Invalidity of pre-ECHR expropriation under Law 10/2001 and Article 1 of Protocol No. 1 to the ECHR

Imobil preluat în mod abuziv de către stat. Acţiune în revendicare. Invocarea neconcordanţelor dintre reglementările naţionale și cele europene.

Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Imobil preluat în mod abuziv de către stat. Acţiune în revendicare. Invocarea neconcordanţelor dintre reglementările naţionale și cele europene.

Index alfabetic. Drept civil.

- imobil,

- preluare abuzivă:

- acţiune în revendicare.

Cod civil: art. 480

Legea nr. 10/2001

Legea nr. 213/1998: art. 6

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reţine că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.

Noţiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenţei citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranţa de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Î.C.C.J, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 9735 din 30 noiembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 9 din 12 ianuarie 2008 a Tribunalului Brașov, Secţia Civilă a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant Ministerului Economiei și Finanţelor pentru Statul Român; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economici și Finanţelor, iar pe fond, s-a respins acţiunea civilă formulată și precizată ulterior de reclamantul T.H.G., prin mandatar Z.A.A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanţelor.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că autoarea reclamantului a înţeles să uzeze de calea specială de restituire, pusă la dispoziţie de Legea nr. 10 2001.

Potrivit prevederilor art. 1 din acest act normativ, în forma în vigoare la data depunerii notificării, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor și nerestituite, se restituie de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi (alin. 1), iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent (alin. 2).

S-a reţinut totodată, că reclamantul nu a invocat prin cererea dedusă judecăţii, nicio încălcare a drepturilor și libertăţilor fundamentale prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și nu a sesizat existenţa vreunei neeoncordanţe între aceasta și legea specială, așa încât, instanţa a considerat că nu poate analiza, date fiind limitele învestirii, în ce măsură s-ar putea da eficienţă Convenţiei în cadrul acţiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile dreptului comun, pe care acesta a formulat-o.

S-a reţinut din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la raţionamentul expus în Cauza Faimblat contra României (deși aceasta a vizat încălcarea dreptului la un proces echitabil prin respingerea ca inadmisibilă, de instanţele naţionale a unei acţiuni în constatare, iar nu a unei acţiuni în revendicare) că acţiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă, decât atunci când procedura specială este una efectivă.

Or, în speţă, a mai apreciat prima instanţă, dacă ar fi urmat întocmai prevederile legii speciale, autoarea reclamantului ar fi avut posibilitatea de a obţine o reparaţie efectivă, având în vedere că, așa cum rezultă din evidenţele de carte funciară, după înscrierea dreptului de proprietate al Statului asupra imobilului în litigiu nu au mai fost efectuate niciun fel de înscrieri ale unor drepturi aparţinând unor terţe persoane asupra acestui imobil, așa încât, aparent, acesta se află și în prezent în proprietatea Statului și ar fi putut astfel să fie restituit în natură.

În raport cu cele ce preced, instanţa a constatat că acţiunea dedusă judecăţii este neîntemeiată, reclamantul neputând recurge la calea dreptului comun în condiţiile în care autoarea sa nu a declanșat demersul de restituire a imobilului în baza legii speciale, nici în ceea ce privește restituirea în natură și nici pentru măsuri reparatorii în echivalent.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe, reclamantul a promovat recurs (calea de atac fiind recalificată de instanţă, drept apel), susţinând prin motive critici de nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel reclamantul a susţinut că are calitatea de moștenitor al mamei sale T.M., care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu pe baza actului de partaj voluntar succesoral autentificat imobil ce a fost preluat în mod abuziv de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974.

Totodată, s-a învederat că Tribunalul Brașov nu a cenzurat valabilitatea titlului statului, deși instanţele de judecată au această abilitare potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și privată.

Prin decizia civilă nr. 47/AP din 3 aprilie 2009 a Curţii de Apel Brașov, Secţia civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale apelul reclamantului a fost repsins ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a considerat în materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimul comunist, reglementarea specială este Legea nr. 10/2000, lege care în timp a suferit numeroase modificări, cea mai importantă prin Legea nr. 247/2005 care instituie măsurile reparatorii prin echivalent.

