeplinirea în cauză a celorlalte condiţii ale răspunderii, respectiv existenţa și întinderea prejudiciului, tribunalul a constatat că în raport de criteriile speciale prevăzute de art. 505 alin. (1) Cod procedură penală, se impune a avea în vedere pe de o parte, durata scurtă a privării de libertate (aproximativ 24 de ore), dar și contextul istoric și social în care fapta fost săvârșită de către agenţii statului, impactul psihologic major suferit de persoanele încarcerate ca urmare a manifestărilor publice petrecute în timpul evenimentelor din 21-22 decembrie 1989, cu raportare directă la situaţia concretă în sensul că reclamantului nu i-a fost imputată la nici un moment săvârșirea unei fapte ilicite sau încălcarea vreunei reguli de convieţuire socială, astfel că rezultă cu evidentă prejudiciul moral suferit de acesta.

În consecinţa acestor consideraţii, tribunalul a apreciat drept întemeiată în parte acţiunea reclamantului, în sensul că prejudiciul suferit a primit o satisfacţie echitabilă prin acordarea despăgubirilor în cuantum de 5.000 Euro în echivalent lei, urmând ca pârâtul Statul român să fie obligat la plata acestei sume.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat apel reclamantul T.G. și pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 249A din 16 aprilie 2009, Curtea de Apel București Secţia a III-a Civilă a respins, ca nefondate, ambele apeluri.

Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate și conformitate cu prevederile art. 294 alin. (1) C.p.c., instanţa de apel a constatat următoarele:

În mod temeinic a reţinut prima instanţă în ceea ce privește situaţia de fapt, că reclamantul a fost reţinut în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la intersecţia străzilor Colţei cu B-dul 1948 și încarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participării la manifestaţiile revoluţionare din decembrie 1989. În acest context, reclamantul a suferit leziuni traumatice produse prin lovire cu corp dur, pentru care au fost necesare 14-16 zile de îngrijiri medicale.

Temeiul de drept în baza căruia reclamantul are dreptul la despăgubirilor pentru aceste fapte ilicite săvârșite cu vinovăţie care i-au cauzat un prejudiciu moral nu a fost stabilit de către instanţa de apel în primul ciclu procesual.

Prin decizia civilă nr. 349 din 12 septembrie 2006 Curtea de Apel București, Secţia a IV-a Civilă a trimis cauza spre rejudecare, stabilind în sarcina primei instanţe analizarea celor două temeiuri juridice indicate de către reclamant, art. 504 alin. (2) C.pr.pen. și respectiv art. 1000 alin. (3) Cod civil, în strânsă corelare cu art. 7, art. 9 și art. 11 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974.

Dispoziţiile art. 504 C.pr.pen. din capitolul IV, situat în titlul IV din Partea specială a acestui act normativ, intitulat „Repararea pagubei în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept” - în forma existentă la data săvârșirii faptei, potrivit regulilor de aplicare a legii în timp, aveau următorul conţinut: „Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există. Are dreptul la repararea pagubei și persoana care a fost arestată, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată".

Se constată astfel că răspunderea statului poate fi antrenată în condiţiile speciale ale art. 504-507 C.pr.pen. numai în ipoteza în care erorile care au condus la lipsirea de libertate a unei persoane au fost săvârșite de către organele judiciare. Or, din probele administrare în cauză nu rezultă că reţinerea reclamantului ar fi avut loc în temeiul unui act juridic emis de către un organ de urmărire penală sau de către o instanţă.

