Human trafficking: Distinction between erroneous legal qualification and grave error of fact in appellate review

Recurs. Cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 12 teza I şi 18 C. proc. pen. Distincţie

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Recursul

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- recurs

- cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 12 teza I şi 18 C. proc. pen.

C. proc. pen., art. 3859 alin. (1) pct. 12 teza I şi 18

Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen. - „nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni” - este incident, dacă instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, reţinând o situaţie de fapt corectă, însă în mod greşit a apreciat că fapta constituie o anumită infracţiune, deşi în realitate lipseşte unul din elementele constitutive ale acesteia, soluţia fiind contrară legii. Situaţia de fapt, verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, poate fi cenzurată numai prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., referitor la eroarea gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 815 din 20 martie 2012

Prin sentinţa penală nr. 262 din 28 aprilie 2011, Tribunalul Maramureş a condamnat pe inculpata D.C. pentru comiterea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., după schimbarea încadrării juridice a faptei din prevederile art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, la pedeapsa de un an închisoare.

În temeiul art. 81 şi 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani.

În temeiul art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A.V. sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de persoane prevăzută în art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.

Prin decizia nr. 186/A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, a admis apelul declarat de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Maramureş împotriva sentinţei penale nr. 262 din 28 aprilie 2011 a Tribunalului Maramureş, pe care a desfiinţat-o în latura penală şi judecând sub acest aspect:

În baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpaţii D.C. şi A.V. pentru infracţiunea de trafic de persoane la câte o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art.81 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepselor pe durata termenelor de încercare prevăzute în art. 82 C. pen., acelea de 5 ani.

A făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen. privind suspendarea pedepselor accesorii, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

A respins, ca nefondat, apelul inculpatei D.C.

Pentru a pronunţa această decizie, curte de apel a reţinut următoarele cu privire la apelul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism:

S-a apreciat că hotărârea Tribunalului Maramureş este netemeinică prin prisma interpretării probelor administrate în cauză, conform art. 63 şi art. 64 C. proc. pen., sub aspectul achitării inculpatului A.V. pentru infracţiunea de trafic de persoane prevăzută în art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 şi în privinţa soluţiei de schimbare a încadrării juridice referitor la inculpata D.C., din forma calificată a infracţiunii, în forma simplă prevăzută în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, ca efect al dispunerii achitării inculpatului A.V.

Din coroborarea probelor testimoniale şi ştiinţifice din faza de urmărire penală, precum şi din faţa Tribunalului Maramureş, curtea de apel a reţinut că ambii inculpaţi au participat la convingerea victimei D.F. în a accepta deplasarea în Italia, unde urma - potrivit promisiunilor - să presteze o activitate legală şi morală.

Astfel, ambii inculpaţi au adus-o pe partea vătămată D.F. la Baia Mare cu autoturismul inculpatului A.V., unde s-au implicat direct şi au efectuat demersuri în sensul obţinerii urgente a paşaportului acesteia. De asemenea, ambii inculpaţi au închiriat camera la Hotelul P. din Baia Mare, unde s-au cazat toţi trei împreună, contravaloarea cazării fiind achitată de inculpatul A.V., iar noaptea, inculpata D.C. i-a cerut părţii vătămate D.F. să întreţină relaţii sexuale cu inculpatul A.V., tactică frecventă printre traficanţii de persoane, care urmăresc exploatarea sexuală a victimelor, încercând astfel „să testeze calităţile” viitoarei prostituate. Inculpatul A.V. nu s-a sustras ideii de a întreţine astfel de relaţii sexuale cu partea vătămată.

Probele dosarului au reliefat că inculpatul A.V. este cel care a transportat-o efectiv, la recomandarea inculpatei D.C., pe partea vătămată la Milano, a predat-o proxeneţilor albanezi, care erau informaţi şi aşteptau aducerea victimei în Italia, discutând cu aceştia şi predând-o finalmente, împreună cu actul ei de identitate, executând astfel ultimul act al aportului său infracţional la desăvârşirea faptei ilegale, la care a participat deliberat de la început - rolul de coordonator revenindu-i inculpatei D.C.

Curtea de apel a făcut referire la practica constantă a instanţei supreme, care a statuat că se impune condamnarea inculpaţilor pentru efectuarea unor astfel de demersuri, de natura celor realizate de inculpatul A.V., precizând în decizii de speţă că „împrejurarea că inculpaţii organizau plecarea peste hotare a victimelor, le obţineau paşapoartele, le cazau în vederea plecării, le însoţeau” sunt elemente din care rezultă că aceştia cunoşteau că fetele urmau să se prostitueze, iar această activitate infracţională se circumscrie prevederilor art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.

Din probele testimoniale administrate în ambele faze ale procesului penal a rezultat că inculpata D.C. nu a acţionat singură, ci împreună cu inculpatul A.V., pentru a recruta victima, a o caza, i-a facilitat, cu contribuţia coinculpatului, obţinerea paşaportului, transportul în Italia, precum şi exploatarea sexuală efectivă.

S-a reţinut că inculpata D.C. a contactat în acest sens doi proxeneţi albanezi pe care îi cunoştea foarte bine din perioada şederilor sale anterioare în Italia, s-a înţeles cu aceştia „să le recruteze o fată” pentru a o trimite la Milano, unde ei urmau să o exploateze din punct de vedere sexual, sens în care a recrutat-o pe partea vătămată D.F., beneficiind şi de concursul inculpatului A.V. care a ajutat-o efectiv în transportarea victimei la Baia Mare, în vederea obţinerii în regim de urgenţă a paşaportului părţii vătămate, a cazat-o pe aceasta în acelaşi oraş înainte de plecare şi a transportat-o cu autoturismul său la destinaţie, după care a şi predat victima proxeneţilor albanezi, din dispoziţia inculpatei D.C.

