Trial vs. Pretrial Evidence Weight in Convicting Attempted Homicide and Non-Absorption of Illegal Weapon Possition

Tentativă la infracţiunea de omor calificat. Infracţiunea prevăzută în art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991. Concurs de infracţiuni. Aprecierea probelor

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei. Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. Omuciderea

Indice alfabetic: Drept penal

- tentativă la infracţiunea de omor calificat

- infracţiunea prevăzută în art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991

C. pen., art. 20, art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i)

Legea nr. 61/1991, art. 11 alin. (1) pct. 1

C. proc. pen., art. 63 alin. (2)

1. În conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă, portul, fără drept, în locurile şi împrejurările în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică, a cuţitului, pumnalului, şişului, boxului, castetului ori a altor asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, împungere sau lovire. Expresia folosită de legiuitor - „dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă” - se interpretează în sensul că, prin voinţa legiuitorului, portul, fără drept, a unuia dintre instrumentele apte să provoace moartea enumerate în art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 poate fi prevăzut ca element constitutiv sau ca element circumstanţial de agravare în conţinutul unei infracţiuni complexe.

Dispoziţiile art. 175 C. pen. referitoare la omorul calificat nu prevăd, ca element circumstanţial de agravare al omorului, portul, fără drept, a unui instrument apt să provoace moarte şi, în consecinţă, portul, fără drept, a unuia dintre instrumentele enumerate în art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 şi punerea în executare, cu ajutorul acestuia, în public, a hotărârii de a ucide victima, executare întreruptă sau care nu şi-a produs efectul, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 şi ale tentativei la infracţiunea de omor calificat, aflate în concurs real.

2. Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Din analiza dispoziţiei legale menţionate rezultă că probele administrate în faza de urmărire penală au aceeaşi valoare cu probele administrate în faza cercetării judecătoreşti, că probele administrate în faza de urmărire penală se analizează coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătoreşti şi că scopul probelor, prevăzut în art. 62 C. proc. pen., constând în aflarea adevărului, în este identic pentru ambele faze ale procesului penal.

Prin urmare, probele administrate în faza de urmărire penală nu servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar faptul că instanţa de judecată este obligată să verifice legalitatea probelor şi să stabilească utilitatea şi concludenţa acestora în cadrul cercetării judecătoreşti nu duce automat la concluzia eliminării probelor administrate în faza de urmărire penală.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1660 din 6 mai 2009

Prin sentinţa penală nr. 157 din 13 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, în rejudecare, s-a dispus:

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor D.C. şi N.V. pentru infracţiunea de distrugere prevăzută în art. 217 alin. (1) C. pen. - parte vătămată G.E. -, apreciindu-se că faptei comise la 10 martie 2004 îi lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni. Totodată, s-a aplicat inculpaţilor, conform art. 91 C. pen., sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de câte 500 lei;

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor D.C., N.V. şi N.C. pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. - parte vătămată G.N. -, pentru infracţiunea de ultraj contra bunurilor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prevăzută în art. 321 alin. (2) C. pen. şi pentru infracţiunea de port nelegal de arme albe, în public, prevăzută în art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, apreciindu-se că faptele din data de 10 aprilie 2004 nu au fost comise de cei trei inculpaţi;

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatei N.S. pentru instigare la infracţiunea de fals intelectual prevăzută în art. 25 raportat la art. 289 C. pen. şi pentru infracţiunea de uz de fals, prevăzută în art. 291 C. pen., apreciindu-se că faptelor comise în perioada 10 aprilie - 13 aprilie 2004 şi 17 septembrie 2004 le lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii.

Sub aspectul laturii civile, inculpaţii D.C. şi N.V. au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de daune materiale către partea civilă G.E.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Între familiile din care fac parte inculpaţii - pe de o parte - şi părţile vătămate - de pe altă parte, exista o stare conflictuală mai veche, determinată de existenţa unor procese penale, în care acestea au fost părţi.

Pe fondul acestei stări conflictuale, în ziua de 10 martie 2004, în centrul municipiului Ploieşti, a avut loc o altercaţie între partea vătămată G.E. şi inculpaţii D.C. şi N.V., în sensul că, în timp ce partea vătămată se afla în autoturismul său aşteptând la semafor, inculpaţii au atacat-o, N.V. spărgând cu un cuţit geamul portierei din dreapta, iar D.C., folosindu-se de o bâtă, a distrus luneta autoturismului.