Această împrejurare nu poate conduce la concluzia că statul nu răspunde în situaţia în care privarea de libertate se realizează de către autorităţile publice cu nerespectarea cadrului legal și anume în afara unui proces penal sau, cel puţin, cu încălcarea garanţiilor procedurale pentru desfășurarea sa. Ceea ce a urmărit legiuitorul prin dispoziţiile art. 504-507 C.pr.pen. a fost să fie acordate despăgubiri și persoanelor a căror nevinovăţie a fost stabilită la finalizarea procesului penal, după ce au suportat privări sau restrângeri de libertate, chiar dacă respectivele măsuri apăreau ca fiind justificate în lumina cercetărilor penale efectuate până la data adoptării lor, deci și în situaţia în care nu este întrunită condiţia vinovăţiei celor care le-au dispus ca element al răspunderii civile delictuale. Din acest considerent, cu atât mai mult se impune acordarea de despăgubiri în ipoteza în care atingerea adusă libertăţii acestora de către agenţi ai statului nu a constituit o măsură prevăzută de lege, efectuându-se fără nici un temei legal și deci cu vinovăţie.

Prin urmare, reclamantul este îndreptăţit să pretindă despăgubiri pentru reţinerea sa nelegală în perioada 21-22 decembrie 1989, însă în baza normelor juridice care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 998-1003 Cod civil. În același temei juridic este îndreptăţit să primească despăgubiri și pentru leziunile traumatice care i-au fost produse, care nici nu intră în domeniul de aplicare al art. 504 C.pr.pen.

Curtea de Apel a apreciat că, în aceste condiţii, rămâne de stabilit care dintre pârâţi este chemat să răspundă.

Prin sentinţa civilă nr. 2 din 10 mai 1991 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Militară au fost condamnaţi mai mulţi inculpaţi, care în perioada respectivă îndeplineau următoarele funcţii: ministru de interne, ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securităţii Statului, adjunct al ministrului de interne și comandant al acţiunii „Orient 89”, adjunct al ministrului de interne, în care calitate coordona și activitatea Direcţiei Generale a Penitenciarelor, șeful Direcţiei a IV-a (contrainformaţii militare) din cadrul Ministerului de Interne, temporar având misiunea de a ajuta activitatea Securităţii Municipiului București, șeful Securităţii Municipiului București, șeful Miliţiei Municipiului București, șeful serviciului cercetări penale al Miliţiei Municipiului București, comandantul Penitenciarului Jilava, locotenent colonel, doi căpitani, primii șapte pentru săvârșirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, următorii doi pentru reţinere nelegală și ultimii trei pentru cercetare abuzivă.

S-a reţinut că, urmare a activităţii coordonate și conduse de acești inculpaţi, începând aproximativ de la ora 13 din ziua de 21 decembrie 1989 și până în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 în municipiul București au fost reţinute aproximativ 1245 de persoane. Reţinerea acestor persoane s-a făcut cu brutalitate, cei în cauză fiind loviţi cu sălbăticie în timp ce erau duși în diferite puncte, de unde, cu mijloace auto, au fost transportate la sediile miliţiei municipiului București și circumscripţiei 1 miliţie, un număr restrâns fiind dus și la sediul securităţii municipiului București, în locurile respective continuându-se brutalizarea lor. În cursul după amiezii și mai ales după lăsarea întunericului, cei reţinuţi - încătușaţi sau legaţi cu sfoară - au fost depuși la Penitenciarul Jilava fără a avea forme legale de reţinere sau deţinere. În același timp s-a desfășurat activitatea informativă, de culegere de date cu privire la manifestanţii reţinuţi și anchetarea acestora de către organele de cercetare penală ale securităţii, în scopul de a se stabili organizatorii și conducătorii mișcărilor de protest, ale căror fapte erau considerate de competenţa acestor organe. În timpul anchetelor, împotriva celor reţinuţi s-au întrebuinţat ameninţări și violenţe.