În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine că inculpata D.C. ar fi comis infracţiunea doar în condiţiile prevăzute în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, deoarece aportul său infracţional se circumscrie într-un ansamblu de acte materiale ilicite ale acestei infracţiuni, realizată împreună cu mai multe persoane, respectiv cu inculpatul A.V. şi cei doi proxeneţi albanezi de la Milano.

Curtea de apel a apreciat că vinovăţia inculpaţilor în săvârşirea infracţiunii dedusă judecăţii a fost probată prin declaraţiile constante din ambele faze ale procesului penal ale părţii vătămate D.F.

Curtea de apel a reţinut că susţinerile părţii vătămate sunt confirmate şi de martora S.A.

În urma coroborării tuturor probelor administrate, curtea de apel a reţinut că apărările inculpaţilor sunt total nefondate, vinovăţia acestora fiind indubitabilă în săvârşirea faptei deduse judecăţii. Astfel, inculpaţii nu au recunoscut activităţile infracţionale desfăşurate, dar această împrejurare nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere penală, în contextul probator existent. Aşadar, prin declaraţia părţii vătămate D.F., a martorei S.A. şi chiar prin declaraţiile inculpaţilor D.C. şi A.V. s-a dovedit că aceştia cunoşteau scopul pentru care a fost racolată victima (practicarea de relaţii sexuale în străinătate prin prostituţie). În contextul activităţii infracţionale desfăşurate, s-a dovedit că inculpata D.C. „a vândut-o pe partea vătămată” proxeneţilor albanezi cu suma de 1.000 euro, iar inculpatul A.V. recunoaşte că inculpata D.C. i-a achitat contravaloarea transportului victimei în Italia, în sumă de 100 euro.

Aceste conduite materiale, de netăgăduit, în raport cu probele administrate nu pot configura nicio eroare în reţinerea stării de fapt, după cum nici nu pot justifica lipsa unui element constitutiv al infracţiunii deduse judecăţii, de natură să atragă o soluţie de achitare a inculpaţilor.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs cei doi inculpaţi.

Prin motivele de recurs depuse la dosar în termenul prevăzut în dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul A.V. a invocat, în principal, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., arătând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane, în cauză neexistând probe din care să rezulte că ar fi comis infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată.

În ceea o priveşte pe inculpata D.C., aceasta a invocat, între altele, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., solicitând în principal achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întrucât din probatoriul administrat în cauză rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnată.

Analizând decizia recurată, atât din perspectiva criticilor formulate, dar şi prin prisma cazurilor de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile nu sunt fondate.

În primul rând este de precizat faptul că, deşi recurenţii tind spre obţinerea unei soluţii de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., criticile pe care aceştia le aduc hotărârii nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor în care acestea au fost încadrate, respectiv art. 3859 alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen. Astfel cum în mod constant s-a arătat şi în doctrină, cazul de casare invocat implică pronunţarea unei hotărâri de condamnare, reţinându-se o situaţie de fapt corectă, însă în mod greşit s-a apreciat că fapta constituie o anumită infracţiune, în realitate lipsind unul din elementele constitutive ale acesteia, soluţia fiind astfel contrară legii. Inculpaţii critică situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, arătând că aceasta nu are susţinere în probatoriul administrat, iar cazul de casare ce permite cenzurarea situaţie de fapt, respectiv verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, este cel prevăzut în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., prin prisma căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va analiza ambele recursuri.

Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. Astfel cum s-a statuat şi prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, incidenţa dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată. Aşadar, prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Pornind de la aceste explicaţii din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, dezvoltate anterior şi de doctrină, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu există contradicţie evidentă între cele reţinute prin hotărârea recurată şi conţinutul probele administrate, starea de fapt reţinută nefiind consecinţa unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a acestora.

În acest sens, ceea ce o priveşte pe inculpata D.C., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere declaraţiile acesteia din faţa instanţei de fond a Tribunalului Maramureş, unde recunoaşte că a pus-o în legătură pe partea vătămată D.F. cu cetăţeanul albanez M., persoană care anterior îi propusese şi ei să se prostitueze, declaraţiile părţii vătămate care susţine că inculpata i-a promis că va fi angajată ca menajeră în Italia, declaraţiile martorei S.A., din care rezultă că a fost la rândul său racolată de către inculpată şi că partea vătămată i-a relatat că a fost adusă în Italia pentru a munci, însă a fost vândută de inculpată unui cetăţean albanez cu suma de 1.000 euro, depoziţiile martorilor Ţ.I. şi C.I. Referitor la inculpatul A.V., probatoriul administrat, respectiv depoziţiile părţii vătămate şi ale ambilor inculpaţi, confirmă implicarea acestuia, alături de coinculpată, în obţinerea urgentă a paşaportului victimei, în asigurarea transportului, a cazării la hotelul din Baia Mare (toţi trei locuind în aceeaşi cameră), în asigurarea hranei părţii vătămate, în transportarea ulterioară în Italia şi predarea acesteia către doi cetăţeni albanezi, împreună cu paşaportul ei, împrejurări ce susţin concluzia curţii de apel, în sensul că inculpatul cunoştea motivul pentru care o transportă pe partea vătămată în Italia, că ajutorul dat nu a fost gratuit, că exista un interes comun al inculpaţilor în deplasarea victimei în străinătate şi că sumele investite urmau să fie recuperate din vânzarea victimei.

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată neîntemeiate criticile formulate, cazul de casare analizat nefiind incident în cauză.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpaţi împotriva deciziei nr. 186/A din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori.