Inapplicability of communist-era reparations law to property confiscated for common-law economic crimes

Acţiune pentru restituirea unui imobil preluat de stat în baza unei hotărâri judecătorești penale de condamnare pentru alte infracţiuni decât cele menţionate la art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001. Inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Cuprins pe materii. Drept civil. Acţiune pentru restituirea unui imobil preluat de stat în baza unei hotărâri judecătorești penale de condamnare pentru alte infracţiuni decât cele menţionate la art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001. Inaplicabilitate dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Index alfabetic. Drept civil

- Imobil preluat de stat în baza unei hotărâri judecătorești penale

Legea nr. 10/2001: art. 2

Sunt exceptate și nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, astfel cum s-a statuat și prin dispoziţiile art. 1 pct. 3 lit. c din HG nr. 250/2007, imobilele care au fost preluate de stat prin confiscarea averii, dispusă ca pedeapsă complementară, prin hotărâri judecătorești penale de condamnare pentru alte infracţiuni decât cele menţionate la art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001.

Referitor la reglementarea legală menţionată, instanţa civilă este abilitată să verifice și să constate dacă imobilele pentru care se pretind măsuri reparatorii au fost preluate prin confiscarea averii în baza unor hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală și săvârșite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist.

În caz contrar, când măsura confiscării a fost dispusă pentru săvârșirea altor infracţiuni (de drept comun), instanţa trebuie să respingă cererea formulată de persoanele pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii, întrucât imobilele confiscate nu cad în sfera de aplicare a acestei legi de reparaţie, fără a analiza, nefiind abilitată în acest sens, legalitatea măsurii confiscării dispusă de instanţa penală.

Î.C.C.J, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 7387 din 9 iulie 2009.

Prin notificarea nr. 187 din 26 octombrie 2001 M.S.G. a cerut restituirea în natură a imobilului situat în orașul Călimănești, jud. Vâlcea, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 1 și ale art. 2 alin. (1) lit. h din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a susţinut că imobilul a fost confiscat în mod abuziv de stat, în urma unui proces penal, cu menţiunea că, în prezent, în imobil își desfășoară activitatea Clubul Copiilor care aparţine Inspectoratului Școlar Judeţean Vâlcea.

Prin Ordinul nr. 3047 din 12 ianuarie 2005, Ministrul Educaţiei și Cercetării a respins notificarea, reţinând că imobilul a cărei restituire se solicită nu face obiectul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Prin contestaţia formulată la data de 11 februarie 2005, reclamantul M.S.G. a cerut ca, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei și Cercetării, Inspectoratul Școlar Judeţean Vâlcea și Primăria orașului Călimănești, să se dispună anularea ordinului mai sus arătat și să i se restituie în natură imobilul confiscat.

În motivarea contestaţiei, reclamantul a susţinut că, atât el cât și soţia sa, M.M. au fost condamnaţi penal, în mod nelegal, prin sentinţa nr. 45 din 21 noiembrie 1979 a Tribunalului Judeţean Vâlcea și că, prin aceiași hotărâre, s-a dispus, în mod nelegal, confiscarea penală a imobilului arătat în notificare.

Reclamantul a susţinut că imobilul confiscat, care era, parţial, adică parte din construcţii, proprietatea sa și a soţiei sale, M.M. și, parţial, adică terenul aferent construcţiilor și o parte din construcţii, proprietatea părinţilor săi, M.S. și I., a fost preluat în mod abuziv de stat, în executarea pedepsei confiscării averii, întrucât măsura a fost dispusă ca urmare a săvârșirii de către instanţele penale a unei grave erori judiciare, cu menţiunea că, ulterior preluării de stat, construcţiile au fost parţial demolate.

Prin sentinţa civilă nr. 275 din 4 aprilie 2005, rămasă irevocabilă, Tribunalul Vâlcea și-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în raport de prevederile art. 24 alin. (1) și alin. (8) din Legea nr. 10/2001, în favoarea Tribunalului București.

Prin sentinţa civilă nr. 1505 din 17 noiembrie 2007, Tribunalul București, secţia a IV –a civilă, a respins contestaţia, ca neîntemeiată.

În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că titlul statului asupra imobilului în litigiu îl constituie o hotărâre penală de condamnare, prin care s-a dispus și confiscarea penală a averii, ca urmare a săvârșirii de către reclamant și soţia sa (în prezent decedată) a unor infracţiuni care nu au fost dezincriminate după anul 1989, hotărâre penală care a rămas definitivă și a trecut în puterea lucrului judecat, nefiind desfiinţată prin intermediul căilor extraordinare de atac.