Prin rezoluţia din 20 septembrie 1995 dată de Ministerul Public, Secţia Parchetelor Militare s-a mai stabilit compunerea forţelor de represiune: miliţia municipiului București, formaţiunea de ordine interioară de cadrul I.M.B. (așa numiţii scutieri); unitatea specială de luptă antiteroristă - respectiv U.M. 0620 din fostul Departament al securităţii statului; trupe din fostul comandament al Trupelor de securitate; elevi și ofiţeri ai Școlii de ofiţeri M.l. Băneasa; forţe ale Ministrului Apărării Naţionale, inclusiv efective ale unor unităţi mecanizate; Academia Militară; Școala de perfecţionare cadre ale Ministerului de lnterne (Olteniţei); Gărzi patriotice și alte cadre de securitate (securitatea municipiului București - Direcţia a V-a). S-a mai stabilit că au existat în mod cert cazuri când membri ai forţelor de reprimare, acţionând individual, au tras asupra manifestanţilor focuri de armă cu intenţia deliberată de a le suprima viaţa. Identitatea unităţilor din care făceau parte aceste persoane este imposibilă, dat fiind faptul că aceeași culoare de uniformă se regăsea la unităţi și arme diferite. Chiar dacă dispozitivele aflate în teren sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la identificarea autorilor, deoarece la momentul „spargerea baricadei" forţele de represiune s-au pus în mișcare pentru dispersarea manifestanţilor, astfel încât nu mai este posibilă determinarea cu certitudine a prezenţei anumitor subunităţi sau anumitor militari într-un loc sau altul.

Potrivit probelor administrate în cauză, reclamantul T.G. a fost reţinut în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la intersecţia străzilor Colţei cu B-dul 1948 și încarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participării la manifestaţiile revoluţionare din decembrie 1989.

Este adevărat că nu este necesară identificarea precisă a prepusului pentru angajarea răspunderii comitentului său, însă este în schimb obligatoriu să se stabilească că persoana care a săvârșit faptele imputate este un angajat al persoanei juridice împotriva căreia se îndreaptă persoana vătămată.

În cauza de faţă, deși s-a stabilit că mai multe organe ale statului au fost implicate în exercitarea activităţilor prin care au fost încălcate drepturile persoanelor care au participat la evenimentele din 21-22 decembrie 1989, printre care și pârâţii Ministerul Internelor și Ministerul Apărării Naţionale, nu s-a probat totuși care dintre acestea au procedat la lipsirea de libertate și la exercitarea actelor de violenţă îndreptate împotriva reclamantului în particular.

Corolar al regulii instituite de art. 1169 Cod civilă, potrivit căruia sarcina probei incumbă reclamantului, dubiul profită pârâtului. Întrucât este posibil ca angajaţi ai mai multor comitenţi să fi desfășurat acţiunile prin care au fost lezate drepturile anume ale persoanei ce a formulat cererea de chemare în judecată, în absenţa unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceștia.

Într-o asemenea situaţie răspunderea, care este una subsidiară, nu poate aparţine decât statului, acesta având conform art. 13 din Constituţia Republicii Socialiste România adoptată în anul 1965 obligaţia pozitivă de a asigura libertatea și demnitatea omului, iar potrivit art. 31 din același act normativ îndatorirea de a garanta inviolabilitatea persoanei și dreptul acesteia de a nu fi arestată decât pe baza unui mandat de arestare emis de tribunal sau de procuror.

Caracterul ilicit al faptei pentru care este angajată răspunderea statului este dat și de încălcarea prevederilor art. 7 și art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, tratat care potrivit principiilor de drept internaţional public făcea parte din dreptul intern.

Stabilind că statul răspunde atât pentru privarea de libertate, cât și pentru atingerile aduse integrităţii fizice și psihice a reclamantului, Curtea de Apel a înlăturat critica formulată de către reclamant în apelul său în sensul că autoritatea statală răspunde pentru încălcarea dreptului cetăţenesc la libertate personală, iar cele două ministere răspund pentru o altă faptă, și anume afectarea integrităţii sale fizice și psihice ca urmare a violenţelor exercitare cu prilejul privării de libertate.