Prima instanţă a reţinut ca fiind dovedită această faptă, însă a apreciat că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, având în vedere starea conflictuală existentă între partea vătămată şi cei doi inculpaţi, împrejurările în care a fost comisă fapta şi urmările acesteia, scopul urmărit, prejudiciul cauzat, a cărui valoare este redusă (1.000 lei), precum şi circumstanţele personale ale inculpaţilor - în sensul că inculpatul N.V. nu este cunoscut cu antecedente penale, iar inculpatul D.C. a fost condamnat anterior pentru o infracţiune comisă din culpă.

Totodată, s-a mai reţinut că, prin acelaşi act de inculpare:

- inculpaţii D.C., N.V. şi N.C. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., art. 321 alin. (2) C. pen. şi art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., reţinându-se că, la data de 10 aprilie 2004, având asupra lor diferite arme albe, au tulburat grav ordinea şi liniştea publică în municipiul Ploieşti, împrejurare în care au lovit-o pe partea vătămată G.N., cauzându-i leziuni ce i-au pus viaţa în primejdie.

Cu privire la aceste fapte, din 10 aprilie 2004, prima instanţă a reţinut că probele administrate în cauză nu au dovedit, în mod cert, că inculpaţii sunt cei care au exercitat acte de agresiune asupra părţii vătămate G.N., deoarece aceştia au făcut dovada, pe de o parte, că în aceeaşi zi nu se aflau în Ploieşti, ci în municipiul Timişoara la familia N., cu care au petrecut sărbătorile pascale, iar pe de altă parte, că se aflau sub tratament medical.

- inculpata N.S. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la fals intelectual şi uz de fals, prevăzute în art. 25 raportat la art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen., reţinându-se că, pentru a crea un alibi inculpaţilor D.C. şi N.V., i-a cerut numitului P.P., medic în cadrul unui spital clinic, să-i elibereze două adeverinţe medicale din care să rezulte că inculpaţii se aflau în tratament medical sub supraveghere, în perioada în care aceştia, împreună cu N.C., au încercat să suprime viaţa părţii vătămate G.N., iar după ce a intrat în posesia celor două adeverinţe le-a prezentat procurorului la data de 17 septembrie 2004.

Cu privire la aceste fapte, prima instanţă a apreciat că probele administrate au dovedit că este real conţinutul adeverinţelor medicale obţinute şi folosite în faţa procurorului de inculpata N.S., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute în art. 25 raportat la art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen.

Prin decizia nr. 156 din 19 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de procuror, de părţile civile G.E. şi G.N., precum şi de inculpaţii N.V. şi D.C.

Împotriva ambelor hotărâri, în termen legal, au declarat recurs procurorul şi părţile civile G.E. şi G.N.

Procurorul a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. şi a criticat ambele hotărâri sub următoarele aspecte:

- printr-o interpretare eronată a probatoriului administrat în cauză, dându-se relevanţă doar probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti, fiind înlăturate nejustificat cele administrate în faza urmăririi penale, s-a comis o gravă eroare de fapt, ce a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a inculpaţilor D.C., N.V. şi N.C. pentru infracţiunile prevăzute în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., art. 321 alin. (2) C. pen. şi art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 şi a inculpatei N.S., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunile prevăzute în art. 25 raportat la art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen.;

- în mod greşit s-a apreciat că fapta inculpaţilor D.C. şi N.V. de a aduce degradări autoturismului părţii vătămate G.E., faptă comisă la data de 10 martie 2004, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Recurentele părţi civile au precizat că-şi însuşesc, în totalitate, motivele de recurs invocate de procuror, care reprezintă şi propriile lor motive de recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând atât motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 C. proc. pen., precum şi mijloacele de probă administrate, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, în ambele cicluri procesuale, constată următoarele:

De mai mulţi ani între familiile părţilor vătămate G.E. şi G.N. (fraţi) şi ale inculpaţilor D.C., N.V., N.C. (fraţi) şi N.S. (mama acestora) există o stare conflictuală de excepţie, concretizată succesiv, fie în confruntări fizice, fie în denunţuri, finalizate cu procese penale şi condamnarea definitivă a acestora ori a rudelor şi afinilor.

În acest context, la data de 10 martie 2004, în jurul orelor 1800, întâlnindu-se în centrul municipiului Ploieşti, profitând de staţionarea impusă de semafor, inculpaţii D.C. şi N.V., folosindu-se de un cuţit şi, respectiv, o bâtă, au lovit autoturismul proprietatea părţii vătămate G.E., condus de aceasta şi în care se aflau martorii B.I. şi T.C.

Urmare a loviturilor aplicate autoturismului, acesta a prezentat o serie de avarii, constând în spargerea lunetei şi a geamului lateral dreapta, evaluate la suma de 1.000 lei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod greşit, instanţele de fond şi apel au apreciat că fapta inculpaţilor D.C. şi N.V. de a aduce degradări autoturismului părţii vătămate G.E. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Potrivit art. 181 alin. (1) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. În alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dispoziţiile art. 181 C. pen. nu erau incidente în cauză, deoarece lovirea autoturismului - în care se afla partea vătămată G.E., ce era la volan şi se oprise la semafor -, cu ajutorul unor obiecte contondente, în încercarea de a o determina pe aceasta să iasă din interior, pentru a fi agresată, nu poate fi socotită ca reprezentând o faptă prin care s-a adus o atingere minimă valorilor sociale apărate de lege.

Fapta din 10 martie 2004 a avut ca scop principal agresiunea părţii vătămate, aflată în autoturism, iar distrugerile aduse acestuia au fost doar adiacente. Numai împrejurarea că partea vătămată a accelerat, reuşind astfel să plece, a determinat ca actele de violenţă exercitate de inculpaţi să se limiteze doar la distrugerea autoturismului.

Nici valoarea pagubei nu poate fi apreciată ca fiind redusă - suma de 1.000 lei (10.000.000 ROL), calculată la nivelul anului 2004, nu era modică şi nu a fost acoperită nici până în prezent.

Pe de altă parte, poziţia inculpaţilor, de nerecunoaştere a faptei, şi de prezentare a unei alte realităţi, nu justifica aplicarea în cauză a prevederilor art. 181 C. pen.

Cu privire la fapta din 10 aprilie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând materialul probator administrat în cauză, constată următoarele:

Fiind sesizată de două persoane că, în spatele magazinului M., a avut loc o încăierare, o echipă operativă a organelor de poliţie s-a deplasat la faţa locului, situaţie în care în prezenţa martorului asistent N.A. s-au găsit o serie de arme albe (mai multe suliţe şi două cuţite), unele purtând pete de sânge, iar pe trotuar, atât urme biologice, cât şi urme dinamice ale unor pneuri.

S-au identificat, totodată, şi persoanele care au perceput direct încăierarea, respectiv martorii N.A. şi B.C., stabilindu-se că în cadrul acesteia a fost agresată partea vătămată G.N. din Ploieşti, ce se afla în relaţii conflictuale cu familia N.M. şi N.S., domiciliată în aceeaşi localitate.

La faţa locului, în lipsa fratelui său, G.N., internat în Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, martorul G.E. a indicat ca autori ai agresiunii pe inculpaţii D.C., N.V. şi N.C.

Ulterior, în declaraţiile date în faţa organelor de poliţie la 15 aprilie 2004, 19 aprilie 2004 şi 6 august 2004, partea vătămată G.N. a susţinut faptul că, în ziua de 10 aprilie 2004, în jurul orelor 17,00, aflându-se împreună cu martorul S.F., a fost atacat cu săbii şi suliţe de inculpaţii D.C., N.V. şi N.C., care l-au urmărit pe străzile din apropierea magazinului M., fiind salvat de martorul D.R., care l-a transportat cu autoturismul la spital. Partea vătămată a mai arătat că, în aceste condiţii, parând o lovitură de sabie ce a vizat zona capului, a fost tăiată la nivelul braţului stâng şi a sprâncenei, după care a fost lovită cu o suliţă în piept şi în piciorul stâng, iar în final agresată cu o sabie în fesa stângă.

