Mandatory collective remuneration for broadcasting commercial sound recordings: "commercial purpose" applies to publication, not user intent

Acţiune pentru obligarea la plata remuneraţiei datorate artiștilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de televiziune, a căror gestiune este colectivă și obligatorie.

Cuprins pe materii. Drept de autor. Acţiune pentru obligarea la plata remuneraţiei datorate artiștilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de televiziune.

Index alfabetic. Drept de autor

- fonograme

- utilizarea fonogramelor în scopuri comerciale.

Legea nr. 8/1996: art. 1062

Faptul că organismele de televiziune se încadrează în categoria utilizatorilor de fonograme rezultă și din Decizia ORDA nr. 104/2005 pentru publicarea Metodologiei privind remuneraţia datorată artiștilor interpreţi sau executanţi și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune și de televiziune prin gestiune colectivă obligatorie.

Faptul că în speţă pârâta ar fi difuzat doar fonograme al căror producător este – oricum nedovedit – nu prezintă relevanţă, deoarece remuneraţia este pretinsă de organismul de gestiune colectivă care acţionează în numele și pentru artiștii interpreţi sau executanţi (CREDIDAM), și nu de către cel care îi reprezintă pe producătorii de fonograme.

În plus, gestiunea dreptului la radiodifuzarea operelor muzicale este în mod obligatoriu colectivă, conform art. 1231 alin. (1) lit. d din Legea nr. 8/1996.

Î.C.C.J, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 9699 din 27 noiembrie 2009

Prin acţiunea înregistrată la 21 august 2006, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreţi - C.R.E.D.I.D.A.M. a chemat în judecată pârâta Universitatea Politehnică Timișoara, solicitând instanţei să o oblige pe pârâtă la plata remuneraţiei datorate artiștilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de televiziune, a căror gestiune este colectivă și obligatorie, pentru perioada 1 ianuarie 2002 – 31 martie 2006; totodată, să o oblige la plata penalităţilor de întârziere, precum și la publicarea integrală a sentinţei în două ziare cu tiraj la nivel naţional, pe cheltuiala pârâtei.

Prin sentinţa civilă nr.132 din 22 ianuarie 2008, Tribunalul Timiș, Secţia civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată și a obligat-o pe reclamantă la plata onorariului de expert de 800 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:

Obligaţia de plată a organismelor de radiodifuziune, de televiziune și a distribuitorilor de servicii de programe de televiziune prin cablu ia naștere doar în situaţia utilizării de către aceștia în cadrul propriilor servicii a unor fonograme în scop comercial.

În cauza dedusă judecăţii, pârâta Universitatea Politehnică Timișoara este o instituţie publică de învăţământ, care a obţinut licenţa audiovizuală nr.0241 din 1 februarie 1993 pentru difuzarea programului universitar intitulat „Teleuniversitate TV”.

În vederea punerii în aplicare a acestei licenţe, în cadrul pârâtei a fost înfiinţat un departamente intitulat „Teleuniverstitatea TV Timișoara”, având ca obiect principal reflectarea pulsului vieţii academice, prin aducerea la cunoștinţa publicului a aspectelor din viaţa academică și socială ce au legătură cu mediul universitar.

Departamentul astfel înfiinţat nu deţine un buget propriu de venituri și cheltuieli, nerealizând venituri.

Folosirea unor fonograme în scop comercial vizează și obţinerea unui profit, care nu se regăsește ca obiect al pârâtei.

Din rezoluţia de neîncepere a urmării penale date în dosarul 289/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș s-a reţinut că acest departament nu a folosit fonograme sub formă de videoclipuri sau ca fond sonor, altele decât cele produse de el și pentru care posedă exclusivitatea drepturilor de autor.

Același lucru s-a reţinut și din expertiza administrată în cauză, situaţie în care nu sunt întrunite condiţiile H.G. nr.143/2003 pentru plata remuneraţiei, ca parte a obligaţiei prevăzute de art. 130 alin. (1) lit. a din Legea nr. 8/1996.

Prin decizia civilă nr. 301 din 17 decembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara, Secţia civilă a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte acţiunea și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 331,26 lei, reprezentând remuneraţie reactualizată pentru perioada 1 ianuarie 2002 - 31 martie 2006, precum și la plata sumei de 558,95 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă și în apel.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Este necontestat faptul că Universitatea Politehnică din Timișoara este o instituţie publică de învăţământ, a cărei activitate este reglementată de Legea nr. 84/1998 a învăţământului.

Pe de altă parte, pârâta deţine propriul post de televiziune, Teleuniversitatea T.V., pentru care a obţinut licenţa audiovizuală, fiind autorizat de C.N.A.

Legea nr. 8/1996 și HG nr. 143/2003 nu fac distincţie între utilizatorii de fonograme, după cum sunt instituţii publice sau private.

În baza reglementărilor menţionate, utilizatorul de fonograme are obligaţia de a achita remuneraţia cuvenită artiștilor interpreţi sau executanţi inclusiv pentru semnalele muzicale de la începutul fiecărei emisiuni.

De asemenea, nu are importanţă dacă programele sunt producţie proprie sau nu, legea nefăcând o atare distincţie.

Nici ponderea fonogramelor în programele transmise și nici faptul că utilizatorul a realizat sau nu venituri nu au importanţă, normele de aplicare a Legii nr. 8/1996 conţinute în H.G. nr. 143/2003 prevăzând o remuneraţie minimă, sub care nu se poate coborî.

Prin decizia O.R.D.A. nr. 104/2005 Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreţi și Executanţi –C.R.E.D.I.D.A.M. a fost desemnat, alături de Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - U.P.F.R. , ca organisme de gestiune care să colecteze sumele datorate în baza Legii nr. 8/1996.

Pe baza expertizei efectuate în cauză, s-a stabilit remuneraţia pe care pârâta o datorează conform Metodologiei în vigoare, instanţa omologând varianta I de calcul, prin care s-a ţinut seama de suma minimă lunară, ce a fost actualizată la zi.

Dată fiind reactualizarea, instanţa de apel a considerat că nu se mai impune acordarea penalităţilor de întârziere.

Totodată, a considerat neîntemeiat și capătul de cerere privind publicarea hotărârii în două ziare de tiraj naţional, cu motivaţia că Legea nr. 8/1996 nu prevede o asemenea reparaţie morală.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, invocând următoarele motive:

1. Instanţa a depășit atribuţiile puterii judecătorești, în sensul art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă.

Deși atât Legea nr. 8/1996 cât și H.G. nr. 143/2003 – acte normative reţinute drept temei legal al deciziei – condiţionează plata remuneraţiei de utilizarea fonogramelor în scop comercial, instanţa motivează că nu se face distincţie între utilizatorii de fonograme, instituţii publice sau private, motivare ce nu are nicio legătură cu criteriul calităţii de utilizator avut în vedere de legiuitor.

Legiuitorul a avut în vedere scopul pentru care sunt utilizate fonogramele și anume scopul comercial și nu calitatea de instituţie publică sau privată a celui ce utilizează fonograme.

Cum pârâta a utilizat fonograme producţie proprie și nu desfășoară activităţi comerciale, nu este întrunită condiţia din H.G. nr. 143/2003 a radiodifuzării fonogramelor în scop comercial.

2. Hotărârea cuprinde motive contradictorii în sensul art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.

Deși instanţa reţine că pârâta este o instituţie publică de învăţământ, care nu desfășoară niciuna dintre activităţile comerciale prevăzute de Legea nr. 8/1996, totuși obligă Universitatea Politehnică din Timișoara la plata unei remuneraţii datorate în temeiul acestei legi.

De asemenea, încalcă dispoziţiile art. 33 lit. c din Legea nr. 8/1996, act normativ reţinut ca temei legal al deciziei, care prevede că instituţiile de învăţământ superior au dreptul de a radiodifuza către public, fără niciun avantaj direct sau indirect, comercial sau economic, scurte articole izolate sau scurte extrase din operă, fără nicio obligaţie de plată a vreunei remuneraţii.

Departamentul Teleuniversitatea nu a folosit în activitatea sa fonograme sub formă de videoclipuri sau ca fond sonor, altele decât cele produse de el însuși.

Din conţinutul noului raport de expertiză care a fost încuviinţat de instanţa de apel reiese că, în lipsa unei baze de calcul, nu se poate determina un rezultat și aceasta se datorează faptului că pârâta nu utilizează fonograme în scop comercial.

Pe de altă parte, nu era necesară concluzia unui expert pentru a se dovedi că o instituţie de învăţământ superior nu desfășoară activităţi comerciale și nu utilizează fonograme.

3. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Deși rezultă în mod evident că pentru sumele din perioada 2002-2005 a intervenit prescripţia, instanţa nu stabilește niciun text de lege în baza căruia pârâta să fie obligată la plata unor sume prescrise.

De asemenea, potrivit Legii nr. 8/1996 și HG nr. 143/2003, utilizatorul de fonograme trebuie să fie autorizat în baza unui contract de licenţă neexclusivă și să folosească efectiv în activitatea lor fonograme în scop comercial.

Pârâta nu are obligaţia de a plăti remuneraţie, deoarece nu există un contract de licenţă în temeiul căreia remuneraţia să poată fi pretinsă, nu există nicio prevedere legală potrivit căreia instituţiile de învăţământ superior să aibă obligaţia de a achita vreo remuneraţie pentru activităţile pe care le desfășoară în baza Legii nr. 8/1996, orice cheltuială a instituţiei trebuind să fie angajată în temeiul unei norme legale sau a unui contact valabil încheiat.