Sub un alt aspect, Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1012 din 19 februarie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 București au fost acordate despăgubiri reclamantului pentru nesoluţionarea până la acea dată a plângerii penale formulate de către acesta în cursul anului 1990 ca urmare a reţinerii și maltratării sale în timpul evenimentelor din 21-22 decembrie 1989. Contrar susţinerilor apelantului pârât, instanţa care a pronunţat această hotărâre a reţinut că „prin nesoluţionarea plângerii, reclamantul a fost pus în imposibilitatea obţinerii unei satisfacţii morale sau chiar materiale faţă de prejudiciul suferit ca urmare a agresării și reţinerii sale nelegale, pentru o perioadă de timp îndelungată". Ca atare, daunele morale acordate în acea cauză au vizat repararea prejudiciului produs prin imposibilitatea obţinerii unei satisfacţii echitabile într-un termen rezonabil, deci pentru durata excesivă a procesului, iar nu pentru însăși imposibilitatea obţinerii unor despăgubiri, o asemenea analiză a caracterului justificat al solicitării unei reparaţii echitabile excedând cadrului procesual din acel dosar. De aceea, admiterea acţiunii cu care reclamantul a învestit în prezent instanţele nu poate avea semnificaţia unei duble reparaţii a aceluiași prejudiciu.

Referitor la cuantumul prejudiciului stabilit de către prima instanţă, Curtea a reţinut că este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. În schimb, se poate acorda victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei.

Reţinând că este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept, precum și orice agresiune fizică produce celor în cauză, suferinţe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale, pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu trebuie folosit drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situaţii similare.

Prin urmare, cererea reclamantului de acordare a daunelor morale a fost apreciată ca întemeiată, avându-se în vedere consecinţele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către victimă, toate acestea raportate la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea apreciind cuantumul sumei solicitate numai parţial justificat, o sumă de 5.000 euro constituind o satisfacţie suficientă și echitabilă pentru toate încălcările drepturilor reclamantului, respectiv lipsirea de libertate și leziunile traumatice suferite.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantul T.G. și Statul român prin Ministerul Finanţelor.

1.Prin recursul declarat, reclamantul T.G. critică decizia pronunţată de instanţa de apel pentru următoarele considerente:

Hotărârea e dată cu încălcarea legii, a normelor procesual-civile în materia administrării și aprecierii probelor (art.304 pct. 9 Cpc raportat la art.21 alin. (3) din Constituţia României și art.6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Instanţa de apel a încălcat regulile fundamentale în materia sarcinii probei. Rolul activ al judecătorului - stabilit expres in legislaţia internă prin art.129 alin. (5) C.p.c. a fost ignorat în cauză, instanţele neordonând administrarea probelor necesare pentru aflarea adevărului, refuzând utilizarea prezumţiilor și analizarea tuturor probelor înfăţișate de reclamant.

Curtea de Apel a transpus în mod greșit principiul de drept substanţial in dubio pro reo pe tărâm procesual în condiţiile în care nedescoperirea celor ce au săvârșit faptele de consecinţele cărora se plânge reclamantul (privarea de libertate și violenţele fizice) se datorează instituţiilor statului roman, în primul rând celor doua ministere intimate-pârâte, care au refuzat să coopereze cu organele penale.

Interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 504 C.pr.pen. este greșită, întrucât incidenţa acestor dispoziţii legale nu este condiţionată de existenţa unui act juridic emis de un organ judiciar.

Se mai susţine încălcarea legii interne în materia răspunderii civile delictuale, a principiului reparaţiei integrale a prejudiciului. În acest sens se arată că instanţa de fond investită cu soluţionarea pe fond a cauzei în al doilea ciclu procesual a admis acţiunea reclamantului numai faţă de pârâtul Statul român, în temeiul art. 504 - 506 C.pr.pen., stabilind răspunderea acestuia numai pentru daune morale produse prin privarea nelegală de libertate (încarcerarea în Penitenciarul Jilava în perioada 21-22 decembrie 1989, în cursul participării la Revoluţia din decembrie 1989), nu și cel produs prin vătămarea corporală a reclamantului.

