Reparatory measures for indivisible property limited to one-sixth share; appeal dismissed

Acţiune privind acordarea de măsuri reparatorii. Imobil în indiviziune. Notificare formulată doar moștenitorii unui coindivizar.

Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Acţiune privind acordarea de măsuri reparatorii. Imobil în indiviziune. Notificare formulată doar moștenitorii unui coindivizar.

Index alfabetic. Drept civil.

- măsuri reparatorii;

- imobil în indiviziune;

Legea nr. 10/2001: art. 4

Cod civil. art. 691, art. 1169

Art. 4 din Legea nr. 10/2001 vizează acele persoane cu vocaţie concretă la moștenire, nu și pe cele cu vocaţie generală, asigurată printr-o legătură de rudenie încadrabilă în vreuna din clasele de moștenitori I - IV, așadar, excluse de la moștenire potrivit ordinii chemării concrete la succesiune a rudelor defunctului sau chiar prin voinţa acestuia (derogarea legală în privinţa moștenitorilor neacceptanti, conform art. 4 alin. (3) - de strictă interpretare și aplicare -).

Or, vocaţia concretă la succesiune trebuie dovedită de către cel care o pretinde, potrivit art. 1169 Cod civil.

Î.C.C.J, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 7053 din 26 iunie 2009.

Prin sentinţa civilă nr. 1900 din 21 decembrie 2007 Tribunalul Galaţi, Secţia Civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C.M., C.O.M. și Primăria Municipiului Galaţi, S.C. Administraţia Pieţelor Agroalimentare S.A. și P.G.

A constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de 1/6 din imobilul compus din 2486,01 mp teren și construcţie cu 16 apartamente, imobil ce a fost situat în Galaţi, măsurile urmând a se stabili de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Totodată, a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere nr. 1040 din 21 iunie 2006.

În considerentele sentinţei, s-a reţinut că imobilul ce formează obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 a reprezentat proprietatea indiviză a numiţilor V.C., C.C., D.C., P.C., T.C. și H.C., conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1125/1930.

Reclamanţii sunt moștenitorii lui H.C., decedat la 11 ianuarie 1989: C.M. și C.M., în calitate de descendenţi, iar C.O.M., în calitate de nepot de fiu, prin retransmitere de la C.G., după cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.

Întrucât autorul reclamanţilor nu a avut un drept exclusiv de proprietate asupra imobilului, tribunalul a apreciat că aceștia au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii numai pentru cota ce a aparţinut autorului, respectiv cota de 1/6 din drept.

Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil, deoarece se referă la situaţia în care doar o parte din moștenitorii proprietarului formulează notificare, nu și la situaţia unui imobil în indiviziune, când formulează notificare doar moștenitorii unui coindivizar, textul fiind de strictă interpretare.

Reclamanţii nu au făcut dovada că sunt moștenitori ai celorlalţi coindivizari, cu atât mai mult cu cât nici s-a pretins acest lucru, astfel că nu pot profita de cotele lor.

În plus, pentru același imobil s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 de către o altă persoană, M.T., care se pretinde îndreptăţită la restituire, în calitate de moștenitor al coindivizarului C.G. și care nu este parte în proces.

Deși instanţa a pus în discuţia părţilor, în repetate rânduri, cadrul procesual, reclamanţii nu au dorit ca judecarea cauzei să aibă loc în contradictoriu și cu celelalte persoane care se pretind îndreptăţite, pentru a se asigura o soluţionare eficientă a cauzei.

În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii cuvenite, tribunalul a reţinut că o parte din teren este ocupată de o construcţie definitivă, autorizată, care nu poate fi restituită, potrivit art. 10 alin. (3) din lege; o altă parte este ocupată de locuinţe, a căror situaţie juridică nu a putut fi lămurită din cauza reclamanţilor, care nu au efectuat niciun demers în acest sens.

O altă parte din teren, însă, este liberă sau ocupată de o construcţie metalică demontabilă, porţiune care, conform art. 10 alin. (1) și alin. (3) din lege, ar putea fi restituită în natură.

Cu toate acestea, faţă de situaţia de fapt, de întinderea dreptului de proprietate al reclamanţilor și de faptul că legea nu reglementează restituirea în natură a unei cote din dreptul de proprietate, instanţa a apreciat că nu se pot acorda reclamanţilor decât măsuri reparatorii în echivalent, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere nr. 1040 din 21 iunie 2006 încheiat între Primăria municipiului Galaţi și P.G., având în vedere soluţia asupra primului capăt de cerere, s-a apreciat că nu s-a încălcat nicio normă de ordine publică la încheierea acestuia, că nu a existat vreo fraudă la lege.