Prin modalitatea de agresare a părţii vătămate G.N., la data de 10 aprilie 2004, inculpaţii D.C., N.V. şi N.C. au tulburat grav liniştea şi ordinea publică în centrul municipiului Ploieşti, folosind în acelaşi timp, fără drept, arme albe, în loc public, respectiv cuţite, săbii, suliţe.

Expertiza medico-legală dispusă prin ordonanţa procurorului din 26 mai 2004, avizată atât de Comisia de avizare şi control al actelor medico-legale, cât şi de Comisia superioară medico-legală din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti, a concluzionat că partea vătămată G.N. a suferit leziuni traumatice la nivelul zonei sprâncenoase stânga, a cotului şi coapsei stânga, leziuni ce s-a stabilit că pot data din 10 aprilie 2004 şi care s-au putut produce prin lovire cu corp dur şi corp tăietor-înţepător, necesitând pentru vindecare 40 - 45 zile de îngrijiri medicale. Pe de altă parte, s-a opinat că natura leziunilor suferite a determinat sângerări accentuate, caz în care se poate lua în considerare prezenţa şocului hemoragic şi punerea în primejdie a vieţii victimei.

Pentru a crea un alibi fiilor săi, la data de 13 aprilie 2004, inculpata N.S. a cerut medicului P.P. din cadrul unui spital clinic din Timişoara să-i elibereze două adeverinţe, din care să rezulte că fiii săi D.C. şi N.V. s-ar fi aflat în tratament medical sub supravegherea sa, în perioada 9-13 aprilie 2004 - primul şi 9-30 aprilie 2004 - secundul şi deci că nu s-au aflat în municipiul Ploieşti în ziua de 10 aprilie 2004, înscrisuri pe care le-a depus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în prezenţa avocaţilor săi, la data de 17 septembrie 2004.

În cauză, faţă de medicul P.P. (care a avut calitatea de învinuit), procurorul a dispus scoaterea acestuia de sub urmărire penală, conform art. 11 pct. 1 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., aplicându-i sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în sumă de 1.000 lei, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual şi favorizarea infractorului prevăzute în art. 289 şi art. 264 C. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod greşit, ambele instanţe - de fond şi apel - au dispus achitarea inculpaţilor D.C., N.V. şi N.C. pentru infracţiunile prevăzute în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., art. 321 alin. (2) C. pen. şi art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, respectiv achitarea inculpatei N.S. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute în art. 25 raportat la art. 289 C. pen. şi în art. 291 C. pen, comiţând o gravă eroare de fapt.

Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte, să fi influenţat asupra soluţiei cauzei, iar pe de altă parte, să fie vădită, neîndoielnică.

Eroarea gravă de fapt nu priveşte dreptul de apreciere a probelor, ci discordanţa între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecinţă pronunţarea altei soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine.

În cauză, prima instanţă şi instanţa de apel au considerat, în mod nejustificat, că probele administrate nu confirmă participarea inculpaţilor D.C., N.V. şi N.C. la săvârşirea infracţiunilor comise la data de 10 aprilie 2004, deşi în faza de urmărire penală, atât partea vătămată G.N., cât şi martorii D.R. şi S.F. au recunoscut, din planşele fotografice prezentate, pe agresori, în persoana celor trei inculpaţi.

În realitate, soluţia de achitare a inculpaţilor se întemeiază doar pe probele administrate în faza cercetării judecătoreşti, fiind înlăturate, fără nicio justificare credibilă, cele din faza urmăririi penale.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Analiza dispoziţiei legale mai sus menţionate evidenţiază următoarele aspecte deosebit de importante în cauză, şi anume:

- faptul că probele administrate în faza de urmărire penală au aceeaşi valoare cu probele administrate în faza cercetării judecătoreşti;

- faptul că probele din faza de urmărire penală urmează a fi analizate coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătoreşti;

- faptul că scopul probelor, astfel cum este evidenţiat de dispoziţiile art. 62 C. proc. pen., este identic pentru ambele faze ale procesului penal - respectiv aflarea adevărului.

În concluzie, reţinerea ambelor instanţe - de fond şi apel - în sensul că probele administrate în faza de urmărire penală servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a unor persoane, este cu totul greşită, analiza niciunei dispoziţii legale neputând duce la o atare concluzie.

Faptul că instanţa este obligată să verifice legalitatea probelor şi să stabilească utilitatea şi concludenţa acestora, pentru reţinerea vinovăţiei inculpatului, numai în cadrul cercetării judecătoreşti, nu duce automat la concluzia eliminării probelor administrate în faza de urmărire penală.

Înlăturarea ca valoare probatorie a probelor administrate în faza de urmărire penală - în speţă a declaraţiilor unor martori - pe considerentul că în faza de cercetare judecătorească aceştia nu şi le-au mai menţinut, invocând anumite abuzuri ale organelor de cercetare penală sau pentru că ele sunt contradictorii, diferind de cele relatate în faza cercetării judecătoreşti, este cu totul neîntemeiată.

În realizarea dezideratului prevăzut de dispoziţiile art. 62 C. proc. pen. - aflarea adevărului - prin lămurirea cauzei sub toate aspectele, instanţa este obligată să analizeze şi raţiunile pentru care unii martori - la peste 4 ani de la incidentul ce a format obiectul dosarului - nu îşi mai menţin declaraţiile date la puţin timp de la comiterea agresiunii şi să verifice în ce măsură argumentele oferite de aceştia sunt sau nu credibile.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cauză, ambele instanţe - de fond şi apel - au încălcat această obligaţie, fără a motiva de ce au considerat că probele administrate în faza de cercetare judecătorească trebuie să primească o valoare probatorie superioară celor de la urmărire, deşi o dispoziţie legală imperativă evidenţiază că probele nu au valoare prestabilită.

Având în vedere că legea nu face nicio distincţie, în ceea ce priveşte valoarea probantă, în raport cu faza în care mijloacele de probă au fost administrate, se impunea ca din coroborarea întregului ansamblu probator - relevante fiind depoziţiile părţii vătămate G.N. şi ale martorilor oculari D.R. şi S.F., precum şi procedura identificării inculpaţilor de pe planşele foto -, să se ajungă la concluzia că inculpaţii D.C., N.V. şi N.C. au săvârşit infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.

Este adevărat că principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanţei de judecată posibilitatea să aprecieze concludenţa tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului impune instanţei de judecată să dea valoare doar acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul.

Tot atât de adevărat este însă că, în cauză, în cadrul operaţiunii de sinteză a probelor, instanţele de fond şi apel trebuiau să aprecieze care dintre declaraţiile date de martori reflectă adevărul, şi anume cele făcute în cursul anului 2004 - într-un moment foarte apropiat de producerea faptelor şi în care s-a relatat de către aceştia, cu lux de amănunte, evenimentul la care au asistat - ori cele date după scurgerea unui interval de timp de 3 - 4 ani şi în care aceştia şi-au exprimat îndoiala cu privire la aceleaşi aspecte, redate fidel în primele declaraţii, ce vizau recunoaşterea inculpaţilor ca fiind autorii faptelor. În timp ce credibilitatea depoziţiilor iniţiale nu poate fi contestată, declaraţiile date ulterior apar ca fiind făcute în vederea disculpării inculpaţilor.

Din toate aspectele evidenţiate mai sus rezultă că împrejurarea că în cursul cercetării judecătoreşti, cu motivarea generică că ar fi fost supuşi unor violenţe psihice ori unor intimidări din partea organelor de poliţie, nedovedite de altfel, parte din martorii audiaţi au revenit asupra depoziţiilor iniţiale, nu poate conduce la constatarea nevinovăţiei inculpaţilor.

Prin asemenea retractări, fără o justificare credibilă, plauzibilă, se divizează artificial procesul penal şi se încearcă minimalizarea necesităţii şi importanţei urmăririi penale, practica dovedind de cele mai multe ori că declaraţiile care sunt cele mai apropiate de adevăr sunt cele date în momentele iniţiale ale urmăririi penale.

Faţă de toate aspectele evidenţiate mai sus, întrucât în cauză nu exista niciun temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpaţilor sau ale martorilor, instanţele de fond şi apel aveau temeiuri suficiente să considere - constatând că declaraţiile martorilor sunt contradictorii - că numai cele făcute în cursul urmăririi penale sunt expresia adevărului, coroborându-se cu alte fapte şi împrejurări ce au rezultat din ansamblul probelor existente în cauză şi să le înlăture motivat pe celelalte.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că inculpaţii D.C., N.V., N.C. şi N.S. se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost deduşi judecăţii, impunându-se condamnarea acestora.