În analiza temeiului juridic al răspunderii Statului român pentru faptele vătămătoare produse reclamantului, instanţa de apel a statuat că răspunderea Statului român este angajată în speţă, pentru ambele fapte (atât pentru lipsirea nelegala de libertate, cât și pentru vătămare corporală), pe temeiul art. 998-1003 C.civil.

Însă, deși admite că Statul român, pe lângă răspunderea pentru încălcarea libertăţii persoanei, răspunde și pentru încălcarea integrităţii și sănătăţii persoanei, instanţa de apel cuantifică reparaţia datorată reclamantului pentru ambele fapte prejudiciatoare tot la 5.000 euro, adică la nivelul la care dauna a fost stabilită numai pentru lipsirea de libertate.

Prin această soluţie se încalcă principiul fundamental ce guvernează materia răspunderii civile delictuale în dreptul intern, și anume principiul reparaţiei integrale a prejudiciului produs.

Refuzând să acorde o despăgubire proporţională cu numărul și gravitatea faptelor producătoare de daună, prin care reclamantului i s-a produs o atingere a drepturilor fundamentale la libertate și la integritate fizică și sănătate, instanţa de apel a nesocotit texte normative edictate în materia drepturilor și libertăţilor fundamentale ale omului, texte ce se impun cu forţă juridică supralegislativă, constituţională în dreptul intern, potrivit art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Constituţia României.

Se susţine totodată caracterul modic al despăgubirii acordate și se invocă în acest sens practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

2. Statul român prin Ministerul Finanţelor, formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 Cpc.:

De vreme ce în cauza de faţă s-a stabilit că mai multe organe ale statului au fost implicate în exercitarea activităţilor prin care au fost încălcate drepturile persoanelor care au participat la evenimentele din 21­22 decembrie 1989, printre care și Ministerul Internelor și Ministerul Apărării Naţionale, instanţa concluzionează nejustificat că nu s-a probat totuși care dintre acestea au procedat la lipsirea de libertate și la exercitarea actelor de violenţă îndreptate împotriva reclamantului.

Chiar instanţa reţine faptul că prin sentinţa penală nr. 2/1991 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia Militară, au fost condamnate 11 persoane din conducerea fostului Minister de Interne pentru infracţiunile de lipsire nelegală de libertate și cercetare abuzivă săvârșite asupra participanţilor la Revoluţia din 1989 din București, trimise în judecată prin rechizitoriul procurorului din 15 august 1990; astfel cum rezultă din adresele nr. 2023 din 26 ianuarie 2004 și nr. 2023 din 3 martie 2004 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia Parchetelor Militare, aceste infracţiuni au avut ca victime un număr de 1245 persoane, printre care și reclamantul (specificare expresă a organelor de urmărire penală).

Prin urmare, întrucât s-a făcut dovada că reclamantul a avut calitatea de parte vătămată în dosarul penal nr. 97/P/1990, iar prin rezoluţia de încetare a urmăririi penale din 20 septembrie 1995 se reţine în mod expres răspunderea Ministerul Apărării Naţionale-persoana juridică care răspunde pentru fapta organului său de conducere a cărei vinovăţie a fost dovedită, în mod nelegal instanţa reţine o răspundere subsidiară în sarcina statului.

Cât timp instanţa de apel a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 Cod civil, faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, angajarea răspunderii pentru fapta proprie nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, și nu lui însuși.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece, aceștia, cât privește modul de a o îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Prin urmare, în speţă, nu se poate realiza identitatea cerută de lege între cel care stă în judecată în calitate de pârât și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, astfel încât se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pe de altă parte, întrucât în dosarul penal nr. 76/P/1990 a fost deja stabilită răspunderea prepușilor celor două ministere pârâte, iar instanţele române au acordat acestuia despăgubiri în cuantum de 10.000 Euro, se tinde la o nouă reparaţie cu titlu de despăgubire morală și la o îmbogăţire fără justă cauză.