În raport de situaţia de fapt menţionată, instanţa a statuat că în mod corect, prin ordinul emis de pârât, s-a reţinut că, în raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 1 pct. 3 lit. c. (i.) din HG nr. 498/2003, imobilul confiscat prin hotărârea penală invocată de reclamant nu cade în sfera de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Totodată, instanţa a reţinut că dreptul de proprietate este recunoscut și ocrotit atât prin dispoziţiile de drept interne (art. 480 Cod civil, art. 136 alin. (5) Constituţia României ), cât și prin cele de drept internaţional însă, în speţa supusă analizei, nu se poate reţine că prin soluţia de respingere a notificării se încalcă reclamantului un astfel de drept, întrucât deposedarea sa de imobilul în litigiu de către stat nu s-a realizat în mod abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001, ci în executarea unei pedepse complementare aplicată reclamantului pentru săvârșirea unor fapte antisociale.

Împotriva acestei sentinţa a declarat apel reclamantul.

În motivarea apelului reclamantul a susţinut că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, măsura confiscării penale a averii unei persoane este o măsură excepţională care se dispune numai în cazul săvârșirii unor infracţiuni deosebit de grave și nu se aplică pentru infracţiuni de drept comun, de natura celor pentru care a fost condamnat el și soţia sa.

Așa fiind, reclamantul a susţinut că se impunea verificarea hotărârii penale și stabilirea faptului că pedeapsa complementară a confiscării averii dispusă de instanţa penală a fost excesivă și abuzivă, precum și disproporţionată în raport de fapta săvârșită, cu consecinţa restituirii în natură a imobilului în litigiu.

Reclamantul reiterează apărarea potrivit căreia imobilul confiscat a fost construit prin eforturi proprii de el și de soţia sa, aspect constatat prin sentinţa civilă nr. 1164/1970 a Judecătoriei Râmnicu – Vâlcea, pe terenul proprietatea mamei sale, caz în care, preluarea acestuia, în executarea pedepsei complementare a confiscării averii, pentru un debit stabilit pe o teorie a probabilităţii de către organele de miliţie, nu a fost legală.

La termenul de judecată din data de 24 octombrie 2007, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001, apreciind că acestea sunt contrare dispoziţiilor art. 6 alin. (1) și art. 44 alin. (2) din Constituţia României.

Prin decizia nr. 354 din 20 martie 2008, Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia, întrucât a statuat printr-o decizie anterioară în sensul că dispoziţiile legale atacate sunt constituţionale.

La termenul de judecată din 18 iunie 2008, reclamantul a depus note scrise, prin care a cerut desfiinţarea sentinţei primei instanţe și, pe fond, a cerut să se constate că a rămas fără obiect contestaţia dedusă judecăţii, motivat de faptul că, în perioada anilor 2007 – 2008, construcţiile confiscate au fost integral demolate, contrar dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 (potrivit cărora astfel de bunuri trebuiau indisponibilizate) și motivat de faptul că terenul aferent construcţiilor nu putea face obiectul confiscării penale, întrucât nu era proprietatea sa.

Reclamantul a solicitat, totodată, să se constate că terenul în litigiu nu a făcut obiectul notificării și nici a contestaţiei deduse judecăţii, justificat de același fapt, anume că nu a fost proprietatea sa, cu menţiunea că acesta nu a fost evidenţiat nici în procesul verbal de executare a decizie penale prin care s-a dispus măsura confiscării.

Reclamantul a reiterat faptul că terenul aferent construcţiilor pe care le-a edificat împreună cu soţia sa a fost proprietatea părinţilor săi, care l-au înscris în cooperativa agricolă de producţie, cu menţiunea că pentru acest teren, care nu a făcut obiectul restituirii în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, în procedura reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, sora sa L.M.V. (el renunţând expres la succesiunea părinţilor săi).

Prin decizia civilă nr. 476/A din 18 iunie 2008, Curtea de Apel București, secţia a III a civilă a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.

În motivarea deciziei s-a reţinut că nu poate fi primit motivul de ordine publică invocat de reclamant în apel, prin care a solicitat să se constate că ar fi rămas fără obiect contestaţia dedusă judecăţii, justificat de faptul demolării vechilor construcţii și edificării altora și de faptul că terenul aferent acestora nu ar fi făcut obiectul confiscării penale.