Apelantul reclamant nu a uzat de calea necontencioasă instituită de legiuitor, adresându-se direct instanţei de judecată, prin prezenta acţiune, pe care și-a întemeiat-o în drept pe dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legii nr. 213/1998.

Instanţa de apel a apreciat că după apariţia Legii 10/2001, lege specială în materie, reclamantul nu mai avea la îndemână temeiul de drept indicat, respectiv, art.6 alin. (2) din Legea 213/1998.

S-a constatat pe de altă parte, că prima instanţă în mod corect a apreciat că reclamantul nu a semnalat nicio încălcare drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor și Libertăţilor Fundamentale ale Omului și nici existenţa vreunei neconcordanţe între aceasta și legea specială pentru a putea promova o acţiune întemeiată pe dreptul comun.

Toate criticile formulate în apel descriu situaţia de fapt și privesc aspecte ce ţin de dovedirea calităţii de moștenitor, constatându-se că nu sunt îndreptate decât sumar împotriva considerentelor sentinţei atacate, singura critică pertinentă vizând doar aspectul legat de faptul că prima instanţă nu a cenzurat valabilitatea titlului statului.

Curtea de apel a constatat că prima instanţă a analizat în mod concret și amplu, starea de fapt și de drept, reţinând în principal că trebuia semnalată o situaţie de neconcordanţă între legea specială și Convenţie, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Prin urmare, criticile formulate în apel au fost apreciate drept nefondate, astfel că, în baza art. 296 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat, cu consecinţa păstrării soluţiei primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susţinându-se că decizia atacată este dată cu greșita aplicare a legii.

Astfel, recurentul susţine că titlul său de proprietate asupra imobilului revendicat este valabil și producător de efecte juridice, iar titlul statului este nul și lipsit de efecte juridice, întrucât a fost constituit prin încălcarea Constituţiei și a tratatelor internaţionale la care România era parte.

Instanţele anterioare nu au cenzurat valabilitatea titlului statului, deși această abilitare și obligaţie de a statua cu privire la conformitatea titlului statului cu Constituţia la momentul preluării, cu legile și tratatele internaţionale la care România era parte, decurg din dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Imobilul ce face obiectul litigiului a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, deoarece Decretul nr. 223/1974 încalcă și Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală ONU - care proclamă în art. 17: „ 1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociaţie cu alţii; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Or, preluarea de către stat a imobilului aparţinând autoarei sale a avut loc în mod arbitrar, prin nesocotirea legilor interne și a Constituţiei în vigoare.

Curtea de Apel Brașov în mod eronat a reţinut faptul că recurentul în calitate de reclamant și totodată, persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului preluat în mod abuziv de Statul Român, nu ar fi semnalat o situaţie de neconcordanţă între legea specială și Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se învederează, în acest context de către recurent, că atât în acţiunea de fond cât și în cererea de promovare a căii de atac, a scos în evidenţă faptul că Statul Român a încălcat dreptul de proprietate a al mamei sale, defuncta T.M., născută G.

Intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanţelor a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menţinerea soluţiei instanţei de apel.

Recursul formulat este nefondat.

Analizând înscrisurile cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs și examinând decizia recurată pe baza acestora, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele pentru modificarea deciziei pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Recurentul reclamant se află în situaţia de a fi iniţiat acţiunea pentru restituirea imobilului situat în orașul Codlea, jud. Brașov ce a aparţinut autoarei sale T.M., născută G., și care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.

Anterior formulării prezentei cereri, reclamantul nu a întreprins niciun alt demers pentru restituirea proprietăţii menţionate, nici pe cale administrativă și nici judiciară, fie pe calea dreptului comun, fie uzând de legislaţia specială adoptată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Examinarea valabilităţii titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Or, în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparaţie, anume, Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permitea și el evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluţionarea notificării, dată fiind împrejurarea că în anumite ipoteze, legea specială reglementează soluţii diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil.

Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau recurentului reclamant să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unităţii deţinătoare în termenul și condiţiile art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001, republicată.

Sancţiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

În acest context, de vreme ce recurentul nu mai poate obţine măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformităţii lui cu Constituţia în vigoare la momentul preluării, respectiv, Constituţia din 1965, cu tratatele internaţionale la care România era parte (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu referire la art. 17) ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.