 Se arată totodată că instanţa de apel nu a făcut o apreciere corectă a cauzei sub toate aspectele, și a menţinut nejustificat suma de 5.000 de euro ca satisfacţie suficientă și echitabilă, sub acest aspect, hotărârea fiind nelegală din perspectiva art. 304 pct. 7 C.p.c.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate prin recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Prin recursul declarat, reclamantul susţine că interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 504 C.pr.pen. este greșită, întrucât incidenţa acestor dispoziţii legale nu este condiţionată de existenţa unui act juridic emis de un organ judiciar.

Critica nu este fondată.

Pentru a decide incidenţa în cauză a acestor prevederi legale, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt așa cum a fost reţinută de instanţa de apel prin interpretarea probelor administrate și care, dat fiind specificul căii de atac a recursului, nu mai poate fi reanalizată în această fază procesuală.

Sub acest aspect, este necontestat în cauză că reclamantul T.G. a fost reţinut în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la intersecţia străzilor Colţei cu B-dul 1948 și încarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participării la manifestaţiile revoluţionare din decembrie 1989. În acest context, reclamantul a suferit leziuni traumatice produse prin lovire cu corp dur, pentru care au fost necesare 14-16 zile de îngrijiri medicale.

Este totodată necontestat că reţinerea reclamantului nu a avut loc în temeiul unui act juridic emis de un organ de urmărire penală sau de o instanţă.

Potrivit art. 504 C.pr.pen. are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Conform alin. (3) al acestui articol, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Prevederile art. 504 C.pr.pen. au ca premisă existenţa unei erori judiciare, iar pentru aplicarea normei pe care o cuprind, așa cum în mod expres se prevede în cuprinsul art. 504 alin. (3) C.pr.pen, privarea sau restrângerea nelegală de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal.

Stabilirea caracterului nelegal al măsurii restrictive de libertate prin ordonanţă a procurorului sau prin hotărâre judecătorească reprezintă, prin urmare, o condiţie necesară pentru nașterea dreptului la repararea pagubei în condiţiile art. 504 C.pr.pen.

Neîndeplinirea în cauză a cerinţei exprese cuprinsă în acest articol vizând constatarea caracterului nelegal al măsurii în modalităţile permise de text, conduce la concluzia neaplicării în prezentul litigiu a dispoziţiilor art. 504 C.pr.pen., așa cum corect a reţinut instanţa de apel.

Reclamantul critică decizia instanţei de apel și pentru modul de aplicare a prevederilor art. 129 C.p.c. și a prezumţiilor ca mijloace de probă admise de normele de procedură civilă, precum și a principiul de drept substanţial in dubio pro reo pe tărâm procesual în condiţiile în care nedescoperirea celor ce au săvârșit faptele de consecinţele cărora se plânge reclamantul (privarea de libertate și violenţele fizice) se datorează instituţiilor statului roman, în primul rând celor două ministere intimate-pârâte, care au refuzat să coopereze cu organele penale.

Critica astfel formulată este fondată sub următoarele aspecte:

Este indiscutabil că reclamantul, prin privarea nelegală de libertate și prin vătămarea corporală, a suferit un prejudiciu la a cărui reparare este îndreptăţit.

Înalta Curte confirmă aplicarea, făcută în cauză de instanţa de apel, a prevederilor art. 998 și urm. C.civil. Elementele angajării răspunderii civile pe tărâm delictual sunt îndeplinite în cauză, fiind evident că reclamantul a suferit un prejudiciu rezultat din săvârșirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite și că există o legătură de cauzalitate între fapta astfel produsă și prejudiciu cauzat.

Însă, în ceea ce privește subiectul de drept titular al obligaţiei de a repara prejudiciul astfel produs, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul și-a formulat pretenţiile în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Apărării Naţionale și Ministerul Administraţiei și Internelor, indicând drept temei juridic prevederile art. 1000 alin. (3) C.civil.

Analizând posibilitatea angajării răspunderii Ministerul Apărării Naţionale și Ministerul Administraţiei și Internelor în calitate de comitenţi, Curtea de Apel a apreciat că, întrucât în cauză este posibil ca angajaţi ai mai multor comitenţi să fi desfășurat acţiunile prin care au fost lezate drepturile anume ale persoanei ce a formulat cererea de chemare în judecată, în absenţa unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceștia. În acest caz, dubiul profită pârâtului, iar răspunderea, care este una subsidiară, nu poate aparţine decât Statului.

Prin această interpretare, Curtea de Apel a încălcat prevederile art. 1000 alin. (3) și principiile care guvernează materia răspunderii civile delictuale.

Conform art. 1000 alin. (3) C.civil, comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat.

Instituirea prin art. 1000 alin. (3) C.civil a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului oferă posibilitatea victimei de a se adresa, la alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului și prepusului deodată ori succesiv, fie numai prepusului.

Stabilirea raportului de prepușenie este o chestiune de fapt care urmează să fie stabilită de instanţă, pe baza probelor administrate. Ceea ce interesează este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia se desfășoară activitatea și care, la momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, avea autoritatea de a da instrucţiuni și directive prepusului, de a-i supraveghea, îndruma și controla activitatea desfășurată în îndeplinirea însărcinării încredinţate.

Or, prin rezoluţia din 20 septembrie 1995 dată de Ministerul Public, Secţia Parchetelor Militare și prin sentinţa nr. 2 din 10 mai 1991 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Militară s-a stabilit atât faptul că, în compunerea forţelor de represiune implicate în evenimentele la care a participat reclamantul, erau incluse și formaţiuni ale celor două ministere chemate în judecată, cât și vinovăţia unor persoane din conducerea acestora, care au desfășurat o activitate de coordonare a represiunii, în cursul căreia au fost reţinute cu brutalitate și lovite aproximativ 1245 de persoane, printre care și reclamantul.

Stabilind incidenţa în cauză a prevederilor art. 1000 alin. (3) C.civil și fiind dovedit că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu a fost săvârșită de prepuși ai celor două ministere chemate în judecată în calitate de comitenţi, angajarea unei răspunderi subsidiare a Statului prin Ministerul Finanţelor Publice nu se justifică.

Sub acest aspect, este eronată concluzia instanţei de apel în sensul că, o astfel de răspundere subsidiară este atrasă de faptul că, în cauză, deși s-a stabilit că mai multe organe ale statului au fost implicate în exercitarea activităţilor prin care au fost încălcate drepturile persoanelor care au participat la evenimentele din 21-22 decembrie 1989, printre care și pârâţii Ministerul Internelor și Ministerul Apărării Naţionale, nu s-a probat totuși care dintre acestea au procedat la lipsirea de libertate și la exercitarea actelor de violenţă îndreptate împotriva reclamantului în particular.

Reclamantul, optând pentru chemarea în judecată a comitenţilor și-a îndeplinit obligaţia de a proba elementele necesare pentru angajarea răspunderii comitentului în baza art. 1000 alin. (3) și anume: existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite a prepusului, existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și existenţa vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.

Sarcina identificării prepușilor nu cade în sarcina reclamantului, ci a comitentului în măsura în care acesta va dori să întreprindă demersurile necesare pentru identificarea celui vinovat de producerea pagubei, pentru a se putea regresa împotriva lui.

Se susţine prin motivele de recurs că, deși admite că pârâtul Statul român, pe lângă răspunderea pentru încălcarea libertăţii persoanei, răspunde și pentru încălcarea integrităţii și sănătăţii persoanei, instanţa de apel cuantifică reparaţia datorată reclamantului pentru ambele fapte prejudiciatoare tot la suma de 5.000 euro, adică la nivelul la care dauna a fost stabilită numai pentru lipsirea de libertate. În acest fel, se încalcă principiul fundamental ce guvernează materia răspunderii civile delictuale în dreptul intern, și anume principiul reparaţiei integrale a prejudiciului produs.

Critica este fondată.

Într-adevăr, deși prima instanţă a stabilit o valoare a daunelor morale ce se cuvin reclamantului la suma de 5000 de euro pentru prejudiciul rezultat din privarea nelegală de libertate, instanţa de apel a concluzionat că reclamantul a suferit un prejudiciu rezultat nu numai din privarea nelegală de libertate, ci și din vătămare corporală, dar a menţinut aceeași valoare a daunelor acordate, fără însă a motiva întinderea prejudiciului pentru fiecare din cele două fapte ilicite reţinute ca fiind cauzatoare de prejudicii morale.

Este incontestabil că, în cauză, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului moral astfel produs fiind incontestabil.

Instanţa de apel, obligând la plata sumei de 5.000 euro către reclamant, nu a stabilit în cadrul despăgubirilor acordate care este cuantumul daunelor morale pentru fiecare din cele două fapte ilicite reţinute.

Motivarea deciziei recurate, este contradictorie sub acest aspect. Menţinând același cuantum al despăgubirilor în condiţiile în care reţine și o altă faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, instanţa de apel avea obligaţia de a arăta care este întinderea prejudiciului pentru fiecare din cele două fapte ilicite reţinute. În caz contrar, nu se poate verifica legalitatea hotărârii sub acest aspect, necunoscându-se dacă pentru a ajunge la această soluţie, instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor acordate pentru lipsirea nelegală de libertate și l-a adăugat la un cuantum neprecizat al daunelor acordate pentru vătămarea corporală sau dacă, deși a apreciat că există și o faptă ilicită constând în vătămare corporală, a considerat că aceasta nu a produs reclamantului un prejudiciu moral.

Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă o sumă de bani și în ce cuantum, este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

În aceste condiţii, instanţa de recurs nu poate exercita controlul de legalitate pe care îl determină promovarea căii de atac în cauză. Nefiind stabilită diferenţiat suma destinată a repara prejudiciile produse reclamantului, Înalta Curte nu poate verifica modul în care instanţa de apel a interpretat și aplicat dispoziţiile legale incidente la situaţia de fapt pe care a reţinut-o.

2.Criticile formulate prin recursul declarat de Statul român prin Ministerul Finanţelor vizează, de asemenea, problema lipsei de temei legal al angajării răspunderii subsidiare a recurentului, în condiţiile în care în cauză sunt incidente prevederile art. 1000 alin. (3) C. civil și nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate.

În ceea ce privește prima critică, Înalta Curte a analizat decizia recurată din această perspectivă când a răspuns motivelor de recurs formulate de reclamant, astfel încât nu vor mai fi reluate considerentele avute în vedere în analiza precedentă.

Cât privește cuantumul daunelor morale acordate, din motivele arătate în analiza recursului precedent, controlul de legalitate nu poate fi exercitat în lipsa determinării acestor daune prin raportare la ambele fapte ilicite reţinute ca fiind cauzatoare de prejudicii.

Prin urmare, în temeiul art. 304 pct. 7 C.p.c. raportat la art. 312 alin. (5) C.p.c., Înalta Curte a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea aceleiași instanţe.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va soluţiona litigiul în cadrul procesual atras de incidenţa în cauză a prevederilor art. 1000 alin. (3) C. civil și va stabili în mod diferenţiat, pentru cele două fapte ilicite reţinute, care este suma destinată reparării prejudiciului moral, ţinând seama de probele administrate în cauză, de dispoziţiile legale și de principiile de drept aplicabile.