Apelul declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 107/A din 26 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanţe.

Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a apreciat că tribunalul a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 și ale pct. 4.1 din Normele metodologice de aplicare a legii, atunci când a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii doar pentru cota - parte din dreptul de proprietate asupra imobilului ce a aparţinut autorului lor, H.C., respectiv cota de 1/6.

Instanţa de apel a înlăturat susţinerile reclamanţilor în sensul că autorul lor, în viaţă la decesul celorlalţi fraţi, ar fi acceptat tacit succesiunea acestora și, prin urmare, prin retransmitere, ar avea dreptul la măsuri reparatorii pentru întregul imobil.

La dosar nu s-au depus acte de stare civilă din care să rezulte cel puţin anterioritatea decesului fraţilor, cu atât mai puţin calitatea succesorală de pe urma acestora.

Prin notificarea adresată Primăriei Galaţi, reclamanţii nu s-au pretins moștenitori ai celorlalţi cinci fraţi ai lui H. (C.) C., astfel încât nu se poate schimba cadrul procesual fixat prin actul de învestire a instanţei.

Simpla legătură de rudenie dintre autorul reclamanţilor și ceilalţi coproprietari ai imobilului nu determină automat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, atât timp cât pot exista alte persoane cu vocaţie succesorală în grad preferabil.

Primăria a adus la cunoștinţă reclamanţilor despre existenţa unei alte notificări privind același imobil, iar instanţa, în baza rolului activ, le-a pus în discuţie necesitatea lărgirii cadrului procesual, însă reclamanţii s-au opus, ceea ce a împiedicat instanţa să procedeze la reunirea din oficiu a celor două notificări.

Mai mult, din actele depuse de către Primărie, rezultă că cealaltă notificare vizează aceeași suprafaţă de teren de 15491,3 mp, actele depuse în susţinerea notificării sunt aceleași, din conţinutul lor rezultând că M.T. este fiica lui C.G., putând invoca aceleași drepturi ca și reclamanţii.

În plus, chiar reclamanţii, într-o cerere depusă la dosar, recunosc faptul că D.C. (unul dintre fraţii coproprietari), are doi moștenitori: A.I., domiciliată în Grecia și G.C., domiciliat în Brazilia.

Astfel, s-a apreciat că, deși reclamanţilor le revenea sarcina probării calităţii de moștenitori de pe urma celorlalţi cinci fraţi, conform art. 1169 Cod civil, nu au făcut acest lucru astfel încât nu pot pretinde și cotele ce au aparţinut acestora din dreptul de proprietate.

În ceea ce privește capătul de cerere în constatarea nulităţii absolute contractului de închiriere, instanţa a apreciat că motivul de apel pe acest aspect nu poate fi primit, în condiţiile în care P.M. a obţinut încă din anul 1990 autorizaţia de construire pentru restaurant, iar la acel moment nu existau date în sensul că terenul respectiv ar constitui obiect al pretenţiilor reclamanţilor. Nu s-a făcut dovada că reclamanţii ar fi adresat Primăriei Galaţi o cerere în anul 1991, astfel cum se susţine.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și susţinând, în esenţă, următoarele:

- numai succesorii celor șase cumpărători ai imobilului în litigiu ar avea calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru acest imobil, nu și un alt posibil succesor al proprietarului iniţial, C.G., cel care a înstrăinat imobilul celor șase descendenţi.

Dacă M.T., sora autorului reclamanţilor, H.C., ar fi formulat cerere de restituire în natură a aceluiași teren, Primăria avea obligaţia de a depune la prezentul dosar documentaţia din dosarul întocmit în urma notificării acelei persoane.

În lipsa acesteia și faţă de conţinutul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1125/1930, reclamanţii nu au socotit necesar a se judeca în contradictoriu cu M.T., cadrul procesual existent fiind adecvat soluţionării favorabile a cererii de restituire.

- instanţa de apel a apreciat în mod greșit că nu au făcut dovada calităţii de moștenitor de pe urma celorlalţi cinci coproprietari ai imobilului, recunoscând reclamanţilor calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii doar pentru cota de 1/6 aparţinând lui H.C., și nu pentru întregul imobil.

- procedând astfel, instanţa de apel a ignorat consecinţele soluţiei pronunţate, în sensul că situaţia juridică a diferenţei de 5/6 din dreptul asupra imobilului rămâne incertă, putând fi considerată în continuare ca fiind preluată abuziv de către stat sau confiscată pentru a doua oară de către stat.

La termenul din 26 iunie 2009, recurenţii, prin avocat, au indicat drept temei al motivelor de recurs formulate cazurile prevăzute de pct. 6 (extra petita - s-a recunoscut statului dreptul de proprietate asupra unei cote de 5/6, ceea ce nu se ceruse în cauză), pct. 8 (interpretarea greșită a actelor din care rezultă calitatea reclamanţilor de succesori, respectiv certificate de moștenitor, acte de stare civilă) și pct. 9 (greșita interpretare și aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001) din art. 304 Cod procedură civilă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este fondat.

Motivele de recurs au fost cercetate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, chiar dacă la ultimul termen de judecată recurenţii, prin apărător, au indicat și alte două cazuri din art. 304, respectiv cele de la pct. 6 și pct. 8.

Încadrarea corectă din punct de vedere juridic a criticilor formulate este un atribut al instanţei de judecată, în conformitate cu art. 306 alin. (3) Cod procedură civilă, în raport de conţinutul concret al motivelor de recurs.

Or, din dezvoltarea acestora, astfel cum sunt prezentate în cererea de recurs, rezultă că nu sunt întrunite cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 304 pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă.

Critica referitoare la pretinsa pronunţare a instanţei de apel asupra a ceea ce nu s-a cerut (extra petita) nu se regăsește în motivarea recursului, fiind formulată în condiţii neprocedurale, verbal și peste termenul de motivare prevăzut de art. 303 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă operează în situaţia în care instanţa de apel, evocând fondul, s-a pronunţat asupra unei cereri ce nu se formulase în cauză, situaţie ce nu este întrunită în speţă.

Instanţa de apel nu a admis apelul, pentru a fi în măsură să se pronunţe direct asupra cererilor deduse judecăţii, ci doar a menţinut hotărârea primei instanţe; critica vizează, în fapt, sentinţa, și nu decizia de apel, motiv pentru care este inadmisibilă.

În ceea ce privește cazul prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecăţii", al cărui înţeles „lămurit și vădit neîndoielnic" ar fi fost schimbat de către instanţa de apel prin interpretarea greșită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamant (causa debendi).

În speţă, cauza cererii este reprezentată de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretenţiile reclamanţilor, respectiv actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1125 din 24 martie 1930 de fostul Tribunal al Judeţului Covurlui, Secţia I - a.

Or, critica în discuţie nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecăţii pretins a fi fost săvârșită de către instanţa de apel, ci de modul de aplicare a Legii nr. 10/2001, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Tribunalul Galaţi a stabilit în cauză că terenul ce formează obiectul notificării formulate la data de 9 iulie 2001 este același cu cel dobândit de fraţii C. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1125 din 24 martie 1930 de fostul Tribunal al Judeţului Covurlui, Secţia I - a, prin cumpărare de la tatăl lor, G.C.

Prin expertiza efectuată în faţa primei instanţe, terenul a fost identificat ca având suprafaţa de 2486,01 mp, cu amplasamentul indicat în raportul de expertiză.

Întrucât pârâţii nu au formulat apel împotriva hotărârii primei instanţe, această situaţie de fapt, constatată prin sentinţă, a intrat în puterea lucrului judecat și se impune ca atare în prezenta cauză.

Se reţine că recurenţii au formulat critici exclusiv pe aspectul calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, susţinând că sunt îndreptăţiţi la aceste măsuri pentru întregul imobil, și nu doar pentru cota de 1/6 ce a aparţinut autorului lor, H.C.

Este de precizat că susţinerile relative la numita M.T., a cărei legătură de rudenie cu proprietarul iniţial al imobilului, G.C., ca fiică a acestuia, a fost recunoscută prin motivele de recurs, sunt întemeiate, fără ca această constatare să afecteze, însă, legalitatea deciziei recurate.

Astfel, calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii este asigurată de statutul de proprietar asupra imobilului ce formează obiectul notificării, la momentul preluării imobilului de către stat.

Or, acest statut aparţine exclusiv celor șase fraţi C., care au cumpărat imobilul în anul 1930, imobil ce a ieșit din patrimoniul vânzătorului, G.C., motiv pentru care nu interesează vocaţia succesorală de pe urma vânzătorului a altor persoane, precum descendentul M.T., ce a formulat, la rându-i, notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Argumentul privind existenţa unei alte notificări pentru același imobil a fost unul neesenţial în raţionamentul ce a condus la adoptarea soluţiei în primă instanţă, menţinute în apel, din moment ce cota - parte din dreptul de proprietate asupra imobilului, recunoscută reclamanţilor, a fost stabilită în considerarea contractului de vânzare-cumpărare din anul 1930, în caz contrar, ar fi trebuit să se ţină cont și de cota cuvenită celui de-al șaptelea descendent al proprietarului iniţial, cu micșorarea corespunzătoare a cotei reclamanţilor.

Fiind vorba despre un considerent lipsit de relevanţă, motivul de recurs pe aspectul în discuţie, deși pertinent, nu conduce la o modificare a deciziei de apel, a cărei legalitate urmează a se cerceta prin prisma celorlalte critici formulate.

În ceea ce privește calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în mod corect, ambele instanţe de fond au constatat că operează exclusiv pentru cota de 1/6 aparţinând autorului lor, H.C., unul dintre cumpărătorii din 1930.

După cum a arătat în mod corect instanţa de apel, la dosar nu s-au depus nici măcar acte de stare civilă privind pe coindivizari, pentru a se determina cel puţin succesiunea deceselor acestora și vocaţia generală la moștenire, precum și a cotelor - părţi indivize din dreptul de proprietate transmise pe cale succesorală.

Pe de altă parte, la dosar a fost depus un înscris conceput de către G.C. (tatăl reclamantului și frate cu reclamantele), fiul lui H.C., în care sunt indicaţi descendenţii lui D.C., respectiv A.I., domiciliată în Grecia și G.C., domiciliat în Brazilia.

Conform art. 651 Cod civil, „succesiunile se deschid prin moarte", ceea ce înseamnă că, în principiu, dezbaterea succesorală se realizează potrivit legii de la momentul decesului lui de cujus, în privinţa regulilor aplicabile calităţii și cotelor succesorale.

Legea nr. 10/2001 nu derogă de la acest principiu, menţionându-se, în pct. 4.4 din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a legii, că „în toate cazurile, stabilirea calităţii de moștenitor - legal sau testamentar - se face potrivit legii civile române".

Aceasta înseamnă că art. 4 vizează acele persoane cu vocaţie concretă la moștenire, nu și pe cele cu vocaţie generală, asigurată printr-o legătură de rudenie încadrabilă în vreuna din clasele de moștenitori I - IV, așadar, excluse de la moștenire potrivit ordinii chemării concrete la succesiune a rudelor defunctului sau chiar prin voinţa acestuia (derogarea legală în privinţa moștenitorilor neacceptanti, conform art. 4 alin. (3) - de strictă interpretare și aplicare - nu interesează cauza).

Or, vocaţia concretă la succesiune trebuie dovedită de către cel care o pretinde, potrivit art. 1169 Cod civil.

În cauză, reclamanţii nu au dovedit nici măcar vocaţia generală, din moment ce nu au depus, după cum s-a arătat, actele de deces ale fraţilor C., în absenţa cărora nu poate fi stabilită cel puţin ordinea deceselor și a chemării la succesiune.

Pentru dovedirea vocaţiei concrete, ar fi trebuit depuse certificatele de moștenitor de pe urma celor cinci fraţi ori, cel puţin, alte înscrisuri din care să rezulte fie că au decedat fără descendenţi sau moștenitori rezervatari ori legatari, fie, în privinţa lui D.C., renunţarea la succesiune a descendenţilor acestuia, acte ce nu au fost depuse în cauză.

În ceea ce privește dispoziţiile art. 4 alin. (4) din lege, acestea ar fi fost incidente în cauză numai în situaţia în care persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii ar fi fost tatăl celor șase fraţi C., G.C., prin interpretarea literală a normei rezultând că desocotirea menţionată în normă este posibilă doar între moștenitorii persoanei îndreptăţite.

Întrucât persoanele îndreptăţite sunt cei șase fraţi C., nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 4 alin. (2), reclamanţii nefiind moștenitori ai acestora, nici cele din art. 4 alin. (4).

Împrejurarea că diferenţa de 5/6 din dreptul asupra imobilului rămâne în proprietatea statului este consecinţa aplicării legii speciale la situaţia concretă din cauză. De altfel, reclamanţii nu dobândesc dreptul de proprietate nici asupra cotei de 1/6, deoarece li s-a recunoscut doar un drept de creanţă reprezentat de măsuri reparatorii în echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este fondat și l-a respins ca atare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.