Aceasta, întrucât, în ipoteza în care imobilul în litigiu cădea sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, soluţia nu era aceea de respingere a contestaţiei ca rămasă fără obiect ci, dimpotrivă, reclamantul era îndreptăţit să primească măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţiile demolate, indiferent dacă terenul aferent acestora ar fi făcut sau nu obiectul notificării.

Verificând cuprinsul notificării, instanţa de apel a constatat că reclamantul a solicitat restituirea întregului imobil situat în orașul Călimănești, jud. Vâlcea și care a făcut obiectul confiscării penale, fără vreo distincţie între construcţii și terenul pe care erau edificate. În același sens, instanţa a reţinut și că, potrivit menţiunilor sentinţei penale nr. 45/1979 a Tribunalului Vâlcea, măsura confiscării a vizat atât construcţiile cât și terenul aferent acestora.

Referitor la motivele de apel propriu - zise, instanţa a reţinut că nu pot fi primite, întrucât în mod corect, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu a făcut obiectul unei confiscări penale, dispusă printr-o hotărâre de condamnare care nu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispoziţiile art. 2 lit. b din Legea nr. 10/2001, fiind exceptat, astfel cum a reţinut și prima instanţă, de la restituire, în condiţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale art.1 pct. 3 lit. c (i) din HG nr. 498/2003.

Instanţa de apel a reţinut și că hotărârea penală de condamnare a reclamantului nu a fost desfiinţată, producând efecte și în prezent, și că instanţa civilă, inclusiv prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu este abilitată să analizeze legalitatea unor astfel de hotărâri.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidenţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 8 și pct. 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului reclamantul reiterează apărarea potrivit căreia terenul pe care a edificat, împreună cu soţia sa, construcţii a fost proprietatea mamei sale, că acesta a fost preluat de stat în baza cererii pe care părinţii săi au fost obligaţi să o facă la data de 20 martie 1962 și că, pentru acest teren, a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, sora sa L.M.V.V., cu menţiunea că acest teren nu aparţine domeniului public al Orașului Călimănești.

În raport de situaţia de fapt menţionată, reclamantul susţine că terenul nu putea face obiectul confiscării penale și că această concluzie se impunea și în raport de menţiunile deciziei penale nr. 1043 din 28 mai 1980 a Tribunalului Suprem, în dispozitivul căreia s-a consemnat măsura „confiscării imobilului precum și a bijuteriilor”, înţelegând prin imobil doar construcţiile, întrucât terenul se afla în proprietatea statului din anul 1961.

Așa fiind, reclamantul susţine că, prin refuzul instanţei de apel de a constata acest fapt, anume că terenul nu a fost proprietatea sa și nu a făcut obiectul confiscării penale, instanţa i-a acordat ceea ce nu a cerut și a încălcat dreptul de proprietate al adevăraţilor proprietari ai terenului în litigiu, sens în care, solicită casarea hotărârii recurate, admiterea cererii și constatarea faptului că terenul în litigiu nu a făcut obiectul notificării în prezenta cauză.

La data de 23 august 2008, reclamantul M.G. a decedat, procesul fiind continuat de moștenitorii săi M.M. – O., L.M.V.V., M. A., M.A., M.E.C. și M.M.V.

Analizând criticile formulate, care se încadrează în motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

În drept, în aplicarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţele au obligaţia de a se pronunţa numai în limitele învestirii prin obiectul cererii deduse judecăţii.

În materia Legii nr. 10/2001, obiectul cererii îl constituie pretenţia formulată de persoana pretins îndreptăţită la măsuri reparatorii prin notificarea transmisă în termenul legal, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, entităţii deţinătoare a imobilului.

După ce entitatea deţinătoare a emis dispoziţie de soluţionare a notificării, dispoziţie care face obiectul controlului judecătoresc în procedura jurisdicţională declanșată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită nu poate formula pretenţii noi, întrucât acest fapt ar echivala cu o depășire a obiectului cererii, ceea ce nu este permis.

Cu atât mai puţin, părţile nu pot formula pretenţii noi în apel, acest fapt fiind interzis prin dispoziţiile art. 296 Cod procedură civilă.

Totodată, este de menţionat că potrivit art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg „imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârșite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist”.

Ca atare, sunt exceptate și nu fac obiectul acestei legi de reparaţie, astfel cum s-a statuat și prin dispoziţiile art. 1 pct. 3 lit. c din HG nr. 250/2007, imobilele care au fost preluate de stat prin confiscarea averii, dispusă ca pedeapsă complementară, prin hotărâri judecătorești penale de condamnare pentru alte infracţiuni decât cele menţionate la art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001.

Referitor la reglementarea legală menţionată, instanţa civilă este abilitată să verifice și să constate dacă imobilele pentru care se pretind măsuri reparatorii au fost preluate prin confiscarea averii în baza unor hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală și săvârșite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist.

În caz contrar, când măsura confiscării a fost dispusă pentru săvârșirea altor infracţiuni (de drept comun), instanţa va respinge cererea formulată de persoanele pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii, întrucât imobilele confiscate nu cad în sfera de aplicare a acestei legi de reparaţie, fără a analiza, nefiind abilitată în acest sens, legalitatea măsurii confiscării dispusă de instanţa penală.

În speţa supusă analizei, instanţele de fond s-au pronunţat în limitele învestirii și prin aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin notificarea formulată, reclamantul a solicitat retrocedarea imobilului situat în „Călimănești jud. Vâlcea, confiscat abuziv, în urma unui proces penal, fără o bază legală și temeinică”.

În justificarea caracterului abuziv al preluării, reclamantul a invocat faptul că a fost judecat și condamnat pe nedrept prin sentinţa penală nr. 45 din 21 noiembrie 1979 a Tribunalului Judeţean Vâlcea pentru săvârșirea unor infracţiunii și că, prin hotărârea penală menţionată, în mod nelegal, s-a dispus confiscarea parţială a averii sale, printre care și a imobilului în litigiu, care era proprietatea sa și a soţiei sale (construcţiile) și, respectiv, a părinţilor săi (terenul aferent construcţiilor și parte din construcţii).

Într-o atare situaţie, instanţele de fond aveau a verifica și statua, cu prioritate, dacă hotărârea penală prin care s-a dispus măsura confiscării averii, invocată de reclamant în justificarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, se încadra sau nu în categoria celor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001.

Verificând menţiunile sentinţei penale nr. 45 din 21 noiembrie 1979 a Tribunalului Judeţean Vâlcea, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1043/ 28 mai 1980 a Tribunalului Suprem, s-a constatat că reclamantul M.G. a fost condamnat, alături de alte persoane printre care și soţia sa M.M., pentru săvârșirea unor infracţiuni economice, de drept comun, anume pentru infracţiunea de delapidare (art. 223 alin. (2) Cod penal), cea de crearea de plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase (art. 35 din Legea nr. 22/1969), cea de introducere ilegală de mărfuri în scopul vânzării lor în unităţile comerciale (art. 76 alin. (2) lit. a din Legea nr. 3/1972), pentru complicitate la infracţiunea de delapidare și, respectiv, pentru infracţiuni de fals și uz de fals, prevăzute de art. 289 și art. 291 Cod penal.

Prin sentinţa penală menţionată, astfel cum s-a reţinut și prin decizia instanţei de recurs, măsura confiscării a vizat atât terenul cât și construcţiile situate în orașul Călimănești.

Așa fiind, cum, prin hotărârea penală invocată, reclamantul nu a fost condamnat pentru o infracţiune de natură politică, prevăzută de legislaţia penală și săvârșită ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001, ci, dimpotrivă, pentru infracţiuni economice, în mod corect instanţele de fond au statuat că imobilul confiscat prin această hotărâre penală nu cade în sfera de reglementare a acestei legi de reparaţie, astfel cum s-a statuat și prin Ordinul nr. 3047 din 12 ianuarie 2005 emis de pârâtul Ministrul Educaţiei și Cercetării Referitor, a căreia anulare o solicită reclamantul prin contestaţia dedusă judecăţii.

Referitor la solicitarea formulată de reclamant, pentru prima oară în apel, în sensul de a se constata ca rămasă fără obiect contestaţia dedusă judecăţii, justificat de faptul demolării totale a construcţiilor și de faptul că măsura confiscării penale nu putea fi dispusă cu privire la terenul aferent construcţiilor, este de menţionat că, în mod corect, a fost respinsă de instanţa de apel.

Mai întâi că această pretenţie se constituie într-o cerere nouă care, potrivit art. 294 Cod procedură civilă, era inadmisibilă în apel.

Apoi, analizarea acestei pretenţii presupune exercitarea unui control judiciar cu privire la întinderea și legalitatea măsurii confiscării dispusă prin hotărârea penală cu privire la terenul aferent construcţiilor, control care excede competenţelor instanţei civile în procedura Legii nr. 10/2001, astfel cum a reţinut și instanţa de apel.

