Compensatory restitution under Law 10/2001: requirements for legal status, individualization, and valuation of substitute property

Acţiune împotriva deciziei prin care se dispune acordarea de măsuri reparatorii prin compensare, prevăzute la art. 1 alin. (2) și alin. (3) din Lege nr. 10/2001.

Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Acţiune împotriva deciziei prin care se dispune acordarea de masuri reparatorii prin compensare.

Index alfabetic. Drept civil.

- Măsuri reparatorii

Legea nr. 10/2001. art. 1 alin. (2) și alin. (3)

În cazul instituţiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale, dacă se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptăţite la restituire.

În aceste cazuri, decizia sau dispoziţia motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în echivalent, în măsura în care oferta este acceptată, face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, în sensul art. 25 alin. (4) din lege.

Î.C.C.J, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6909 din 24 iunie 2009.

Prin dispoziţia nr. 185 din 7 noiembrie 2005, Primarul municipiului Sighetu Marmaţiei a respins cererea de restituire în natură a unei suprafeţe de teren formulată de notificatorul P.G., motivat de faptul că acesta a fost atribuit Parohiei Ortodoxe Române, prin hotărârile nr. 36/1998 și nr. 82/998 în vederea extinderii cimitirului (art. 1).

Prin aceiași dispoziţie s-a propus ca notificatorului să îi fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul mai sus arătat, în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (art.2).

Prin cererea înregistrată la data de 24 noiembrie 2005, reclamantul P.G. a cerut anularea dispoziţiei mai sus arătate și, pe fond, admiterea cererii de restituire în natură a terenului în litigiu.

În motivarea cererii reclamantul a susţinut că terenul nu a fost folosit pentru extinderea cimitirului vechi, ci pentru constituirea unui nou cimitir, și aceasta în condiţiile în care a formulat încă din 1995 cereri pentru restituirea terenului, cu menţiunea că terenul este și în prezent liber, nefiind afectat în sensul stabilit prin hotărârile consiliului local.

Prin sentinţa civilă nr. 989 din 14 septembrie 2007, Tribunalul Maramureș a admis cererea, a anulat dispoziţia și a dispus restituirea în natură a terenului în litigiu către reclamant. Prin aceiași sentinţă, instanţa a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Parohia Ortodoxă Română Sighetu Marmaţiei.

În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că potrivit probatoriului administrat în cauză terenul în litigiu este liber și nu există nici un impediment legal ca acesta să fie restituit în natură.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Primarul municipiului Sighetu Marmaţiei și Parohia Ortodoxă Română nr. 1 Sighetu Marmaţiei.

În motivarea apelului pârâtul a susţinut că terenul în litigiu nu poate face obiectul unei măsuri de restituire în natură, întrucât încă din anul 1998 este amenajat ca și cimitir.

De asemenea, Parohia Ortodoxă I Română nr. 1 Sighetu Marmaţiei a solicitat să se constate că, în mod eronat, i-a fost respinsă cererea de intervenţie principală.

Pe fondul pricinii, apelanta a susţinut că împrejurările de fapt ale pricinii nu au fost corect stabilite cu consecinţa reţinerii în mod eronat a faptului că terenul în litigiu ar fi liber.

Dimpotrivă, apelanta arată că pe teren există edificate construcţii care au fost realizate cu aprobările necesare înainte de anul 2000, în baza Hotărârii nr. 36 din 25 iunie 1998 a Consiliului Local Sighetu Marmaţiei, prin care i-a fost atribuită în folosinţă, pe o durată de 99 ani, o suprafaţă totală de 12.900 mp teren, în care se include și cel în litigiu.

Prin decizia civilă nr. 31 A din 12 ianuarie 2009, Curtea de Apel Cluj a admis apelurile și a schimbat, în parte sentinţa, în sensul că a dispus ca reclamantului să îi fie acordată în compensare o suprafaţă de teren de 2642 mp, situată Sighetu Marmaţiei, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

Totodată, reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată avansate de apelanţi.

În motivarea deciziei instanţa a reţinut că terenul în litigiu, conform expertizei efectuată în cauză, este ocupat cu șiruri de morminte, un gard și o intrare amenajată, inclusiv o alee pietruită pentru acces la morminte și, ca atare, nu poate fi restituit în natură.

Instanţa de apel a reţinut însă că, potrivit art. (1), alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, entităţile deţinătoare, în cazul în care măsura restituirii în natură nu este posibilă, pot proceda la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, printre care se numără și cea referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător, din categoria celor disponibile și aflate în circuitul civil, cu acordul persoanei îndreptăţite.

Așa fiind, cum reclamantul a arătat că este de acord cu măsura compensării, instanţa a apreciat că această măsură se impune a fi dispusă cu prioritate, sens în care a obligat pe pârât să îi acorde în compensare o suprafaţă de 2642 mp teren, care aparţine domeniului privat al localităţii și pentru care nu s-a probat că ar exista cereri de retrocedare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că este irelevant faptul că acest teren nu este înscris de pârâtă pe lista terenurilor disponibile și care pot fi acordate în compensare în procedura Legii nr. 10/2001, cât timp nu s-a probat existenţa unui impediment pentru acordarea sa în compensare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.G. și pârâtul Primarul municipiului Sighetu Marmaţiei, invocând incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, reclamantul solicită, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, modificarea decizie recurate în sensul obligării pârâtului să îi atribuie în natură o suprafaţă de 2642 mp de teren, situat în Sighetu Marmaţiei sau a unui alt imobil care să aibă o valoare și o utilitate similară cu cel în litigiu și care nu îi poate fi retrocedat.

Reclamantul susţine că instanţa de apel nu a administrat un probatoriu pertinent pentru a identifica ce parcelă din suprafaţa de 10.515 mp îi atribuie în compensare și fără a stabili în ce măsură terenul atribuit în compensare, care este situat la circa 4,5 km de localitate, în extravilan, și are destinaţie agricolă, are o valoare echivalentă cu cea a terenului de care a fost deposedat și care nu îi mai poate fi restituit în natură.

Se arată, totodată, că instanţa nu a avut în vedere faptul că există o suprafaţă de 1610 mp teren în imediata vecinătate a fostei sale proprietăţi care îi poate fi atribuită, parţial, în compensare, că a solicitat să i se restituie în compensare terenurile evidenţiate în hotărârea nr. 64/2006 a Consiliului local Sighetu Marmaţiei și că, în măsura în care i se atribuie teren în altă zonă, se impune a se avea în vedere diferenţa de ordin valoric între cele două categorii de terenuri.

Reclamantul susţine și că, în mod greșit, în raport de prevederile art. 274 Cod procedură civilă a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, pârâtul susţine că terenul atribuit în compensare reclamantului de către instanţa de apel aparţine domeniului public al localităţii, fiind inalienabil și insesizabil, acesta fiind și motivul pentru care nu a fost înscris în lista terenurilor disponibile întocmită în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aspect învederat de reprezentantul său în faţa instanţei de apel, cu menţiunea că a făcut obiectul HG nr. 926/2002 privind transmiterea unui teren din proprietatea publică a statului și din administrarea Ministerului Apărării naţionale în domeniul public al Municipiului Sighetu Marmaţiei și în administrarea consiliului său local.

Recurenta susţine că la nivelul localităţii au fost identificate 358 ha teren care pot fi atribuite în compensare persoanelor îndreptăţite, sens în care solicită a se dispune rejudecarea cauzei și atribuirea în compensare a unuia dintre aceste terenuri.

Analizând recursurile, Înalta Curte constată că sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În drept, măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) și alin. (3) din lege, permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deţine, aflate în circuitul civil, și care sunt acceptate de persoana îndreptăţită.

În cazul instituţiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale, dacă se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptăţite la restituire.

Este de menţionat și faptul că, în aceste cazuri, decizia sau dispoziţia motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în echivalent, în măsura în care oferta este acceptată, face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, în sensul art. 25 alin. (4) din lege.

Așa fiind, în măsura în care dispun cu privire la compensarea cu alt imobil, instanţele au obligaţia de a-l identifica și de a verifica care este regimul său juridic actual și, respectiv, de a statua dacă acesta corespunde din punct de vedere valoric cu cel care nu poate fi restituit.

În cazul în care imobilul care se pretinde a fi atribuit în compensare aparţine domeniului public, instanţele au obligaţia de a verifica dacă a fost trecut în proprietatea privată a statului sau a unităţii administrative care îl deţine, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998.

Totodată, instanţele au a verifica dacă imobilul atribuit în compensare este înscris în tabelul întocmit de entitatea deţinătoare în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sau, după caz, dacă refuzul de înscriere în acest tabel se dovedește a fi unul abuziv.

În speţa supusă analizei, instanţa de apel a dispus ca reclamantului să îi fie atribuit în compensare terenul în suprafaţă de 2642 mp, teren care nu a fost individualizat și nici evaluat, și referitor la care nu s-a stabilit care este regimul său juridic actual.

Simpla împrejurare că terenul ce se identifica în CF 12472 Sighetu Marmaţiei, sub nr. top 6977, din care se prezumă că s-a dezlipit parcela înscrisă sub nr. top 6977/2/2 înscrisă în aceiași carte funciară, nu face obiectul unor cereri de restituire formulate de foștii proprietari în procedura Legii nr. 10/2001, nu este suficientă pentru a dispune măsura compensării.

Pentru a dispune măsura compensării era necesar ca terenul atribuit la schimb să fie individualizat și, totodată, să se stabilească care este regimul său juridic actual, precum și împrejurările pentru care acesta nu a fost înscris în tabelul întocmit de pârât conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În măsura în care instanţa aprecia că acest teren poate fi atribuit în compensare, avea a stabili și care este valoarea sa, știut fiind că, în caz de compensare, se acordă un imobil echivalent, adică cu o valoare aproximativ egală cu cea a imobilului care i-a fost preluat de stat, dar care nu îi mai poate fi restituit în natură.

Așa fiind, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 314 Cod procedură civilă, pentru considerentele arătate și care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate de recurenţi, Înalta Curte a admis recursurile și a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanţe.

Înalta Curte a apreciat că se impune casarea totală a hotărârii, întrucât, prin recurs, reclamantul reiterează cererea de a-i fi atribuit în compensare terenul în suprafaţă de 1610 mp, deţinut de intervenientă și pentru care aceasta a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, cu privire la constatarea expertului în sensul că ar fi liber și ar putea face obiectul unei astfel de măsuri.

În rejudecare, instanţa de trimitere va proceda la identificarea cu claritate a terenului pe care îl va atribui în compensare reclamantului, cu respectarea cerinţelor mai sus arătate, anume va statua cu privire la regimul său juridic actual și va arăta explicit considerentele de fapt și de drept pentru care a apreciat, inclusiv din punct de vedere valoric, că se impune a fi atribuit reclamantului în compensarea celui preluat de stat și care nu mai poate fi retrocedat în natură.