Universal suffrage: Automatic disenfranchisement of all sentenced prisoners exceeds margin of appreciation under Article 3 of Protocol No. 1

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

CAUZA HIRST c. REGATUL UNIT AL MARII BRITANII ȘI IRLANDEI DE NORD (nr.2)

(Cererea nr.74025/01)

DECIZIE

STRASBOURG

6 octombrie 2005

Această decizie este definitivă. Poate să suporte modificările de formă.

În cauză Hirst împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (nr.2)*,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ședinţa din Marea Cameră în componenţa:

L. Wildhaber, președinte,

C.L. Rozakis,

J.-P. Costa,

Sir Nicolas Bratza,

G. Bonello,

L. Caflisch,

F. Tulkens,

P. Lorenzen,

N. Vajic,

K. Traja,

A. Kovler,

V. Zagrebelsky,

A.Mularoni,

L.Mijovic,

S.E. Jebens,

D. Jociene,

J. Šikuta, judecători,

și M.E. Fribergh, grefier adjunct,

După ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 27 aprilie 2005 și la data de 29 august 2005, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

La originea cauzei se află o cerere (nr.74025/01) introdusă împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și în care un cetăţean al acestui stat, domnul John Hirst („reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 5 iulie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenţia de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăţilor Fundamantale („Convenţia).

Reclamantul, căruia i s-a admis asistenţa judiciară, a fost reprezentat de doamna E. Abrahamson, avocat la Liverpool. Guvernul britanic („Guvernul”) a fost reprezentat de agenţii săi succesivi, domnul J. Grainger apoi de doamna E. Willmott, amândoi din Ministerul Afacerilor Externe și Commonwealth, la Londra.

Reclamantul s-a plâns că a fost lezat în drepturile sale, în calitate de deţinut condamnat care își ispășește pedeapsa, a unei lipsiri totale a dreptului de vot. Acesta a invocat articolul 3 din Protocolul nr.1 din Convenţie, luat separat și combinat cu articolul 14, cât și articolul 10 din Convenţie.

Cererea a fost repartizată Secţiei a IV-a a Curţii (articlolul 52 § 1 din regulament). La data de 8 iulie 2003, acesta a fost declarată în parte admisibilă de o cameră a acestei secţii compuse din M. Pellonpää, Sir Nicolas Bratza, V. Strážnická, R. Maruste, S. Pavlovschi, L. Garlicki, J. Borrego Borrego, judecători și M. O’Boyle, grefier de secţie.

La Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg a avut loc o ședinţă publică, la 16 decembrie 2003 (articolul 59 § 3 din regulament). În decizia sa din 30 martie 2004 („decizia camerei”), camera a hotărât în unanimitate că există încălcarea articolului 3 din Protocolul nr.1 și că nu se pune nici un fel de altă problemă distinctă pe terenul articolelor 14 și 10 din Convenţie. Ea spune, de asemenea, că această constatare de încălcare constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suportat de reclamant.

La 23 iunie 2004 Guvernul a cerut retrimiterea cauzei în faţa Marei Camere (articolul 43 din Convenţie).

La 10 noiembrie 2004 colegiul Marii Camere a hotărât să admită cererea de retrimitere (articolul 73 din regulament).

Componenţa Marii Camere a fost decisă în conformitate cu dispoziţiile articolelor 27 §§ 2 și 3 din Convenţie și 24 din regulament.

Atât reclamantul cât și guvernul au depus câte un memoriu. Două asociaţii, Prison Reform Trust și Centrul AIRE, ca și guvernul din Letonia autorizate de către președinte să intervină în cadrul procedurii scrise (articolele 36 § 2 din Convenţie și 44 § 2 din regulament), au depus, de asemenea, observaţii. Părţile au răspuns la aceste observaţii în timpul audierii menţionate mai sus (articolul 44 § 5 din Regulament).

La Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg a avut loc o ședinţă publică la 27 aprilie 2005 (articolul 59 § 3 din Regulament).

S-au prezentat:

- pentru Guvern

E. Wilmott, agent

R. Singh, Q.C., consilier

M. Hodgson

M. Rawlings

B. Daw, consilieri

- pentru reclamant

F. Krause, consilier

E. Abrahamson, avocat.

Curtea a ascultat declaraţiile domnului Singh și a doamnei Krause.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI

Reclamantul s-a născut în 1950.

La 11 februarie 1980 el a fost declarat vinovat de omor involuntar, calificare reţinută având în vedere responsabilitatea sa diminuată, probele medicale care au arătat că era un om atins de tulburări grave de personalitate care făceau din el o fiinţă amorală. A fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă.

Partea din pedeapsa sa cu executare reală (adică partea care să răspundă exigenţelor de reprimare și de intimidare) a expirat la 25 iunie 1994. Reclamantul a rămas în detenţie din considerente de risc și de periculozitate, comisia de eliberare condiţionată considerând că el continuă să prezinte un risc de prejudiciu grav pentru public.

Articolul 3 din legea din 1983 privind procentul poporului împiedicat să voteze la alegerile legislative ca și la alegerile municipale, reclamantul sesizează Înalta Curte în baza articolului 4 din legea din 1998 privind drepturile omului pentru a solicita o declaraţie în termenii căreia dispoziţia mai sus menţionată este incompatibilă cu Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.

Cererea a fost examinată de către Divisional Court la 21 și 22 martie 2001 împreună cu o cerere de control jurisdicţional formulată de alţi 2 deţinuţi, domnul Pearson și domnul Feal-Martinez, care și ei încercau, de asemenea, să obţină o declaraţie de incompatibilitate după ce au fost refuzaţi de către cel care era responsabil cu listele electorale de a-i înscrie pe ele.

În decizia din 4 aprilie 2001 dată de Divisional Court, Lord Justice Kennedy arată că articolul 3 însemna încheierea unui lung proces și a citat motivele furnizate de către ministru în timpul procedurii în favoarea menţinerii politicii în vigoare:

„Comiţând infracţiuni care, prin ele însele sau combinate cu circumstanţe agravante printre care pot figura personalitatea contravenientului sau existenţa unor condamnări anterioare, cer o pedeapsă privativă de libertate, deţinuţi în aceași situaţie au pierdut, pe periaoda lor de privare de libertate dreptul de a cântări asupra modului în care ţara este guvernată. Detenţia forţată nu este singurul aspect al pedepsei. Exilarea din societate aduce cu ea lipsirea de privilegii ale societăţii și mai ales aceea de a-și alege reprezentanţii”.

Examinând practica urmată în alte state, a reieșit faptul că în Europa doar unui număr de 8 ţări, dintre care Marea Britanie, îi lipsește de dreptul de vot pe deţinuţii condamnaţi, 20 de ţări lăsând bucuria integrală a acestui drept deţinuţilor și 8 alte ţări aducând doar atingeri limitate acestui drept. El a citat Curtea Supremă a Statelor Unite care a respins un recurs îndreptat împotriva retragerii drepturilor electorale ale deţinuţilor condamnaţi consacrat de Constituţia statului California (Richardson c. Ramirez [1974] 418 US 24). O deosebită atenţie a fost acordată jurisprudenţei canadiene, invocată de cele două părţi și în special deciziei date de Curtea Supremă din Canada în cauza Sauve c. Canada (nr.1) [1992] 2 SCR 438, în care retragerea dreptului de vot tuturor deţinuţilor a fost anulată pe motivul că avea o deschidere prea largă și încetinea regula de atingere minimă, și decizia Curţii de Apel Federale confirmând în cauza Sauve (nr.2) ([2000] 2 CF), dispoziţia legislativă adoptată în intervalul care restrângea domeniul de aplicare de lipsire a drepturilor electorale pentru deţinuţii care execută o pedeapsă de 2 ani sau mai mulţi într-o instituţie corecţională. Scoţând în evidenţă că instanţele canadiene aplică o dispoziţie din carta lor de drepturi și libertăţi formulate diferit, Divisional Court, consideră că hotărârea dată de judecătorul Linden în cea de a doua cauză adusă în faţa Curţii de Apel Federale conţinea observaţii utile, în special în ceea ce privește riscul instanţelor de a-și însuși rolul Parlamentului. Ea a trecut, de asemenea, în revistă cauzele examinate de Comisia Europeană și de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului și a precizat că această Comisie a adoptat o atitudine coerentă constând în acceptarea restricţiilor cu privire la persoanele condamnate și deţinute.

Lord Justice Kennedy declară :

„(...) Revin la ceea ce Curtea Europeană a spus în paragraful 52 din hotărârea Mathieu-Mohin. Evident, din punctul de vedere al individului reţinut, lipsirea dreptului de vot adice o atingere chiar fondului acestui drept, dar este vorba de o abordare prea simplă, căci adevăratul obiect al articolului 3 din Primul Protocol este problema privind sufragiul universal și „ a liberei exprimări de opinie a poporului privind alegerea corpului legislativ „. Dacă un individ trebuie să fie lipsit de dreptul de vot acest lucru nu poate fi decât cu un scop legitim.În cazul unui deţinut condamnat care își execută pedeapsa, acest scop poate să nu fie ușor de explicat. Există un element de pedepsire și, de asemenea, un element de drept electoral. Așa cum a spus ministrul de interne, Parlamentul a decis că pe durata încarcerării lor deţinuţii condamnaţi își pierd dreptul de a cântări modul în care este guvernată ţara. Grupul de lucru a estimat că deţinuţi aflaţi în aceeași situaţie și-au pierdut autoritatea morală necesară pentru a vota. Poate că cea mai bună parte care trebuie însușită este cea sugerată de judecătorul Linden, și anume să lase filozofilor grija de a defini adevărata natură a acestei lipsiri de drept de vot, recunoscând că legislaţia face multe alte lucruri.

Curtea Europeană cere, de asemenea, ca mijloacele folosite pentru a restrânge drepturile electorale care rezultă din Convenţie să nu fie disproporţionate, și după părerea mea, trebuie ca Divisional Court, să se lase pe mâna legiuitorului. Este ușor de criticat o lege pentru amploarea domeniului său de aplicare (de exemplu, faptul că se interzice deţinuţilor care și-au terminat de ispășit partea punitivă a pedepsei lor pe viaţă și persoanelor deţinute în baza dispoziţiei legii din 1983 privind sănătatea mentală), dar așa cum reiese clar din sursele citate, statele, nu toate statele,care interzic dreptul de vot persoanelor condamnate, limitează privarea dreptului la vot pe perioada detenţiei. Parlamentul acestei ţări putea să legifereze diferit pentru a atinge obiectivele pe care și le-a stabilit și eu, ca și judecătorul McLachlin din Canada, admit că procesul de adaptare la cazurile speciale este rareori perfect, astfel încât instanţele trebuie să acorde o anumită latitudine legislatorului.Așa cum susţine [ Consiliul de Miniștri], măsurile aplicate în diferitele societăţi democratice formează un spectru larg, în centrul căruia, se află soluţia britanică. Cu timpul, aceasta se poate deplasa către una sau alta din extremele spectrului, fie că este ușor (cazul recentei modificări privind în special persoanele deţinute preventiv) sau radical. Este însă de competeneţa Parlamentului și nu a instanţelor să decidă acest lucru. Acest principiu se aplică chiar și în cazul dificil al deţinuţilor care și-au terminat de executat partea punitivă a pedepsei lor pe viaţă (...) Acești indivizi au fost condamnaţi, cu toţii, și de exemplu, Parlamentul a declarat că toate persoanele condamnate la o pedeapsă pe viaţă își pierd dreptul de vot pe viaţă, anomalia aparentă a situaţiei lor, ar fi trebuit să dispară.(...)

Dacă articolul 3 § 1 din legea din 1983 poate fi considerată ca îndeplinind cerinţele articolului 3 [din Primul Protocol], nici articolul 14 și nici chiar articolul 10 nu pot fi de nici un ajutor”.

Pretenţiile reclamantului au fost deci respinse, ca și cele ale celorlalţi deţinuţi.

La 2 mai 2001, o cerere de a introduce un apel, însoţită de un rezumat de 43 de pagini ale modalităţilor avute în vedere, a fost depusă în numele domnului Pearson și Feal-Martinez. La 15 mai 2001 Lord Justice Buxton a examinat cererea din dosar și a refuzat autorizarea solicitată, considerând că apelul nu avea șanse reale de succes.

19.La data de 19 mai 2001, reclamantul i-a solicitat, de asemenea, autorizaţia de a introduce un apel. La 17 iunie 2001, cererea sa a fost examinată de Lord Justice Simon Brown, care o va respinge din aceleași motive ca cele date de Lord Justice Buxton pentru pentru a înlătura cererile domnului Pearson și domnului Feal-Martinez. La 18 iunie 2001, după o audiere, Lord Justice Simon Brown a respins o nouă cerere formulată de reclamant; el a respins, de asemenea, cererea în justiţie a domnului M. Pearson și a domnului Feal-Martinez, care și ei, și le-au reînnoit pe ale lor.

20.La 25 mai 2004, reclamantul a fost eliberat condiţionat.

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

21.Articolul 3 din legea din 1983 privind reprezentarea poporului (Representation of the People Act 1983 – „Legea din 1983”) este astfel redactat:

„1. Orice persoană condamnată este, în timpul încarcerării sale într-un penitenciar, în executarea pedepsei sale (...), incapabil din punct de vedere legal de a vota la alegerile parlamentare sau locale oricare ar fi.”

22.Acest articol a fost adoptat fără dezbatere; el reia pur și simplu dispoziţiile articolului 4 din legea din 1969 privind reprezentarea poporului, al cărui conţinut se trage din legea din 1870 privind decăderea din drepturi, care reînnoia deja regulile juridice anterioare privind decăderea din anumite drepturi care lovește „criminalii” condamnaţi („moartea civică” din perioada regelui Eduard al III-lea).

23.Privaţiunea dreptului de vot nu se aplică persoanelor închise pentru atingere a autorităţii justiţiei (articolul 3 § 2 a)) nici celor închise, de exemplu, pentru că nu au plătit o amendă (articolul 3 § 2 c)).

24.În urma dezbaterilor parlamentare privind legea din 2000 care se referă la reprezentarea poporului, care admite persoanelor în detenţie preventivă și bolnavilor mentali care nu sunt condamnaţi dreptul de a vota, deputatul Howarth, exprimându-se în numele guvernului, a apărat idea că „pierderea drepturilor, dintre care și cel de a vota, trebuie să facă parte integrantă din pedeapsa unui deţinut condamnat”. Legea era însoţită de o declaraţie de compatibilitate în temeiul articolului 19 din legea din 1998 privind drepturile omului prin care ministrul aducea la cunoștinţă faptul că el considera dispoziţiile pe care le-a supus Parlamentului ca fiind compatibile cu Convenţia.

25.Articolul 4 din legea din 1998 privind drepturile omului este astfel redactată:

„1. Paragraful 2 din prezentul articol se aplică oricărei proceduri în cadrul în care un tribunal este chemat să spună dacă o dispoziţie legislativă este compatibilă cu un drept recunoscut de Convenţie.

2. Dacă tribunalul consideră că dispoziţia în cauză este incompatibilă cu dreptul recunoscut de Convenţie, acesta poate pronunţa o declaraţie de incompatibilitate.”

III. TEXTELE INTERNAȚIONALE PERTINENTE

Pactul internaţional privind drepturile civile și politice

26.Dispoziţiile pertinente ale Pactului internaţional privind drepturile civile și politice sunt astfel redactate:

Articolul 25

„Orice cetăţean are dreptul și posibilitatea, fără nici una dintre discriminările vizate în articolul 2 [originea, culoarea, sexul, limba, religia, opinia politică sau altă opinie, originea naţională sau socială, averea, nașterea sau oricare altă situaţie] și fără restricţii absurde:

a) să ia parte la conducerea afacerilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi aleși liber;

b) să voteze (...)”

Articolul 10

„1. Orice persoană lipsită de libertatea sa este tratată cu umanitate și cu respectarea demnităţii inerente persoanei umane.

(...)

3. Regimul de penitenciar prezintă un tratament al condamnaţilor al cărui scop esenţial este amendamentul lor și reclasarea lor socială. (...)”

27.În observaţia generală nr. 25(57) pe care a adoptat-o la 12 iulie 1996 în temeiul articolului 40 § 4 din Pactul internaţional privind drepturile civile și politice, Comitetul Drepturilor Omului ale Naţiunilor Unite declară, în special, cu privire la dreptul garantat de articolul 25:

„14. În rapoartele lor, Statele părţi ar trebui să precizeze motivele de lipsire a dreptului de vot și să le explice. Aceste motive ar trebui să fie obiective și rezonabile. Dacă faptul de a fi condamnat pentru o infracţiune este un motiv de lipsire a dreptului de vot, perioada în timpul căreia interdicţia se aplică ar trebui să fie în raport cu infracţiunea și sentinţa. Persoanele lipsite de libertatea lor care nu au fost condamnate nu ar trebui să fie decăzut din dreptul de vot.”

Regulile penitenciarelor europene (1987, Recomandarea R (87) 3 ale Comitetului de Miniștri al Consiliului European)

28.Această recomandare prezintă regulile minimale de aplicare în condiţiile de detenţie, din care și următorul principiu:

„64. Întemniţarea în numele privaţiunii de libertate este o pedeapsă ca atare. Condiţiile de detenţie și regimurile de penitenciar nu trebuie, deci să agraveze suferinţa astfel cauzată, doar dacă segregarea sau menţinerea disciplinei o justifică.”

Recomandarea R(2003)23 a Comitetului de Miniștri ai Statelor membre privind gestiunea făcută de administraţiile din penitenciare a condamnaţilor pe viaţă și a altor deţinuţi de durată lungă

29.Această recomandare, adoptată la 9 octombrie 2003, notează creșterea numărului de condamnaţi pe viaţă și urmărește ghidarea Statelor membre în gestiunea deţinuţilor de durată lungă.

30.Scopurile gestionării acestor deţinuţi ar trebui să fie:

„2. (...)

- să vegheze ca închisorile să fie locuri sigure și securizate pentru deţinuţi (...);

- să atenueze efectele negative care pot provoca detenţia de durată lungă și pe viaţă;

- să crească și să îmbunătăţească posibilitatea pentru ca acești deţinuţi să se reintegreze cu succes în societate și să ducă după eliberare o viaţă care respectă legile.”

31.Această recomandare conţine, mai ales, următoarele principii generale:

„3. Ar trebui să se ia în consideraţie diversitatea caracteristicilor individuale ale condamnaţilor pe viaţă și a deţinuţilor de lungă durată, și să se ţină cont de acest lucru pentru a stabili planuri individuale de desfășurare a pedepsei (principiul de individualizare).

4. Viaţa în închisoare ar trebui să fie organizată, astfel încât să fie apropiată, pe cât posibil de realităţile vieţii în societate (principiul de normalizare).

5. Ar trebui să se ofere deţinuţilor ocazia de a-și exercita responsabilităţile personale din viaţa cotidiană în închisoare (principiul responsabilităţii).”

Codul de bună conduită în materie electorală

32.Acest document, adoptat de Comisia Europeană pentru democraţie privind dreptul (Comisia de la Veneţia) în urma celei de a 51-a sesiuni în Plen (5-6 iulie 2002) și supusă Adunării parlamentare a Consiliului Europei la 6 noiembrie 2002, cuprinde liniile directoare elaborate de Comisie privind circumstanţele când poate exista privare de drept de vot sau de eligibilitate :

„d.(...)

i.o excludere a dreptului de vot și a eligibilităţii poate să fie prevăzută, dar ea se supune următoarelorccondiţii cumulative :

ii. ea trebuie să fie prevăzută de lege ;

iii. ea trebuie să respecte principiul proporţionalităţii ; excluderea eligibilităţii poate să fie supusă unor condiţii mai puţin severe decât cele de drept de vot ;

iv. trebuie să fie motivată printr-o interdicţie privind motivele legate de sănătatea mentală sau de condamnările penale pentru delicte grave ;

v. printre altele, excluderea drepturilor politice sau interdicţia privind motivele legate de sănătatea mentală trebuie să fie pronunţate de o instanţă printr-o decizie specifică”.