Recurentul reclamant a invocat ca temei al cererii sale dispoziţiile dreptului comun, art. 480 Cod civil, art. 6 din Legea nr. 213/1998 dar și Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere cele statuate prin Decizia 33 din 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în Secţii Unite, analiza cererii de faţă nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.

Or, în contextul celor anterior menţionate, se confirmă cele expuse cu privire la pasivitatea culpabilă a recurentului de a acţiona conform celor prescrise de legea specială, Legea 10/2001.

În cazul în care se constată neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 și Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile Convenţiei au prioritate; această prioritate poate fi acordată în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, s-a mai stabilit prin aceeași decizie în interesul legii.

Recurentul a criticat soluţia instanţei de apel pentru aceea că greșit s-a reţinut că nu a invocat neconcordaţe între legea specială și Convenţia Europeană, câtă vreme atât în cererea de chemare în judecată, cât și în motivarea apelului, a susţinut constant că Statul Român a încălcat dreptul de proprietate al mamei sale prin măsura preluării abuzive prin Decretul nr. 223/1974.

Din această critică, Înalta Curte constată că recurentul tinde să afirme neconcordanţe între cele două reglementări (naţională și europeană) în privinţa protecţiei și garanţiilor dreptului de proprietate al autoarei sale, al cărei moștenitor este, deci, din perspectiva art. 1 Primul Protocolul adiţional la Convenţie, fără însă a detalia aceste pretinse neconcordanţe.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reţine că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.

Noţiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenţei citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranţa de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. 83, constatări reluate de Curtea Europeană și în cauze contra României: Cauza Zamfirescu din 14.12.2006, Cauza Caracaș 29.07.2006, Cauza Lungoci din 26.01.2006 sau Cauza Constandache din 11.06.2002).

În speţă, reclamantul a introdus în faţa instanţelor o acţiune în revendicare îndreptată împotriva statului. El a contestat valabilitatea privării de proprietate înfăptuite de către autorităţi în 1987, argumentând în principal prin faptul că măsura contravenea Constituţiei, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului și legilor în vigoare la data preluării.

Or, în astfel de cazuri, când pretinsa privare de „bun” a avut loc înainte de ratificarea Convenţiei Europene de către România prin Legea nr. 30/1994 și intrarea în vigoare a Convenţiei la 20 iunie 1994, atare solicitare de constatare a încălcării nu este compatibilă ratione temporis să se pronunţe cu privire la circumstanţele exproprierii sau la efectele continue produse de aceasta până în prezent (conform deciziei în cauza Malhous împotriva Republicii Cehe, cererea nr. 33071/96, 13 decembrie 2000, C.E.D.O. 2000-XII).

În aceste condiţii se apreciază că nu poate fi vorba de o încălcare continuă a Convenţiei, imputabilă autorităţilor române și susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunţe (conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, alin. 85).

Ca urmare a emiterii deciziei din 1987 de preluare a imobilului proprietatea autoarei sale, în baza Decretului nr. 223/1974, nici autoarea recurentului și nici recurentul însuși, în calitatea sa de moștenitor, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului, în consecinţă, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol, că reclamantul a conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o "speranţă legitimă", în sensul jurisprudenţei Curţii.

Tot în Cauza Constandache instanţa de contencios european, evaluând cererea în circumstanţe similare celei din speţă, a apreciat că nu s-a adus nicio atingere „bunurilor” reclamantului, în sensul art. 1 din Primul Protocol, respingând-o pentru incompatibilitatea ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul art. 35 alin. (3), în aplicarea art. 35 alin. (4).

În consecinţă, Înalta Curte constată că acţiunea în revendicare formulată de reclamant, ca acţiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în mod legal a fost respinsă de instanţele de fond, întrucât recurentul nu este titularul unui „bun” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.

Această premisă a admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa recurentului care a fost în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001 a cărei ineficienţă nu este în măsură să o invoce, așa cum corect au stabilit instanţele anterioare, raportându-se la raţionamentul Curţii Europene din Cauza Faimblat.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.