Plata remuneraţiei minime se datorează doar în cazul în care textele invocate de reclamant s-ar aplica și instituţiilor de învăţământ, dacă acestea ar desfășura activităţi comerciale.

Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei și respingerea acţiunii ca nefondată.

Intimatul a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este, într-adevăr, nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

1. Conform art. 1065 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreţi sau executanţi și producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă.

Din modul de redactare a textului rezultă că orice utilizare a fonogramelor în scopul comunicării acestora către public dă dreptul la remuneraţie unică echitabilă.

Referirea la scopul comercial se face în legătură cu modul în care fonogramele au fost publicate de către titularii drepturilor și nu în legătură cu utilizarea lor de către terţi.

În atare situaţie, apărarea recurentei conform căreia prin utilizarea fonogramelor nu ar fi urmărit un scop comercial este nerelevantă și în niciun caz nu atrage incidenţa art. 304 pct. 1 C.pr.civ.

Faptul că organismele de televiziune se încadrează în categoria utilizatorilor de fonograme rezultă și din Decizia ORDA nr. 104/2005 pentru publicarea Metodologiei privind remuneraţia datorată artiștilor interpreţi sau executanţi și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune și de televiziune prin gestiune colectivă obligatorie.

Faptul că în speţă pârâta ar fi difuzat doar fonograme al căror producător este – oricum nedovedit – nu prezintă relevanţă, deoarece remuneraţia este pretinsă de organismul de gestiune colectivă care acţionează în numele și pentru artiștii interpreţi sau executanţi (CREDIDAM), și nu de către cel care îi reprezintă pe producătorii de fonograme.

În plus, așa cum s-a apărat și reclamanta, gestiunea dreptului la radiodifuzarea operelor muzicale este în mod obligatoriu colectivă, conform art. 1231 alin. (1) lit. d din Legea nr. 8/1996.

2. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. nu este incident în cauză, motivarea instanţei de apel nefiind contradictorie sub niciun aspect.

În ce privește critica potrivit căreia nu s-ar fi dat eficienţă dispoziţiilor art. 33 lit. c din Legea nr. 8/1996, aceasta se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 Cpr.civ., dar nu este fondată.

Pentru ca acest text să fie incident în cauză ar fi trebuit să se reţină, pe baza probelor administrate în cauză, că pârâta a utilizat numai scurte fragmente din fonograme în emisiunile televizate, destinate exclusiv învăţământului.

Or, pe baza structurii de programe aprobate de Consiliul Naţional al Audiovizualului s-a reţinut că pârâta difuzează și filme, programe de divertisment și publicitate, care conţin fonograme și în care scopul nu poate fi cel prevăzut de textul de lege menţionat.

3. Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 2002-2005, Înalta Curte constată următoarele:

Acţiunea a fost introdusă la data de 18 august 2006 și, pentru perioada 18 august 2003 - 18 august 2006, nu se poate pune problema prescripţiei dreptului la acţiune, faţă de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care prevăd un termen general de prescripţie de 3 ani.

Pentru perioada 1 ianuarie 2002 – 18 august 2003, apărările reclamantei intimate sunt fondate.

Astfel, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile H.G. nr. 143/2003 pentru aprobarea metodologiilor privind utilizarea fonogramelor, a cărei aplicare a fost suspendată prin sentinţa civilă nr. 808 din 4 iunie 2003 a Curţii de Apel București.

Suspendarea a dăinuit până la pronunţarea deciziei nr. 3974 din 23 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, prin care s-a stabilit că hotărârea de guvern atacată nu stabilește retroactiv o obligaţie de plată, ci doar obligă pe utilizatori la plata sumelor restante, stabilind procentul remuneraţiei datorate organismelor de gestiune colectivă pentru anul 2002.

Or, pe durata suspendării actului normativ în baza căruia se stabilea remuneraţia datorată a operat și suspendarea cursului prescripţiei începute la data de 1 ianuarie 2002, care încă nu se împlinise la suspendarea actului normativ și care nu s-a împlinit nici anterior datei de 18 august 2006, când s-a introdus acţiunea.

În acest sens, intimata a depus la dosar mai multe hotărâri judecătorești, care conturează o jurisprudenţă constantă pe aspectul suspendării cursului prescripţiei.

4.În fine, faptul că pârâta nu a încheiat contract de licenţă neexclusivă cu organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe dreptului de autor, cu nesocotirea art. 130 alin. (1) lit. b din Legea nr. 8/1996, nu poate servi ca temei al exonerării de răspundere a pârâtei, căreia nu-i este permis a invoca propria culpă și a cărei obligaţie de plată remuneraţiei își are izvorul în lege.

Cum nici aceste critici care se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ. nu sunt fondate, Înalta Curte, în baza art. 312 C.pr.civ., a respins recursul ca nefondat.

În baza art.274 C.pr.civ., Înalta Curte a obligat-o pe recurentă la plata sumei de 3570 lei, cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.