Dreptul și practica în statele contractante

33.După studiul realizat de Guvern plecând de la informaţiile furnizate de reprezentanţele sale displomatice în 18 ţări (Albania, Germania, Azerbaijan, Croaţia, Danemarca, Fosta Republică Jugoslavă Macedonia, Finlanda, Islanda, Lituania, Moldova, Muntenegreu, Olanda, Portugalia, Republica Cehă, Slovenia, Suedia, Elveţia, Ucraina) deţinuţii au dreptul de a vota fără nici o restricţie, în 13 ţări (Armenia, Belgia[1], Bulgaria, Cipru, Estonia, Georgia, Ungaria, Irlanda, Marea Britanie, Rusia, Serbia, Slovacia[2] și Turcia) toţi deţinuţii se lovesc de interdicţia de a vota sau de imposibilitatea de a face acest lucru, și, în 11 ţări (Austria[3], Bosnia-Herţegovina[4], Spania[5], Franţa[6],Grecia[7], Italia[8], Luxembourg[9], Malta[10],Norvegia[11],Polonia[12], România) dreptul de vot al deţinuţilor poate fi limitat într-un alt mod.

34.Celelalte elemente de care dispune Curtea arată că în România, deţinuţii ar putea să-și piardă dreptul de vot dacă pedeapsa principală este mai mare de 2 ani închisoare în timp ce în Letonia deţinuţii execută o pedeapsă într-un penitenciar nu au drept de vot. Cât despre Liechtenstein deţinuţii nu se bucură de drept de vot.

Jurisprudenţa pertinentă a altor state

Canada

35.În 1992, Curtea Supremă din Canada a anulat, în unanimitate o dispoziţie legislativă care interzice tuturor deţinuţilor să voteze (Sauve c. Canada (nr.1) [1992] 2 SCR 438). Au fost introduse amendamente pentru a limita interdicţia deţinuţilor care exercitau o pedeapsă de 2 sau mai mulţi ani. Curtea de Apel Federală a confirmat această dispoziţie. Totuși, în urma deciziei date de Divisional Court în speţă, Curtea Supremă s-a pronunţat la 31 octombrie 2002 în cauza Sauve c. Procurorului general din Canada (nr.2), prin cinci voturi împotrivă la 4, că alineatul 51 e) din Legea electorală din Canada din 1985, care privează de dreptul de vot orice persoană deţinută într-o instituţie corecţională pentru a executa o pedeapsă de doi sau mai mulţi ani, era neconstituţională, căci contrar articolelor 1 și 3 din Carta canadiană a drepturilor și libertăţilor, în termenii căreia :

„1. Carta canadiană a drepturilor și libertăţilor garantează drepturile și libertăţile pe care le enunţă.Acestea nu pot fi limitate decât printr-o regulă de drept, în limite rezonabile și a cărei justificare să poată fi demonstrată în cadrul unei societăţi libere și democrate”.

3.Orice cetăţean canadian are dreptul de a vota și este eligibil în cadrul alegerilor legislative, federale sau provinciale”.

36.Conform judecătorul McLachlin, președintele completului, care s-a exprimat în numele majorităţii, dreptul de vot este un drept fundamental pentru democraţia canadiană și supremaţia dreptului și nu poate fi înlăturată cu ușurinţă. Restricţiile privind acest drept cer nu numai o abordare judiciară ci și o examinare aprofundată. Pentru majoritate, Guvernul nu a reușit să evidenţieze problemele specifice care necesită privarea dreptului de vot și această măsură nu răspunde criteriului proporţionalităţii, în special pentru că, Guvernul nu a reușit să stabilească o legătură raţională între privarea dreptului de vot și obiectivele pe care aceasta le urmărește.

În ceea ce privește primul obiectiv -întărirea sensului civic și respectarea statului de drept- faptul de a priva de dreptul de vot persoanele deţinute într-un penitenciar riscă să comnpromită și mai mult respectarea statului de drept și democraţia decât de a lăuda aceste valori. Legitimitatea legii și a obligaţiei de a o respecta decurge direct din dreptul de vot al fiecărui cetăţean. Privarea prizonierilor de dreptul de vot echivalează cu renunţarea la un important mijloc de a le insufla valorile democratice și sensul responsabilităţilor sociale, și conduce către principiile de includere, de egalitate și de participare a cetăţeanului și este incompatibil cu respecatrea demnităţii umane care se găsește în interiorul democraţiei canadiene și a Cartei.

În ceea ce privește al doilea obiectiv, și anume, a impune o sancţiune potrivită, majoritatea consideră că Guvernul nu a prezentat nici o teorie convingătoare pentru a explica de ce trebuie să i se permită să retragă acest drept democratic fundamental cu titlu de pedeapsă impusă de stat. O retragere asemănătoare nu ar mai putea să treacă ca o formă legitimă de pedeapsă deoarece este arbitrară – nu este modelată acţiunilor și situaţiei speciale a contravenientului și la crima comisă de acesta - și nu se referă la un obiectiv penal legitim, căci nici dosarul nici bunul simţ nu sprijină afirmaţia conform căreia privarea dreptului de vot are ca efect intimidarea criminalilor sau de a-i readapta.

37.Conform opiniei minorităţii, exprimată de judecătorul Gonthier, obiectivele măsurii sunt urgente și reale și se bazează pe o filozofie socială sau politică în același timp rezonabile sau raţionale.Primul obiectiv și anume întărirea simţului civic și respectarea statului de drept este legat de promovarea cetăţeniei.Dezaprobarea socială a actelor criminale grave reflectă un punct de vedere moral care garantează respectarea contractului social și a statului de drept și care afirmă importanţa legăturii dintre individ și colectivitate. Conform minoritărţii „promovarea simţului civic” poate avea un caracter abstract sau simbolic, dar obiectivele simbolice sau abstracte pot fi valabile în sine și nu trebuie minimalizate din simplul motiv că sunt simbolice. Cât despre al doilea obicetiv, o mai bună realizare a obicetivelor generale ale sancţiunii penale, măsura are în mod clar un aspect de pedeapsă și o funcţie de răsplată. Legislatorul poate din punct de vedere legitim să cpnceapă sancţiunile și pedepsele care îi convin să fie impuse autorilor actelor criminale grave. Privarea dreptului de vot este o incapacitate civilă care decurge din declaraţia de culpabilitate. Măsura satisface, de asemenea, un criteriu al proporţionalităţii pentru că există o legătură raţională între dispoziţia contestată și obiective și ea este definită cu grijă pentru a se adapta autorilor de infracţiuni grave. Retragerea dreptului de vot autorilor actelor criminale grave este echivalentă cu a însemna pentru colectivitate și pentru contravenienţi ei-însăși că, săvârșirea unor infracţiuni grave, nu va fi tolerată de colectivitate. Societatea, din acest punct de vedere, poate să suspende temporar dreptul de vot al autorilor de acte criminale grave pentru a a firma că simţul civic și respectarea statului de drept în calitate de obiective legitime, sunt condiţii prealabile participării democratice. Minoritatea se referă la necesitatea de a respecta limita stabilită de legislator și de a ţine cont de faptul că sunt posibile numeroase proporţii rezonabile și raţionale.

Africa de Sud

38.La 1 aprilie 1999, în cauza August și alţii c. Comisia Electorală și alţii (CCT8(99 : 1999 (3) SA 1), Curtea Constituţională din Africa de sud a examinat cererea pe care deţinuţii au prezentat-o pentru a obţine o declaraţie și o ordonanţă care constrângea comisia electorală să ia măsuri care să le permită, ca și altor deţinuţi, să se înscrie pe listele electorale și să voteze în timpul petrecut în închisoare. Aceasta a scos în evidenţă că dreptul oricărui cetăţean adult de a participa la alegerile legislative era enunţat în Constituţia sud-africană într-un mod ferm și a subliniat importanţa acestui drept :

„Universalitatea dreptului de vot este importantă nu numai pentru naţiune și pentru democraţie. Faptul că toţi cetăţenii fără excepţie se bucură de drept de vot este un mod de recunoaștere a demnităţii și a importanţei persoanei. În sens literal, aceasta înseamnă că fiecare contează”.

39.Curtea Constituţională a hotărât că, prin însăși natura sa, dreptul de vot atrage obligaţii pozitive pentru puterea legislativă și puterea executivă și că legea electorală ar trebui să fie interpretată în așa fel încât să întărească declaraţiile, garanţiile și responsabilităţile constituţionale. Ea a relevat că multe societăţi democratice limitează dreptul de vot anumitor categorii de deţinuţi. Deși Constituţia nu cuprinde nici o dispoziţie de acest gen ea a recunoscut că este posibil să se instaureze restricţii în exercitarea drepturilor fundamentale cu condiţia ca acestea să fie, în special, rezonabile și justificabile. Problema de a ști dacă legislaţia care lezează deţinuţii cu interdicţie a fost justificată în comparaţie cu Constituţia nu a fost amintită în timpul procedurii și Curtea a subliniat că decizia sa nu trebuia să fie interpretată ca împiedicând Parlamentul să interzică dreptul de vot anumitor categorii de deţinuţi. În absenţa unei astfel de legislaţii, deţinuţii dispuneau de drept constituţional de a vota și nici comisia electorală nici Curtea însăși nu aveau puterea să-i priveze de acest lucru. Ea spune că această comisie trebuia să ia măsuri rezonabile care să permită deţinuţilor să voteze.

ÎN DREPT

I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE ÎN ARTICOLUL 3 DIN PROTOCOLUL NR. 1 DIN CONVENȚIE

40. Reclamantul se plânge de faptul că a fost privat de dreptul de vot. Acesta invocă articolul 3 din Protocolul nr. 1, în termenii căruia:

„Înaltele Părţi contractante se angajează să organizeze, la intervale de timp rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare de opinie a poporului privind alegerea corpului legislativ”.