Așa fiind, Înalta Curte a constatat că instanţele de fond, în raport de limitele învestirii prin contestaţie, au aplicat corect dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001 în pricina dedusă judecăţii, caz în care, criticile de nelegalitate formulate de reclamant, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, s-au dovedit a fi nefondate.

Faptul reţinerii de către instanţele de fond că prin notificare reclamantul a solicitat restituirea imobilul situat în orașul Călimănești, jud. Vâlcea, astfel cum a fost confiscat prin hotărârea penală, fără precizarea că solicitarea privește doar construcţiile, nu și terenul aferent acestora, nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, astfel cum greșit susţine reclamantul.

Potrivit dispoziţiei legale menţionate, se poate cere modificarea unor hotărâri „când instanţa, interpretând greșit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.”

Deși invocă incidenţa motivului de recurs menţionat, reclamantul nu arată în ce anume constă denaturarea actului juridic dedus judecăţii de către instanţele de fond, act prin care reclamantul a pretins constatarea unei deposedări abuzive, prin confiscare penală, și a solicitat retrocedarea imobilului confiscat în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

O astfel de denaturare nu poate fi justificată, astfel cum invocă reclamantul, de faptul analizării de către instanţele de fond a incidenţei dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001 cu privire la întregul imobil confiscat prin hotărârea penală și nu doar cu privire la o parte din acesta, întrucât, pe de o parte, o astfel de distincţie nu era fundamentată în raport de menţiunile hotărârii penale de confiscare iar, pe de altă parte, nu era de natură să conducă la pronunţarea unei alte soluţii de instanţele de fond cu privire la contestaţia dedusă judecăţii.

Totodată, o astfel de denaturare nu poate fi susţinută cât timp, prin hotărârile pronunţate, instanţele de fond nu au statuat în niciun mod cu privire la întinderea dreptului de proprietate al reclamantului sau al unor terţe persoane cu privire la imobilul care a făcut obiectul confiscării penale, anterior dispunerii acestei măsuri de către instanţa penală, astfel cum greșit afirmă reclamantul, întrucât o astfel de constatare exceda obiectului procesului.

Din contră, instanţele de fond, în raport de limitele învestirii prin contestaţie și de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001, s-au rezumat a verifica și a constata doar faptul că măsura confiscării penale a imobilului situat în orașul Călimănești, jud. Vâlcea, s-a realizat în baza unei hotărâri penale de condamnare a reclamantului pentru infracţiuni de drept comun și nu în baza unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, în sensul dispoziţiei legale mai sus arătate, constatare cu privire la care reclamantul nu a formulat critici prin recurs.

Este de observat că, deși prin declaraţia de recurs se fac susţineri cu privire la teren (nu și cu privire la construcţii), recurentul nu solicită restituirea acestui teren în baza Legii nr. 10/2001 ci, dimpotrivă, afirmă că acesta nu poate face obiectul acestei legi de reparaţie, astfel cum au reţinut și instanţele de fond, caz în care, soluţia de respingere a contestaţiei pronunţată de prima instanţă, menţinută în apel, se dovedește a fi legală.

De altminteri, reclamantul nu demonstrează care este interesul său personal în casarea hotărârilor, în condiţiile în care, prin susţinerile formulate prin recurs, justifică menţinerea soluţiilor pronunţate de instanţele de fond atât cu privire la construcţii cât și cu privire la terenul aferent acestora.

Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, Înalta Curte a constatat că recursul dedus judecăţii se dovedește a fi nefondat.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constatat că prin recurs, reclamantul nu a dezvoltat nicio critică care să se încadreze în motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, potrivit cărora se poate cere, pe calea recursului, modificarea unei hotărâri „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”.

În cauza supusă analizei, instanţele de fond nu au admis pretenţiile formulate de reclamant prin notificare ci, dimpotrivă, le-au respins, în totalitate, motivat de faptul că imobilul pentru care a pretins măsuri reparatorii nu se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001 și, pe cale de consecinţă, că acesta nu cade în sfera de reglementare a acestei legi.

Așa fiind, susţinerea reclamantului formulată prin recurs, potrivit căreia i s-ar fi acordat ceea ce nu a cerut, s-a dovedit a fi străină de conţinutul hotărârilor instanţelor de fond și de conţinutul dispoziţiilor prevăzute de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, motiv pentru care a fost respinsă.