Confiscation reduction based on factual reassessment falls outside misapplication of law cassation ground

Recurs. Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. Confiscare

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Recursul

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- recurs

- cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.

- confiscare

C. proc. pen., art. 3859 alin. (1) pct. 172

Reducerea de către instanţa de apel a sumei care a format obiectul măsurii de siguranţă a confiscării speciale, ca rezultat al reaprecierii situaţiei de fapt, iar nu ca rezultat al greşitei aplicări a dispoziţiilor legale privitoare la confiscarea specială, nu poate fi cenzurată prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3415 din 23 octombrie 2012

Prin sentinţa penală nr. 237 din 20 noiembrie 2009, Tribunalul Bihor, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. corelat cu art. 1, art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, l-a condamnat pe inculpatul D.M. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, la pedeapsa de 3 ani închisoare în regim de executare.

În baza art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen., s-a confiscat de la inculpat, în favoarea statului, suma de 29.419.200 ROL.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa analizând actele şi lucrările dosarului, sub aspectul stării de fapt, a reţinut, în esenţă, următoarele:

La finalul anului 2001, inculpatul D.M. avea gradul de locotenent colonel de poliţie (echivalat, în august 2002, cu gradul profesional de comisar de poliţie ca urmare a dispoziţiilor Legii privind statutul poliţistului) şi ocupa funcţia de ofiţer specialist I în cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Bihor - Serviciul Cercetări Penale. În virtutea acestei funcţii, inculpatul D.M. îl înlocuia pe şeful Serviciului Cercetări Penale.

În perioada anilor 2001-2002, martora denunţătoare C.L., având calitatea de administrator la societatea comercială S., în cadrul unor operaţiuni comerciale derulate cu alte societăţi, a emis cecuri, cu privire la care, constatându-se lipsa de acoperire bancară, au fost demarate cercetări penale pentru săvârşirea infracţiunii de către aceasta a infracţiunii de înşelăciune prin cecuri.

În acest context, martora l-a abordat pe inculpatul D.M. cu solicitarea de a o ajuta în aceste dosare penale, urmând ulterior o serie de vizite ale martorei denunţătoare la locuinţa inculpatului şi la locul de muncă al acestuia.

Dosarele în care a fost implicată martora denunţătoare au fost repartizate ofiţerilor de poliţie G.F. şi L.P. În dosarul instrumentat de martorul G.F., martora denunţătoare avea calitatea de parte vătămată, iar plângerea penală formulată de aceasta împotriva numitului H.V. avea caracter fictiv şi era menită a-i servi drept apărare în dosarele în care era cercetată penal.

În cadrul cercetării penale ce a urmat, martora denunţătoare a fost citată în calitate de parte vătămată, iar ulterior s-au emis mai multe mandate de aducere în localitatea V., cunoscută ca localitatea de domiciliu a martorei denunţătoare.

Martora denunţătoare nu a răspuns acestor solicitări şi nu s-a prezentat în faţa organelor de cercetare penală. Aceasta l-a căutat pe inculpatul D.M., la locuinţa acestuia, unde inculpatul l-a chemat pe martorul G.F. şi i-a prezentat-o pe martora denunţătoare ca fiind partea vătămată pe care acesta o căuta, inculpatul arătând totodată că avea cunoştinţă de emiterea mai multor mandate de aducere cu privire la martoră.

În dosarul instrumentat de ofiţerul de poliţie L.P., martora denunţătoare C.L. avea calitatea de inculpată, iar acesta cunoştea relaţia pe care martora denunţătoare o avea cu inculpatul D.M., întrucât la una din chemările martorei denunţătoare la sediul poliţiei aceasta a fost condusă pentru anchetă de către martorul L.P. din biroul inculpatului D.M.

Fiind convinsă de influenţa inculpatului D.M. asupra ofiţerilor de poliţie ce instrumentează cauzele în care era implicată, martora denunţătoare, în repetare rânduri când s-a deplasat la locuinţa inculpatului, i-a dus acestuia diverse bunuri pe care inculpatul le-a acceptat.

Astfel, martora denunţătoare a transportat la locuinţa acestuia cu ajutorul martorului V.C. o centrală termică, în valoare de 23.419.200 ROL, i-a dat inculpatului bunuri alimentare şi suma de 200 dolari, obţinută în urma unui schimb valutar efectuat de martorul C.F., precum şi bunuri alimentare depozitate în trei plase, în contextul deplasării martorei denunţătoare, de asemenea, la locuinţa inculpatului, cu un taxi condus de martora B.T.

Relaţia dintre martora denunţătoare şi inculpat a continuat, până la finele anului 2002, când inculpatul D.M. a plecat într-o misiune în Cehia, iar ulterior martora denunţătoare a fost arestată.

Urmare a analizei probelor administrate în cauză, s-au apreciat ca fiind probate cu certitudine următoarele împrejurări de fapt: relaţia dintre inculpat şi martora denunţătoare, în concret vizitele făcute de aceasta la locuinţa inculpatului şi la locul său de muncă, ce sunt probate prin depoziţia martorilor G.F., B.T., V.C., C.F. şi G.M.; problemele juridice ale martorei denunţătoare în privinţa cărora inculpatul urma să îi determine pe ofiţerii de poliţie să adopte o conduită favorabilă martorei denunţătoare, ce sunt probate prin depoziţiile ofiţerilor de poliţie G.F. şi L.P.; acţiunea inculpatului de acceptare de bunuri, pentru sine, provenind de la martora denunţătoare, ce este dovedită prin depoziţia martorilor V.C., B.T. şi C.F. şi înscrisuri aflate la dosar, ce atestă provenienţa centralei termice predate acestuia.

Instanţa de fond a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă şi a dispus condamnarea inculpatului, cu menţiunea că la încadrarea juridică au fost reţinute şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi alin. (3) al art. 7 din aceeaşi lege, după punerea sa în discuţie.

În ceea ce priveşte măsura confiscării bunurilor şi banilor primiţi de inculpat de la martora denunţătoare, instanţa a reţinut ca fiind probată cu certitudine predarea unei centrale termice în valoarea de 23.419.200 ROL, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, precum şi având în vedere depoziţia martorului V.C.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind probată predarea unei sume de 200 dolari, conform declaraţiei date de martorul C.F., a cărui apreciere de genul 200 - 300 dolari a fost interpretată ca reprezentând suma de 200 dolari, dat fiind că orice eroare profită inculpatului.

În ceea ce priveşte bunurile depozitate în plase şi predate, instanţa a constatat că nu există elemente care să permită identificarea certă a acestora şi nici a valorii lor, astfel încât nu au fost luate în calculul sumei apreciate ca impunându-se a fi confiscată.

Ca atare, s-a dispus confiscarea sumei totale de 29.419.200 ROL din care suma de 23.419.200 ROL reprezintă valoarea centralei termice, iar suma de 6.000.000 ROL reprezintă echivalentul a 200 dolari.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi inculpatul D.M.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 371 şi art. 378 C. proc. pen., curtea de apel, în opinie majoritară, a reţinut, între altele, următoarele:

Curtea de apel a reţinut că în speţă s-a dovedit că inculpatul apelant a primit de la martora denunţătoare centrala termică pe care martora denunţătoare a achiziţionat-o în mod cert, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar şi din depoziţia martorului V.C., cu ajutorul căruia martora denunţătoare a transportat centrala la domiciliul inculpatului apelant.

Astfel fiind, curtea de apel a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect vinovăţia inculpatului apelant, făcând o analiză corectă a probelor, în speţă existând concordanţă între situaţia de fapt aşa cum s-a reţinut şi concluzia la care a ajuns instanţa cu privire la aceasta, în speţă nefiind aplicabil nici principiul in dubio pro reo. Curtea de apel a reţinut că prima instanţă a făcut o aplicare a acestui principiu cu privire la foloasele pe care martora denunţătoare susţine că inculpatul apelant le-ar fi acceptat şi cu privire la care nu au existat alte probe relevante în context probator în afara declaraţiei martorei.