Hotărârea camerei

41. Camera a considerat că interdicţia de a vota lezează deţinuţii condamnaţi care își execută pedeapsa, era disproporţionată. Ea a ţinut cont de faptul că această măsură priva un număr mare de persoane de dreptul de vot și se aplica automat oricare ar fi fost durata pedepsei sau gravitatea infracţiunii și ducea la rezultate arbitrare și la anomalii conform cu data alegerilor. În concluzie, aceasta a relevat faptul că, privarea dreptului de vot înainte de a trece drept o componentă a sancţiunii aplicată deţinuţilor, nu avea nici un motiv logic de a continua aplicarea acestei măsuri în speţă reclamantului, care terminase executarea pedepsei sale răspunzând cerinţelor de pedepsire și de intimidare. Aceasta a încheiat în paragraful 51:

„Curtea recunoaște că este vorba de un domeniu în care legislatorul naţional trebuie să se bucure de o marjă largă de apreciere pentru a determina dacă mai este justificată în zilele noastre, limitarea dreptului de vot la deţinuţi, și dacă da, cum stabilește un echilibru drept. Legislatorului îi aparţine, în special, să decidă dacă restricţiile eventuale ale dreptului de vot trebuie să fie adaptate infracţiunilor specifice sau infracţiunilor de o gravitate specială sau dacă, de exemplu, instanţa care pronunţă pedeapsa trebuie să dispună de o latitudine totală pentru a priva sau nu un dondamnat de dreptul de vot. Curtea relevă faptul că nimic nu arată că legislatorul britanic a căutat vreodată să cântărească interesele concurente sau să evalueze proporţionalitatea interdicţiei care lezează deţinuţii condamnaţi. Ea nu admite decât o interdicţie absolută de a vota pentru orice deţinut care își execută pedeapsa, și oricare ar fi împrejurările, depinde de o marjă de apreciere acceptabilă. În speţă, reclamantul a fost decăzut din dreptul de a vota pentru că i-a fost aplicată o restricţie care privează automat sau total dreptul de vot al deţinuţilor condamnaţi; deci, el se poate declara victimă a acestei măsuri; Curtea nu ar trebui să speculeze asupra faptului dacă reclamantul a fost, de asemenea, decăzut din dreptul de a vota dacă s-a impus o restricţie mai limitată a dreptului de vot al deţinuţilor, de natură să respecte cerinţele articolului 3 din Protocolul nr.1”.

Argumentele părţilor

Reclamantul

42. Reclamantul a fost de acord cu termenii hotărârii camerei. El promovează ideea că teza Guvernului conform căreia această hotărâre făcea necesară o revizuire radicală a legilor din numeroase State contractante provine dintr-o concepţie eronată; pentru el, într-adevăr, acest text se bazează pe situaţia specială care se regăsește în Marea Britanie și vizează o privare totală de dreptul de vot care lovește deţinuţii condamnaţi care rezulră, nu dintr-o decizie motivată și bine justificată luată ca urmare a unei dezbateri aprofundate ci dintr-o fidelaitate a unei tradiţii istorice. El respinge, de asemenea, argumentul conform căruia camera nu ar fi acordat greutatea care trebuie marjei de apreciere căic această noţiune nu are, conform lui, decât foarte puţin de adus în speţa în cauză.

43.Reclamantul subliniază că există o prezumpţie în favoarea acordării dreptului de vot, care este în concordanţă cu natura profundă a democraţiei. Nu este vorba numai de un privilegiu, așa cum s-a spus de multe ori, chiar și pentru deţinuţi, care continuă să se bucure de drepturi intangibile de la care nu se pot face derogări decât în circumstanţe cu totul excepţionale. A restrânge dreptul de vot nu ar ajunge la nici un scop legitim. În realitate,legislatorul nu s-a gândit deloc la privarea dreptului de vot s deţinuţilor deoarece legea din 1983, care s-a mărginit să topească legile anterioare, a fost adoptată fără dezbateri provond această problemă ; Nu au existat dezbateri profunde nici la momentul adoptării legii din 2000. În sfârșit, jurisdicţiile naţionale nu s-au aplecat asupra legalităţii acestei interdicţii dar au tranșat problema acceptând avizul Parlamentului.

44. Parlamentul a justificat decăderea dreptului de vot care lovește condamnaţii deţinuţi declarând că această măsură face parte din sancţiune.Totodată, reclamantul nu crede că este legitim să pedepsești prin suprimarea altor drepturi fundamentale decât dreptul la libertate căci acest lucru ar fi incompatibil cu obiectivul declarat de punerea în închisoare, și anume, readaptarea.Nimic nu ar arăta că această pierdere a unui drept urmărește scopurile anunţate și nimic nu dovedește existenţa unei legături între suprimarea dreptului de vot și prevenirea crimei sau respectarea statului de drept. Majoritatea instanţelor și a cetăţenilor ar ignora total că pierderea dreptului de vot însoţește condamnarea la o pedeapsă cu închisoarea.Întărirea simţului civic este, conform părerii reclamantului un obiectiv care a fost invocat a posteriori și trebuie tratată cu circumspecţie. De altfel, această măsură ar aboli simţul civic și ar slăbi respectarea statului de drept deparece ea ar contribui să îndepărteze și mai mulr deţinuţii de societate.

45. Această interdicţie generală ar fi, de asemenea, disproporţională și arbitrară și ar aduce atingere substanţei însăși a dreptului de vot. Ea nu ar fi legată de natura sau de gravitatea infracţiunii comise și efectele sale asupra deţinuţilor ar varia în funcţie cu faptul dacă încarcerarea lor ar coincide cu alegerile. Ea ar priva potenţial o parte importantă a populaţiei (mai mult de 48.000 persoane) de a alege sau de posibilitatea de a contestat prin alegeri politica penală care le este aplicată.Reclamantul susţine, printre altele, că, deoarece el a terminat de executat partea pedepsei cu executare reală, el nu mai este deţinut într-un sens represiv, doar din cauza periculozităţii sale, astfel că nu s-ar mai invoca pedeapsa ca justificativă. El semnalizează pedeapsa cu închisoare „cu intermitenţă” recent aplicată, prin care o persoană poate să voteze în timpul perioadelor în care își reia locul în societate dar nu și în timpul cât este în închisoare, și consideră că acest lucru slăbește avântul scopului pe care s-a afirmat că-l urmărește împiedicând ceilalţi deţinuţi condamnaţi să voteze.

46.Reclamantul trimite, de asemenea, la tendinţa de a recunoașre dreptul de vot deţinuţilor în Canada, în Africa de sud și în diferite state europene și argumentează că 19 ţări nu aplică nici o restricţie în timp ce 8 nu aplică decât o interdicţie parţială sau specifică. El conchide că nu există nici un motiv convingător, în afara sancţiunii, de a retrage dreptul de vot deţinuţilor condamnaţi și că această pedeapsă suplimentară nu este în concordanţă cu ideea conform căreia închisoarea pedepsește în ideea de privare de dreptul la libertate, pe care-l antrenează, și deţinutul nu-și pierde acolo nici un alt fel de drept fundamental, numai în cazul în care din motive de securitate, de exemplu, se comandă privarea sa. După părerea sa, această interdicţie nu este decât o problemă de judecată morală și este inacceptabil ca dreptul de vot să fie supus unei judecăţi morale impuse de persoanele care au fost alese, deoarece acest lucru ar însemna că aleșii ar alege electoratul.

Guvernul

47. Guvernul consideră că articolul 3 din Protocolul nr.1 nu enunţă un drept de vot absolut și că este loc de a recunoaște statelor contractante o marjă largă de apreciere atunci când ele au de fixat condiţiile de exercitare a dreptului de vot. El consideră că hotărârea camerei nu a acordat acestei considerări importanţa pe care o merita. După părerea sa, camera a crezut, pe nedrept, că legea privind dreptul de vot a deţinuţilor rezulta dintr-o fidelitate oarbă faţă de o tradiţie istorică.El susţine că această politică a fost urmată timp de mai mulţi ani cu aprobarea expresă a Parlamentului, formulată în ultimă instanţă odată cu adoptarea legii din 2000 privind reprezentarea poporului care a fost însoţită de o declaraţie de compatibilitate cu titlul legii privind drepturile omului. Camera nu a ţinut cont, așa cum s-ar fi cuventi, de marea varietate care domnește în sânul statelor membre asupra problemei dreptului de vot a deţinuţilor condamnaţi și se ajunge de la absenţa interdicţiei la restricţii care se prelungesc dincolo de încheierea pedepsei. În 13 ţări, deţinuţii nu pot vota. Domnea, de asemenea, o mare diversitate în statele democratice non-europene. Hotărârea camerei nu se potivește cu demersul observat uniform de organismele Convenţiei și înainte nu s-a sugerat niciodată că tipul de restricţie care se aplică în Marea britanie ar pune probleme.

48. Mai mult, problema a fost examinată într-o formă aprofundată de instanţele naţionale care au aplicat principiile Convenţiei reluate din legea din 1983 privind drepturile omului. Ori, camera a acordat prea puţină atenţie acestui factor dar s-a concentrat asupra poziţiei unei jurisdicţii dintr-o altă ţară (decizia Sauve nr.2, citată la paragrafele 35-37 mai sus). Guvernul remarcă că acest precedent canadian a fost adoptat cu o majoritate mică (5 voturi contra 4 ), care privea o lege, a cărei conţinut și structură diferă de cea a Convenţiei, care a fost interpretată de instanţele naţionale, ele neaplicând noţiunea de marjă de apreciere și că era însoţit de o puternică opinie separată mult mai conformă cu jurisprudenţa organismelor Convenţiei. În ceea ce privește cauza examinată în Africa de Sud (August c. Comisiei Electorale , citată la paragrafele 38-39), ea nu era pertinentă deoarece privea obstacole practice în exercitarea dreptului de vot și nu o interdicţie de votare înscrisă în lege.