Deşi, cu prilejul judecăţilor anterioare, s-a dispus achitarea inculpaţilor D.C., N.V. şi N.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, apreciindu-se că această infracţiune de pericol şi-ar pierde individualitatea în momentul în care pericolul este transformat în rezultat, absorbindu-se deci în infracţiunea de tentativă de omor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că o astfel de interpretare a legii este greşită.

Conform art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă: „portul, fără drept, în locurile şi împrejurările în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică, a cuţitului, pumnalului, şişului, boxului, castetului ori a altor asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, împungere sau lovire (...).”

Sintagma folosită de legiuitor, respectiv „dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă” trebuie interpretată în sensul că portul fără drept a cuţitului, pumnalului etc. este absorbit ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravantă în conţinutul infracţiunii complexe.

Or, prin dispoziţiile art. 175 C. pen. (omorul calificat) nu este incriminată, ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravantă, fapta de a purta, fără drept, un instrument apt să provoace moartea.

De altfel, deosebiri între cele două infracţiuni se regăsesc şi în ceea ce priveşte obiectul ocrotirii juridice.

Astfel, în cazul infracţiunii de omor, obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi normală desfăşurare sunt condiţionate de ocrotirea vieţii persoanei.

În cazul infracţiunilor prevăzute în legea specială, obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi normală desfăşurare impun o atitudine civilizată şi respect faţă de normele de morală şi conduită socială.

Interpretarea pe care instanţele anterioare au făcut-o, în sensul că, în speţa de faţă, se poate face o paralelă cu infracţiunile de ameninţare şi lovire, în sensul că persoana care mai întâi ameninţă şi în continuare îşi duce la îndeplinire ameninţarea nu este condamnată pentru ambele infracţiuni, ci numai pentru aceea de rezultat, este eronată.

Infracţiunea de ameninţare este absorbită de infracţiunea complexă numai în situaţia în care ameninţarea reprezintă elementul constitutiv al altei infracţiuni (de pildă, în cazul infracţiunii de tâlhărie, şantaj, ultraj etc.) ori o circumstanţă agravantă a altei infracţiuni (de exemplu, în cazul infracţiunii prevăzută în art. 271 alin. 3 C. pen.).

În situaţia în care ameninţarea nu reprezintă un element constitutiv sau o circumstanţă agravantă a altei infracţiuni, iar făptuitorul a săvârşit ulterior infracţiunea cu care a ameninţat victima, va răspunde deosebit pentru această infracţiune.

Faţă de toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursurile declarate de procuror şi de părţile civile G.E. şi G.N., a casat decizia penală nr. 156 din 19 decembrie 2008 şi, în parte, sentinţa penală nr. 157 din 13 martie 2008, numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, şi în rejudecare:

1. A condamnat pe inculpaţii N.V. şi D.C. pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere prevăzută în art. 217 alin. (1) C. pen. (faptă din 10 martie 2004 - parte vătămată G.E.), pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (faptă din 10 aprilie 2004 - parte vătămată G.N.), pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prevăzută în art. 321 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (faptă din 10 aprilie 2004) şi pentru săvârşirea infracţiunii de port, fără drept, de arme albe, în public, prevăzută în art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 (faptă din 10 aprilie 2004), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

2. A condamnat pe inculpatul N.C. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (faptă din 10 aprilie 2004 - parte vătămată G.N.), pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prevăzută în art. 321 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (faptă din 10 aprilie 2004) şi pentru săvârşirea infracţiunii de port, fără drept, de arme albe, în public, prevăzută în art. 11 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 (faptă din 10 aprilie 2004), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

3. A condamnat pe inculpata N.S. pentru instigare la infracţiunea de fals intelectual în formă continuată, prevăzută în art. 25 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. şi pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută în art. 291 teza I C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

A admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea vătămată G.N. şi, în baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. combinat cu art. 998 - art. 999 şi art. 1003 C. civ., a obligat inculpaţii N.V., D.C. şi N.C., în solidar, la plata sumei de 5.000 lei cu titlul de despăgubiri civile, reprezentând daune morale către această parte vătămată.