Dacă instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a principiului in dubio pro reo în ceea ce priveşte bunurile şi sumele de bani pe care martora denunţătoare susţine că le-ar fi dat inculpatului apelant, câtă vreme susţinerile acesteia nu se coroborează cu alte probe relevante în context probator, curtea de apel a apreciat că în mod greşit a reţinut ca fiind cert faptul că martora denunţătoare i-ar fi dat inculpatului apelant suma de 200 dolari.

Sub acest aspect, s-a arătat că prima instanţă a reţinut că martorul C.F., soţul martorei denunţătoare, a susţinut că aceasta i-ar fi dat de mai multe ori inculpatului apelant sume în cuantum de 200 - 300 dolari, declaraţii care însă au fost înlăturate, pentru ca ulterior să se prezume că martora i-ar fi dat inculpatului apelant suma de 200 dolari, într-o ocazie în care martorul C.F. ar fi însoţit-o la domiciliul inculpatului apelant.

Or, chiar potrivit reţinerii instanţei de fond, martorul C.F. a dat o declaraţie generică în acest sens, vorbind de mai multe sume în acest cuantum, condiţii în care nu se poate reţine ca fiind certă nici predarea sumei de 200 dolari şi în acest caz fiind incident principiul in dubio pro reo.

Prin decizia nr. 53/A din 19 aprilie 2012, Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în majoritate, a admis apelul inculpatului, a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare ce i-a fost aplicată inculpatului apelant, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 862 C. pen.; în baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului apelant s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii aplicate.

S-a redus valoarea sumei confiscate de la inculpat de la 29.419.200 ROL până la 23.419.200 ROL şi s-a respins, ca nefondat, apelul parchetului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi inculpatul D.M.

Parchetul a invocat, între altele, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., criticând greşita apreciere a probelor care a condus la diminuarea sumei ce a făcut obiectul confiscării speciale.

Criticile inculpatului au fost încadrate în cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., acesta susţinând, în esenţă, că hotărârea de condamnare este rezultatul unei grave erori de fapt, situaţia de fapt reţinută neavând corespondent în probele administrate.

Analizând decizia recurată atât prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, cât şi din oficiu, în limitele prevăzute de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Asupra recursului declarat de inculpatul D.M.:

Astfel cum s-a arătat anterior, recurentul a criticat soluţia de condamnare arătând că aceasta este rezultatul unei grave erori de fapt, în cauză nefiind administrate probe din care să rezulte că i-ar fi promis denunţătoarei o intervenţie asupra lucrătorilor de poliţie care îi instrumentau cauzele. De asemenea, s-a învederat faptul că ofiţerii de poliţie ce instrumentau dosarele denunţătoarei au arătat că inculpatul nu a intervenit în niciun fel în favoarea acesteia.

Astfel cum instanţa supremă a definit eroarea gravă de fapt prin decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, aceasta constă într-o greşită examinare a probelor administrate, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

În cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a identificat în cadrul situaţiei de fapt niciun aspect esenţial stabilit de instanţa de apel care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale.

Astfel, curtea de apel, dând o nouă apreciere materialului probator administrat în cauză, a constatat că susţinerile martorei denunţătoare privind împrejurarea că i-ar fi înmânat inculpatului D.M. şi diverse sume de bani nu se coroborează cu alte date şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probator, astfel că a reţinut că singurul bun ce a fost acceptat de inculpat, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra ofiţerului de poliţie care instrumenta plângerea sa penală, a fost o centrală termică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită, este în concordanţă cu conţinutul probelor şi în acest sens se au în vedere declaraţiile martorului V.C.; declaraţia martorului B.T.; declaraţiile martorului G.F.; declaraţia martorei denunţătoare C.L.; factura fiscală din care rezultă că la data de 9 iulie 2002 a fost achiziţionată centrala termică. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că martorul G.F. relatează că întâmplarea legată de chemarea sa de către inculpat la domiciliul său s-a petrecut „vara, cred că în luna iulie”, în aceeaşi perioadă în care a fost achiziţionată şi centrala termică.

Acest context probator susţine starea factuală stabilită de instanţă, dar şi concluzia că inculpatul a acceptat să primească centrala termică lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra ofiţerului de poliţie care instrumenta cauza penală pornită ca urmare a plângerii formulate de către martora denunţătoare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că simplul gest de a-l chema pe martorul G.F. la domiciliul său, de a i-o prezenta pe C.L. şi de a discuta pe tema plângerii, care reprezenta în realitate un mijloc de apărare în dosarul penal în care era cercetată, este suficient pentru a-i da acesteia de înţeles că are influenţă asupra martorului.

Celelalte aspecte invocate de recurent, legate de împrejurarea că atât G.F., cât şi martorul L.P. au învederat în declaraţiile date împrejurarea că niciodată inculpatul nu a intervenit în cauzele pe care le instrumentau şi care o priveau pe martora denunţătoare C.L. sunt fără relevanţă pentru reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă. Aceasta, întrucât pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 257 C. pen. este suficient ca persoana să accepte primirea de foloase lăsând să se creadă că are influenţă (ce poate fi reală sau chiar presupusă) asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă un act ce intră în sfera atribuţiilor acestuia de serviciu. În ipoteza în care se şi intervine pe lângă respectivul funcţionar pentru a-l determina la o acţiune sau inacţiune ilicită, se ridică problema săvârşirii şi a altei infracţiuni (respectiv instigare la abuz în serviciu, complicitate la luare şi dare de mită, după caz).

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată neîntemeiate criticile formulate, în cauză nefiind incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., dar nici cel prevăzut în pct. 12 teza I al aceluiaşi articol, prin prisma căruia a fost făcută analiza anterioară.

Asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea:

Critica formulată de parchet se referă la greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, care a redus cuantumul sumei ce a fost confiscată de la inculpat. În cauză au fost invocate dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., Ministerul Public învederând faptul că, din probatoriul administrat în cauză, ar rezulta faptul că şi suma de 200 dolari a fost primită de către inculpatul D.M.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acest motiv de recurs nu poate fi cenzurat din perspectiva niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. Deşi se susţine greşita aplicare a legii, parchetul critică în realitate situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, căci reducerea sumei ce a făcut obiectul măsurii de siguranţă a confiscării speciale nu este rezultatul unei interpretări sau aplicări greşite a dispoziţiilor legale în materie, ci al reaprecierii stării de fapt. Astfel, constatând că probatoriul administrat în cauză nu este suficient pentru a susţine concluzia că inculpatul a primit şi suma de 200 dolari, sub acest aspect declaraţiile denunţătoarei C.L. necoroborându-se cu alte probe, curtea de apel a dat eficienţă principiului in dubio pro reo şi a reţinut că singurul bun primit de inculpat a fost o centrală termică. Pe cale de consecinţă, conform art. 257 alin. (2) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpat numai a contravalorii bunului primit, respectiv a sumei de 23.419.200 ROL.

Motivul de recurs nu ar putea fi circumscris nici cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., singurul de altfel care permite cenzurarea situaţiei de fapt astfel cum aceasta este criticată de către parchet, întrucât constatarea instanţei de apel nu a produs consecinţe sub aspectul laturii penale, în cauză nefiind dispusă o soluţie de achitare.

În raport cu considerentele anterioare, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei a respins, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi intimatul inculpat D.M. împotriva deciziei nr. 53/A din 19 aprilie 2012 a Curţii de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Notă: Potrivit Legii nr. 2/2013, publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013, dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. se abrogă.