49. Guvernul crede, de asemenea, că această cameră a căzut în eroare examinând în abstract compatibilitatea legii naţionale cu Convenţia, fără să ţină seama de faptul că, în circumstanţele speţei, dacă Marea Britanie ar trebui să amendeze legea și să priveze de dreptul de vot numai persoanele care au comis crimeele cele mai grave, reclamantul fiind lovit de această pierdere a unui drept, deoarece el a fost condamnat pentru omor, la o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă. Constatarea încălcării ar putea fi un rezultat surprinzător care ar răni numeroase persoane. Mai mult, camera s-a înșelat asupra numrărului de deţinuţi privaţi de dreptul de vot cuprinzându-i și pe cei care sunt în arest preventiv și deci nu sunt atinși de această măsură.

50. Guvernul susţine că în speţă incapacitatea viza două scopuri legitime legate : pe de o parte, prevenirea crimelor și pedepsirea contravenienţilor și, pe de altă parte, întărirea simţului civic și a respectării statului de drept astfel încât persoanele care au încălcat reglementările fundamentale ale societăţii se văd private de dreptul de a-și da avizul asupra modului în care aceste reguli au fost elaborate, și, în acest fel asupra duratei pedepsei lor. Deţinuţii condamnaţi ar fi rupt contractul social și vor putea deci (temporar) a fi consideraţi ca pierzând dreptul de a participa la guvernarea ţării. Recomandarea Consiliului Europei privind gestionarea condamnaţilor pe viaţă citaţi de Centrul AIRE într-o a treia intervenţie a sa nu va putea să fie obligatorie și nu ar menţiona dreptul la vot ; în orice caz, legislaţia nu va fi incompatibilă cu principiile pe care le conţine.

51. Măsurarea în cauză va fi, dealtfel, proporţională deaorece ea nu atinge decât persoanele condamnate pentru crime judecate și destul de grave având în vedere circumstanţele individuale, pentru a justifica o incarcerare imediată, ceea ce exclude persoanele condamnate la o amendă, la o pedeapsă cu suspendare, o pedeapsă de interes general sau o pedeapsă cu închisoarea pentru atingere la autoritatea justiţiei, ca și persoanele care nu au plătit o amendă sau cele în arest preventiv. Mai mult, incapacitatea juridică este ridicată din moment ce deţinutul își recapătă libertatea.. Durata acestei măsuri este astfel fixată de instanţă în momentul pronunţării pedepsei.

52. În ceea ce privește efectele pretinse arbitrare ale acestei măsuri, Guvernul susţine că, dacă Curtea ar trebui să spună că nu există absolut nici o marjă de apreciere în acest domeniu, trebuie să se admită că trebuie să se traseze o linie de demarcaţie undeva. În sfârșit, consecinţele asupra reclamantului dun speţă nu vor fi disproporţionate deoarece el a fost condamnat la o pedeapsă cu îcnhisoarea pe viaţă și nu ar putea beneficia în nici un fel de o interdicţie mai adaptată la cazul său, ca aceea din Austria, care nu atinge decât persoanele condamnate la o pedeapsă mai mare de un an. Guvernul conchide declarându-se preocupat de faptul că această cameră nu a furnizat nici o explicaţie în ceea ce privește măsurile pe care Marea Britanie ar trebui sp le ia pentru ca sistemul său să devină compatibil cu articolul 3 din Protocolul nr.1 și cere imediatca, în interesul securităţii juridice statele contractante să furnizeze indicii detailate cu privire la acest subiect.

Terţii intervenienţi

53. Prison Reform Trust susţine că suprimarea dreptului de vot pentru deţinuţii condamnaţi constituie un vestigiu din secolul XIX mergând la legea din 1870 privind pierderea unui drept, care își trage originea ea-însăși din noţiunea de moarte civică. Trebuie avut în vedere că excluderea socială este o cauză majoră de infracţiune și de recidivă și că interzicerea de a vota este împotriva ideilor de readaptare și de responsabilitate civică excluzând persoane care sunt deja împinse la marginea societăţii și accentuând izolarea lor faţă dse colectivitatea în care ele se vor întoarce să trăiască la ieșirea din închisoare. Această măsură nu va servi nici la convingerea de a nu comite crime și nici să sancţioneze într-un mod adecvat. Campania pe care tocmai a lansat-o în vederea reabilitării dreptului la vot a deţinuţilor a primit o largă susţinere din partea tuturor partidelor politice și această cauză a primit și sprijinul bisericii anglicane și catolice, a grupurilor privind reforma penală, de la inspectorul șef al închisorilor din Anglia și din Țara galilor și a predecesorului său, de la președintele asociaţiei directorilor de închisori și numeroși conducători din administraţia penitenciarelor.

54.Centrul AIRE atrage atenţia asupra recomandării Consiliului Europei privind gestionarea de către administraţiile penitenciarelor a condamnaţilor pe viaţă și a celorlalţi deţinuţi pe durată mare (paragrafele 29-31), care are ca obiect de a furniza statelor membre sfaturi pentru a combate consecinţele negative ale pedepselor lungi de detenţie și pregătirea deţinuţilor să se reintegreze în societate la eliberarea lor. El se sprijină pe trei principii citate în recomandare : „principiul de individualizare”, „principiul de normalizare” și „principiul de responsabilizare” (paragraful 31 de mai sus). El avansează ideea că deși recomandarea nu face în mod expres referire la dreptul la vot a deţinuţilor, aceste principii conduc către sensul unei extinderi a dreptului de vot la deţinuţi deoarece acest lucru întărește legătura lor cu societatea, întărește conștiinţa lor privind locul lor în societate și ţine cont de particularităţile situaţiei lor șia caracteristicilor lor persoanele.

55. Guvernul leton se declară preocupat la gândul că hotărârea camerei ar putea avea un efect orizontal asupra celorlalte ţări care interzic total deţinuţilor condamnaţi să voteze. Argumentează că statele ar trebui să-și acorde în materie o marjă amplă de apreciere ţinând cont mai ales de evoluţia istorică și politică a ţării și de faptul că nu există un punct de vedere al Curţii pentru a înlocui propriul punct de vedere cu cea a unei ţări democratice fiind pe punctul de a ști ce este ininteresul superior al democraţiei. După părerea sa, camera nu a acordat o importanţă suficientă aspectului preventiv al privării dreptului de vot, care tinde într-o manieră generală să combată criminalitatea și să evite ca persoanele care au comis infracţiuni grave să nu participe la luarea unei decizii care ar putea să antreneze sosirea la putere a unui individ sau a unor grupuri susceptibile de a avea legături cu organizaţiile criminale.Camera nici nu a perceput că în sistemele moderne de justiţie penală, pedeapsa cu închisoarea nu este folosită decât în ultimă instanţă li chiar dacă interdicţia de votare este automată ea rămâne legată de calificarea infracţiunii și de personalitatea autorului acesteia.

Aprecierea Curţii

I. Principii generale

56. Articolul 3 din Protocolul nr.1 pare la prima vedere diferit de alte dispoziţii ale Convenţiei și a protocoalelor sale garantând drepturi deoarece enunţă obligaţia pentru Înaltele părţi contractante să organizeze alegeri în condiţii care să asigure libera exprimare a opiniei poporului și nu un drept sau o libertate în special.

57.Totodată, având în vedere lucrările pregătitoare ale articolului 3 din Protocolul nr.1 și interpretării care îi este dată de această clauză în cadrul Convenţiei în ansamblul ei, Curtea a stabilit că acest articol garantează drepturi subiective, dintre care dreptul de vot este acela de a fi candidat la alegeri (Mathieu-Mohin și Clerfayt c. Belgiei, hotărâre din 2 martie 1987, seria A, nr.113, pp.22-23, §§ 46-51). De fapr ea a considerat că acest termen unic de genul său se explică prin dorinţa de a da mai multă solemnitate angajamentului asumat de statele contractante și de a sublinia că este vorba despre un domeniu în care acestea rezidă în obligaţia de a lua măsuri pozitive în loc să se mărginească să se abţină de orice ingerinţă (ibidem, § 50).

58.Curtea a reamintit în nenumărate rânduri importanţa principiilor democratice care susţin interpretarea și aplicarea Convenţiei (vezi, între altele, Partidul Comunist Unificat din Turcia și alţii c. Turciei, decizie din 30 ianuarie 1998, Culegere de decizii și hotărâri 1998-I, § 45) și profită de ocazie pentru a sublinia că drepturile garantate de articolul 3 din Protocolul nr.1 sunt cruciale pentru stabilirea și menţinerea bazelor unei adevărate democraţii conduse de un stat de drept (vezi, de asemenea, pentru importanţa care este recunoscută acestor drepturi pe plan internaţional, textele internaţionale pertinente citate la paragrafele 26 la 39).

59. Așa cum reclamantul ne face să observăm, dreptul de vot nu constituie un privilegiu. În secolul XXI, într-un stat democratic, prezumpţia trebuie să joace în favoarea întăririi acestui drept în cea mai mare măsură așa cum este ilustrat, de exemplu, istoria parlamentară din Marea Britanie sau din alte ţări unde acest drept a fost în mod progresiv extind, de-a lungul secolelor, altor persoane decât unor indivizi aleși, grupuri de elită sau părţi din polulaţie având aprobarea puterii locale. Sufragiul universal este de acum înainte principiul de referinţă (Mathieu-Mohin, citată mai sus, § 51, X. c. Republica Federală a Germaniei, nr.2728/66, decizia Comisiei din 6 octombrie 1967 privind admisibilitatea, Anuarul Convenţiei, vol.10, p.339).

60.De altfel, drepturile consacrate de articolul 3 din Protocolul nr.1 nu sunt absolute. Există loc și pentru limitări implicite și statele contractante trebuie să știe să-și acorde o matjă de apreciere în materie.

61. Amploarea acestei marje din speţă a suscitat o dezbatere vastă. Curtea reafirmă că marja de apreciere în acest domeniu este mare (Mathieu-Mohin, citată mai sus, § 52 și, mai recent, Matthews c.Marea Britanie [GC], nr.24833/94, § 63, CEDO 1999-I, Labita c. Italiei [GC],nr.26772/95, § 201, CEDO 2000-IV și Podkolzina c. Letoniei, nr.46726/99, § 33, CEDO 2002-II). Există numeroase moduri de a organiza și de a face să funcţioneze sistemele electorale și o mulţine de diferenţe în interiorul Europei mai ales în evoluţia istorică, diversitatea culturală și gândirea politică care cere fiecărui stat contractant să incorporeze propria sa viziune în democraţie.

62. În același timp, Curţii îi aparţine să judece în ultim resort asupra observaţiei exigenţelor articolului 3 din Protocolul nr.1 ; trebuie să se asigure că limitările nu reduc drepturile despre care este vorba pentru a le atinge în substanţa lor și să le lipsească de efectivitatea lor, că ele urmăresc un scop legitim și că mijloacele folosite nu sunt disproporţionate (Mathieu- Mohin, § 52). Nici una din condiţiile impuse după caz nu trebuie să împiedice libera exprimare a poporului asupra a alegerii corpului legislativ – altfel spus, ele trebuie să reflecte, sau să nu contracareze, dorinţa de a menţine integritatea și efectivitatea unei proceduri electorale vizând să determine voinţa poporului prin intermediul sufragiului universal. Se poate, de exemplu, să se imagineze fixarea unei vârste minime în vederea asigurării că persoanele participante la procesul electoral să fie destul de mature sau, în anumite circumstanţe, eligibilitatea poate fi supusă unor criterii, cum ar fi rezidenţa, pentru a identifica persoanele care au legături destul de strânse sau continue cu ţara în discuţie sau nutresc un interes faţă de aceasta (Hilbe c. Lichtenstein (decembrie), nr.31981/96, CEDO 1999-VI, Melnitchenko c. Ucrainei, nr.17707/02, § 56, CEDO 2004-X). Orice derogare de la principiul de sufragiu universal riscă să saper validitatea democratică a corpului legislativ astfel ales și a legilor promulgate de acesta. Excluderea grupurilor sau categoriilor ale populaţiei trebuie, în consecinţă, să se concilieze cu principiile sous-tendant ale articolului 3 din Protocolul nr.1 (vezi, mutatis mutandis, Aziz c. Ciprului, ,nr. 69949/01, § 28, CEDO 2004-V).

2.Detinuţii

63. Prezenta cauză pune în lumină problema dreptului de vot a deţinuţilor condamnaţi care își ispășesc pedeapsa.

64. În trecut, anumite restricţii legate de anumite persoane condamnate, au fost admise de jurisprudenţa organismelor Convenţiei.

65.În câteva cazuri mai vechi, Comisia a considerat că legiuitorul putea să lipsească de drepturile lor politice persoanele condamnate pentru lipsă de spirit civic (grav abuz a dreptului de participare la viaţa publică în timpul celui de al doilea război mondial) și o persoană condamnată la 8 luni de închisoare pentru că a refuzat să se prezinte, pe baza convocării, să efectueze serviciul militar ; ea a făcut referire la ideea că anumite condamnări caracterizează injuria pentru un timp determinat, ceea ce poate fi luat în consideraţie de legiuitor cu privire la exercitarea drepturilor politice (nr.6573/74, decizie a Comisiei din 19 decembrie 1974, Decizii și Rapoarte (DR) 1, p.87 și nr.9914/82, decizie a Comisiei din 4 iulie 1983, DR 33, p.244). În cauza Patrick Holland c. Irlandei (nr.24827/94, decizie a Comisiei din 14 aprilie 1998 DR 93-B, P.15) în care reclamantul, condamnat la 7 ani de închisoare pentru posesie de exploziv, era în fapt privat de dreptul de vot, date fiind dispoziţiile care nu permiteau unui deţinut să voteze în închisoare, Comisia a hotărât că suspendarea dreptului de a vota nu împiedică libera exprimare a opiniei poporului asupra alegerii corpului legislativ și nu poate fi considerat ca arbitrar având în vedere circumstanţele.

66.Curtea însăși a respins plângerea privind imposibilitatea de a vota lezând un deputat și decurgând din condamnarea acestuia la o interdicţie de exercitare a funcţiilor publice timp de doi ani , pronunţată de un magistrat, complementar la condamnarea de trei ani de închisoare pentru infracţiuni fiscale (M.D.U. c.Italiei, nr.58540/00, decizie din 28 ianuarie 2003).

67. Guvernul susţine că decizia camerei, care a judecat încălcarea în ceea ce privește interdicţia care lovește în speţă reclamantul, un deţinut condamnat la o pedeapsă pe viaţă, este un reviriment de jurisprudenţă neașteptată în raport cu cauzele care tocmai au fost citate.

68.Curtea precizează, totuși, că este prima ocazie când ea trebuie să examineze o privare generală și automată de dreptul de vot pentru deţinuţii condamnaţi. Ea arată că, în cauza Patrick Holland (decizie mai sus citată), cea în care faptele se apropie cel mai mult de circumstanţele speţei, Comisia s-a limitat a cerceta dacă interdicţia era arbitrară și a omis să se aplece asupra celorlalte aspecte ale criteriului elaborat de Curte în decizia Mathieu-Mohin, și anume, legitimitatea scopului urmărit și proporţionalitatea măsurii. Din acel moment, Curtea nu a acordat o importanţă determinantă acestei decizii. Din acest motiv constatarea încălcării la care a ajuns camera nu este în contradicţie cu o decizie anterioară a Curţii ; dimpotrivă, camera s-a străduit să aplice precedentul pe care-l constituie decizia Mathieur-Mohin faptelor cu care a fost sesizată.

69. În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea subliniază mai întîi că deţinuţii, în general, continuă să se bucure de toate drepturile și libertăţile fundamentale garantate de Convenţie, cu excepţia dreptului la libertate atunci când o detenţie regulată intră în mod expres în câmpul de aplicare al articolului 5 din Convenţie. De exemplu,deţinuţii nu pot fi supuși la rele tratatmente sau la pedepse sau la condiţii inumane sau degradante, interzise de articolul 3 din Convenţie ( a se vedea printre altele, Kalașnikov c.

Rusiei, nr.47095/99, CEDO 2002-VI, Van der Ven c. Olanda, nr.50901/99, CEDO 2003-II) ; ei continuă să se bucure de dreptul la respectarea vieţii familiale (Ploski c. Poloniei, nr.26761/95, 12 noiembrie 2002, X. c. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nr.9054/80, decizie a Comisiei din 8 octombrie 1982, DR 30, p.113), de dreptul la libertatea de exprimare (Yankov c. Bulgariei, nr.39084/97, §§ 126-145, CEDO 2003-XII (extrase), T.c. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nr. 8231/78, raportul Comisiei, 12 octombrie 1983, DR 49, p.5, §§ 44-48), de dreptul de a practica religia lor (Poltoratski c.

Ucrainei, nr.38812/97, §§ 167-171, CEDO 2003-V), de dreptul de a avea acces efectiv la un avocat sau la un tribunal în baza articolului 6 (Campbell și Fell c. Regatul Unit al Marii Britanii ș Irlandei de Nord, decizia din 28 iunie 1984, seria A, nr.80, Golder c. Regatul Unit al Marii Britanii ș Irlandei de Nord, decizia din 21 februarie 1975, seria A, nr.18), de dreptul la respectarea corespondenţei (Silver și alţii c. Regatul Unit al Marii Britanii ș Irlandei de Nord, decizia din 25 martie 1983, seria A, nr.61) și de dreptul de a se căsătorii (Hamer c.

Regatul Marii Britanii și Irlandei de Nord, nr.7114/75, raportul Comisiei, 13 decembrie 1979, DR 24, p.5, Draper c.Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nr.8186/78, raportul Comisiei, 10 iulie 1980, DR 24, p.72). Orice alt fel de restricţie la alte drepturi trebuie să fie justificată, chiar dacă o astfel de justificare poate să se bazeze pe considerentele de securitate, mai ales cu privire la prevenirea crimei și apărarea ordinii, care decurg inevitabil din circumstanţele detenţiei (a se vedea, de exemplu, cauza Silver și alţii mai sus citată, §§ 99-105, în care s-au judecat restricţii generale la dreptul deţinuţilor de a coresponda, contrar articolului 8 dar unde interceptarea anumitor scrisori care conţineau ameninţări sau alte referiri care pot fi contestate a fost considerată justificată în scopul prevenirii infracţiunilor penale și a apărării ordinii).

70. Nu mai este vorba ca un deţinut să fie decăzut din drepturile sale garantate de Convenţie doar pentru simplul fapt că el se găsește închis ca urmare a unei condamnări. Nu există nici un loc în sistemul Convenţiei care recunoaște toleranţa și deschidere către înţelepciune ca niște caracteristici ale unei societăţi democratice, pentru o privare automată a dreptului de vot care să se bazeze doar pe ceea ce ar putea ofensa opinia publică.

71. Această normă de toleranţă nu împiedică o societate democratică să ia măsuri pentru a se proteja împotriva activităţilor care urmăresc distrugerea drepturilor și libertăţilor enunţate de Convenţie. Articolul 3 din Protocolul nr.1 care consacră capacitatea individului să aibă influenţă asupra componenţei corpului legislativ, nu exclude decât restricţii la drepturile electorale aplicate unui individ care, de exemplu, a comis grave abuzuri în exercitarea funcţiilor publice sau al cărui comportament a ameninţat de a șubrezi starea de drept sau bazele democraţiei (a se vedea, de exemplu, nr.6573/74, decizie mai sus citată și, mutatis mutandis, Glimmerveen și Hagenbeek c. Olandei, cererile nr.8348/78 și 8406/78, decizie a Comisiei din 11 octombrie 1979, DR 18, p.198 sau Comisia a declarat ca inadmisibilă cererile privind refuzul de a autoriza reclamanţii, șefii unei organizaţii interzise proferând rasismul și xenofobia, să se prezinte la alegeri).Nu trebuie, totuși, să recurgem prea ușor la măsura riguroasă care înseamnă privarea de drept de vot ; de altfel, principiul proporţionalităţii cere existenţa unei legături care se poate discerne și este suficient între sancţiune și comportament ca și situaţia persoanei lezate. Curtea ia act de recomandarea Comisiei de la Veneţia conform căreia suprimarea drepturilor politice trebuie să fie pronunţată de o instanţă printr-o decizie specifică (paragraful 32 de ma sus). Ca și în alte contexte o instanţă independentă aplicând o procedură în contradictoriu oferă o garanţie solidă faţă de arbitrar.

3. Aplicaţie în speţă

72.Pentru a rezolva prezenta cauză Curtea reamintește că reclamantul, condamnat la o pedeapsă de închisoare pe viaţă pentru crimă, a fost decăzut din dreptul de vot în timpul detenţiei sale în virtutea articolului 3 din legea din 1983, care se aplică persoanelor condamnate care își ispășesc o pedeapsă privativă de libertate. Guvernul crede că această cameră a fost în eroare deoarece ea a apreciat în abstract compatibilitatea legislaţiei cu Convenţia fără a cerceta dacă faptul de a retrage dreptul de vot reclamantului, care a fost condamnat pentru o infracţiune gravă la o pedeapsă de închisoare pe viaţă, antrena și o încălcare.Curtea nu acceptă această critică. Cererea formulată de reclamant nu este în nici un caz un actio popularis. Într-adevăr, reclamantul a fost atins într-un mod direct și imediat de dispoziţia legislativă de care el se plânge, și, în aceste condiţii, pe bună dreptate, camera a examinat compatibilitatea acestei măsuri cu Convenţia, fără să se preocupe de problema de a ști dacă, în cazul în care legea a fost redactată altfel decât în termenii compatibili cu Convenţia, reclamantul ar fi putut totuși să fie privat de dreptul de vot.Divisional Court a examinat și ea compatibilitatea măsurii litigioase cu Convenţia. Nu ar fi în nici un caz corect să se presupună de către Curte că, dacă Parlamentul ar îmbunătăţi legea în vigoare, restricţiile la dreptul de vot ar continua totuși să se aplice condamnaţilor închiși pe viaţă care au terminat de ispășit partea pedepsei cu executare reală sau să tragă concluzia că un astfel de amendament ar trebui să fie în mod necesar compatibil cu articolul 3 din Protocolul nr.1.

73. Curtea va cerceta dacă acestă măsură în litigiu vizează un scop legitim și îmbracă un caracter proporţionat faţă de principiile definite mai sus.

a. Scop legitim

74. Curtea reamintește că, contrar altor dispoziţii ale Convenţiei, articolul 3 din protocolul nr.1 nu precizează și nici nu limitează scopurile pe care o restricţie trebuie să le vizeze. O mare varietate de scopuri poate deci să se regăsească compatibilă cu acesta(a se vedea, de exmplu, Podkolzina, mai sus citată,§ 34). Guvernul fait valoir că măsura în cauză are ca finalitate prevenirea crimei, deoarece ea sancţionează comportamentul deţinuţilor condamnaţi, ca și acela de a întări sensuș civic și respectarea statului de drept. Curtea amintește că la momentul în care legislaţia mai recentă a fost adoptată, Guvernul a declarat că interdicţia care lovește deţinuţii condamnaţi are ca obiect să le dea o pedeapsă suplimentară. Aceeași a fost și poziţia adoptată de ministru în timpul procedurii interne pornită de reclamant. Dacă presupunem că intenţia primară la nivel intern a fost aceea de a samcţiona, se poate totuși considera ca decurgând implicit din referinţele decăderii din drepturi deoarece această măsură tinde să îndemne la un comportament civic.

75. Respingând ideea că a băga la închisoare în urma unei condamnări antrenează decăderea din drepturi altele decât dreptul la libertate, și, în special, afirmaţia conform căreia a vota este un privilegiu și nu un drept (paragraful 59 de mai sus), Curtea admite că articolul 3 din legea din 1083 poate să treacă pentru a atinge scopurile arătate de Guvern. Ea reamintește că această cameră a exprimat rezerve în ceea ce privește validitatea acestor scopuri și a citat în sprijinul ei opinia exprimată de majoritatea judecătorilor de la Curtea Supremă din Canada în cauta Sauve nr.2(paragrafele 44-47 din decizia camerei). Totodată, pot exista câteva îndoieli în ceea ce privește eficienţa recursului la interdicţia de a vota pentru a-și atinge scopurile, Curtea nu găsește în circumstanţele cauzei nici un motiv de a exclude aceste scopuri pe motiv că ele nu pot fi apărate sau incompatibile în sine cu dreptul garantat de articolul 3 din Protocolul nr.1.

b. Proproţionalitate

76. Curtea reamintește că această cameră a judecat măsura în cauzădisproporţionată mai ales că era vorba de o interdicţie care lovește în mod automat toţi deţinuţii condamnaţi, având efecte arbitrare și neputând să treacă ca pedepsind reclamantul din momentul în care acesta și-a terminat de ispășit partea din pedeapsă care trebuie să răspundă imperativelor de represiune și de dissuassion (tariff).

77. Guvernul susţine că măsura este proporţionată. Observă mai ales că nu privește decât un număr de 48.000 de deţinuţi (și nu 70.000 așa cum s-a indicat în decizia camerei care a omis de a scădea persoanele în arest preventiv, scutite de interdicţie) și că ea este în realitate puţin aplicată deoarece nu atinge decât persoanele recunoscute ca vinovate de delicte destul de grave pentru a fi condamnate la o pedeapsă privativă de libertate, și nu cele care se găsesc în arest preventiv sau încarcerate pentru atingere adusă autorităţilor din justiţie sau neplata unei amende. Cu privire la acest ultim aspect Guvernul din letonia a pus, de asemenea, accentul pe faptul că, în statele semnatare, a băga pe cineva la închisoare este folosită ca un ultim recurs în justiţia penală (paragraful 55 de mai sus). Curtea, în primul rând, nu consideră că diferenţa numerică menţionată pote fi decisivă. Rămâne faptul că numărul despre care este vorba este ridicat și deci nu se poate afirma că interdicţia în cauză are un efect neglijabil. În al doilea rând, dacă este adevărat că anumite categorii de deţinuţi scapă acestei interdicţii, aceasta privește o parte mare de persoane încarcerate și tot felul de pedepse cu închisoarea, mergând de la o zi de închisoare la închisoare pe viaţă și infracţiuni mergând de la acte relativ minore la actele cele mai grave. Printre altele, Curtea observă că și autorii delictelor suficient de grave pentru a conduce la o pedeapsă cu închisoarea fermă nu sunt privaţi de dreptul de vot decât dacă judecătorul de fond decide să pronunţe o astfel de pedeapsă și nu să aleagă o altă formă de sancţionare, fie o pedeapsă de interes general. Se poate spune că atunci când pronunţă condamnarea jurisdicţiile penale din Marea Britanie și din Țara Galilor nu menţionează deloc lipsirea de dreptul de vot și nu apare, dincolo de faptul că o instanţă a judecat corespunzător să dea o pedeapsă privativă de libertate, că există o legătură directă între actele comise de către un individ și retragerea dreptului de vot care îl lovește pe acesta.

78. Guvernul subliniază amploarea marjei de apreciere argumentând că atunci când nici un consens manifest nu se aplică în statele semnatare, atunci când legiuitorul și instanţele naţionale au examinat problema, trebuie să fie în ordinea firească a lucrurilor posibilitatea de privare de dreptul de vot a oricărei persoane al cărui comportament a fost suficient de gravă pentru a i se aplica o pedeapsă cu închisoarea.

79. În ceea ce privește greutatea de a fi în acord cu poziţia adoptată de puterile legislative și judiciare din Marea Britanie, nimic nu arată că Parlamentul a căutat vreodată să cântăreascâ diferitele interese prezente sau să aprecieze proporţionalitatea unei interdicţii totale de a vota care vizează deţinuţii condamnaţi. Problema a fost examinată, cu certitudine, de către Conferinţa multipartită a deputaţilor care s-a ţinut în 1968 privind legea electorală și care a recomandat, în unanimitate, de a nu permite ui deţinut condamnat, să voteze. Este, de asemenea, adevărat, că grupul de lucru care a preconizat amendarea legii pentru a permite deţinuţilor condamnaţi să voteze a luat act de avizul exprimat de guvernele succesive conform cărora deţinuţii condamnaţi și-au pierdut autoritatea morală necesară pentru a vota, și deci, nu a recomandat modificarea legislaţiei pentru aceștia din urmă. Poate se consideră că, pronunţându-se așa cum a și făcut-o, și anume, exceptând deţinuţii care nu sunt condamnaţi de la restricţia la dreptul de a vota, Parlamentul, a recunoscut implicit, necesitatea de a menţine această restricţie pentru deţinuţii condamnaţi. Totuși, nu s-ar putea spune că deputaţii au ţinut o dezbatere de fond asupra punctului de a ști dacă se justifica încă, în lumina politicii penale moderne și a normelor în vigoare în materie de drepturile omului, să se aplice o astfel de restricţie generală la dreptul de a vota al deţinuţilor.

80. Reiese, de asemenea, din decizia Divisional Court că natura restricţiilor care se impun după caz dreptului de vot a deţinuţilor condamnaţi este în general considerată ca o problemă care ţine de Parlament și nu de instanţele naţionale. De aceea această jurisdicţie nu a apreciat proporţionalitatea măsurii. Se poate nota, de asemenea, că ea a găsit un sprijin în decizia dată de Curtea de Apel federală în cauza Sauve nr.2, decizie care ulteiror a fost anulată de Curtea Supremă din Canada.

81. În ceea ce privește exitenţa sau nu a unui consens în sânul statelor semnatare, Curtea notează că, deși există un anumit dezacord cu privire la situaţia legală în câteva state, Marea Britanie nu este, incontestabil, singura ţară care aplică privarea tuturor deţinuţilor condamnaţi de dreptul de vot. Se poate spune, de asemenea, că legea britanică are o influenţă mai puţin mare decât cea din alte state. Într-adevăr, nu numai excepţiile sunt prevăzute pentru persoanele condamnate la o pedeapsă cu închisoarea pentru atingere adusă autorităţilor din justiţie sau pentru neplata unei amende, dar și, faţă de ce se petrece în anumite ţări, incapacitatea legală de a vota este ridicată imediat ce persoana iese din închisoare. Totuși, rezultă că doar o minoritate de înalte părţi contractante retrag în totalitate dreptul la vot deţinuţilor condamnaţi sau nu prevăd nici o dispoziţie care să permită deţinuţilor să voteze. Chiar conform cifrelor Guvernului numărul de state în acest caz nu depășește cifra 13. Indiferent ce ar fi, faptul că nu se poate discerne nici o apropiere europeană comună în materie nu trebuie să fie determinantă pentru problema care trebuie rezolvată.

82. Curtea reafirmă, că dacă marja de apreciere este largă, ea nu este nelimitată. În plus, cu toate că situaţia a fost puţin îmbunătăţită prin legea din 2000, care a acordat pentru prima dată dreptul de vot persoanelor în detenţie provizorie, articolul 3 din legea din 1983 rămâne un instrument fără nuanţe, care lipsește de dreptul de vot, garantat de Convenţie, un mare număr de indivizi și în acest mod nediferenţiaţi.. Această dispoziţie implică o restricţie globală tuturor deţinuţilor condamnaţi care își ispășesc pedeapsa și se aplică în mod automat acestora, indiferent de durata pedepsei și independent de natura sau de gravitatea infracţiunii pe care au comis-o și indiferent de situaţia lor personală. Trebuie să considerăm că o astfel de restricţie generală, automat și indiferenciees la un drept consacrat de Convenţie și care îmbracă o importanţă crucială trecând peste o marjă de apreciere acceptabilă, oricât de largă ar fi ea și ea este incompatibilă cu articolul 3 din Protocolul nr.1.

83. În ceea ce privește observaţiile Guvernului relativ la faptul că această cameră nu a indicat ce restricţii la dreptul de vot a deţinuţilor condamnaţi ar putea fi compatibile cu Convenţia. Curtea notează că ea are în principiu pentru funcţia de a judeca asupra compatibilităţii cu Convenţia măsuri existente.Decizia de a alege în cauza respectivă îi aparţine șefului statului în discuţie, sub rezerva controlului Comitetului de Miniștri, măsurile pe care să le folosească în ordinea sa juridică naţională pentru a se achita de obligaţia sa cu privire la articolul 46 din Convenţie (a se vedea, printre altele, Assanidze c. Georgiei [GC], nr. 71503/01, § 202, CEDO 2004-II, Ocalan c. Turciei [GC], nr.46221/99, § 2002, CEDO 2005-...). În cauzele în care a pus concluzia că există o încălcare structurală, Curtea a indicat tipul de măsuri susceptibile de a fi luate pentru a pune un termen situaţiei constatate și de a ajuta statul pârât să-și îndeplinească obligaţiile sale conform articolului 46 (a se vedea, de exemplu, Broniowski c . Poloniei [GC], nr.31443/96, §§ 193-194, CEDO 2004-...). În alte cauze deosebite, se întâmplă că însăși natura încălcării constatate nu oferă în mod real o alegere printre diferite moduri de măsuri proprii de remediere, caz în care Curtea poate decide să nu indice decât o singură măsură de acest tip (Assanidze, mai sus citată, § 202).

84. Într-o cauză ca și speţa de faţă, în care statele semnatare au adoptat un anumit număr de metode diferite pentru a trata problema dreptului de vot a deţinuţilor condamnaţi, Curtea trebuie să se limiteze să determine dacă restricţia aplicată tuturor deţinuţilor condamnaţi care își ispășesc pedeapsa dincolo de o marjă de apreciere acceptabilă și să lase legiuitorul să aleagă mijloacele de a garanta drepturile enunţate în articolul 3 din Protocolul nr.1 (a se vedea, de exemplu, cauzele în care este vorba despre procedurile care guvernează menţinerea în detenţie a deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă, care arată că jurisprudenţa Curţii și legislaţia naţională au evoluat progresiv : Thynne, Wilson și Gunnell c. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, decizia din 25 octombrie 1990, seria A nr.190-A, Singh c. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, decizia din 21 februarie 1996, Culegere 1996-1, Stafford c. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [GC], nr.46295/99, CEDO 2002-IV).

85.Curtea spune că există încălcare a articoluli 3 din Protocolul nr.1.

II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENȚIE

86. Reclamantul invocă faptul că a fost obiectul, ca deţinut condamnat, a unei discriminări care este în contradicţie cu articolul 14, care dispune :

„Bucuria de a beneficia de drepturilor și libertăţilor recunoscute în (...) Convenţie trebuie să fie asigurată, fără nici o distincţie, bazată mai ales pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, originea naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naștere sau orice altă situaţie”.

87. Având în vedere concluzia sa de mai sus privind articolul 3 din protocolul nr.1, Curtea consideră în felul camerei că nici o problemă distinctă nu se pune din unghiul articolului 14.

III. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII ARTICOLULUI 10 DIN CONVENȚIE

88. Reclamantul susţine că privarea de dreptul de vot îl împiedică să-și exercite dreptul la libertatea de exprimare garantat de articolul 10, care dispune în pasajele sale pertinente :

„1.Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare(...).

2. Exercitarea acestor libertăţi comportant obligaţii și responsabilităţi poate fi supusă unor anumite formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integrităţii teritoriale sau siguranţei publice, apărării ordinii și prevenirea crimelor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor celuilalt, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea și imparţialitatea puterii judiciare”.

89. Curtea consideră că articolul 3 din Protocolul nr.1 constituie o lex specialis pentru exercitarea dreptului de vot și spune, ca și camera, că nici o problemă distinctă nu este prezentată în speţă pe terenul articolului 10.

IV. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

90. În termenii articolului 41 din Convenţie,

„Dacă declară Curtea că a existat încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul naţional a părţii semnatare nu permite ștergerea decât într-un mod imperfect a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie exhitabilă”.

Daune

91. Reclamantul cere 5.000 lire sterline (GPB) ca reparaţie a suferinţelor și a depresiei provocate de încălcarea invocată.

92. Guvernul consideră că o eventuală constatare de încălcare ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă pentru reclamant. Consideră cu titlu subsidiar că, ar trebui Curtea să aloce o sumă, care să nu depășească 1.000 GBP.

93. Camera a conchis astfel (paragraful 60 din hotărârea camerei):

„Curtea va examina pe urmă pretenţiile reclamantului privind cheltuielile și costurile pe care le-a expus personal în timpul procedurii. În ceea ce privește prejudiciul moral, ea declară că punerea în aplicare, în timp util, a măsurilor pe care le va considera corespunzătoare, va aparţine Guvernului britanic pentru satisfacerea obligaţiei care îi revine de a asigura dreptul la vot în conformitate cu prezenta hotărâre. În aceste condiţii ea consideră că acest lucru poate însemna oferirea reclamantului a unei satisfacţii echitabile pentru încălcarea constatată în speţă”.

94. Mai mult, Marea Cameră, nu alocă nici o sumă cu titlu de daune morale.

B.Cheltuieli și costuri

95. Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor prezentate în timpul procedurii în faţa Înaltei Curţi și a Curţii de Apel în scopul redresării în ordinea juridică naţională încălcarea drepturilor sale, și anume, onorariile și costurile soliciters și a consilierilor săi în faţa Înaltei Curţi, fie 25 115,82 GBP, și în faţa Curţii de Apel, fie 13 203,64 GBP. Pentru procedura de la Strasbourg el a cerut în faţa camerei 18 212,50 GBP pentru onorarii și cheltuieli ale soliciters și a consilierului său. În ceea ce privește procedura în faţa Marii Camere de la pronunţarea hotărârii de către cameră, reclamantul cere printre altele cu titlu de onorarii și cheltuieli rambursarea a 20 503,75 GBP care se descompune în 7.800 GBP pentru 26 de ore de lucru (300 GBP pe oră), 1.650 GBP pentru 55 de scrisori și comunicări telefonice (30 GBP fiecare), 1.653,75 GBP taxe pe valoarea adăugată (TVA), 8.000 GBP pentru onorariul consilierului său pentru cele două zile de audieri și 20 de ore de lucru plus 400 GBP TVA. El solicită, în sfârșit, 300 GBP cheltuieli diverse (telefon și altele).

96. Guvernul susţine că, reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară în timpul procedurii naţionale, el nu a avut în realitate nici un fel de costuri. Cu atât mai mult că reclamantul se pare că reclamă sume care nu au acoperire pentru asistenţa judiciară, Guvernul consideră că astfel de costuri suplimentare nu pot trece ca fiind necesare sau rezonabile în ceea ce privește totatul lor și nu este cazul să se acorde rambursarea lor.În ceea ce privește costurile suplimentare cerute pentru procedura în faţa Marii Camere la Strasbourg, Guvernul consideră execsivă suma/oră de 300 GBP facturată pentru solicitor (avocat) ca și tariful forfetar indicat pentru corespondenţă. El consideră că nu trebuie acordat mai mult de 4.000 GBP pentru onorariul avocatului. Pentru cei din consiliu tariful orar este, de asemenea, exagerat, ca și numărul de ore numărate pentru pregătirea pledoariei extrem de scurte.Guvernul consideră că nu trebuie rambursată o sumă mai mare de 3.000 GBP.

97. Camera a concluzionat astfel (paragrafele 63 și 64 din hotărârea camerei) :

„Curtea reamintește că în baza articolului 41 din Convenţie ea rambursează cheltuielile și costurile care pot fi stabilite ca reale și necesare și că aceastea au un total rezonabil ( a se vedea Nikolova c. Bulgariei [GC],nr.31195/96, § 79, CEDO 1999-II, și Smith și Grady c. Marii Britanii (satisfacţie echitabilă), nr.33985/96 și 33986/96, §28, CEDO 2000-IX). Aceasta poate îngloba cheltuielile aferente procedurii naţionale reale și necesare prezentate pentru a preveni sau a redresa faptul judecat ca o încălcare a Convenţiei (vezi, de exemplu, I.J.L. și alţii c. Marii Britanii (satisfacţie echitabilă), nr.29522/95, 30056/96 și 30574/96, § 18, din 25 septembrie 2001). Totodată, deoarece cheltuielile pe care reclamantul le-a angajat pentru reprezentarea sa în faţa Înaltei Curţi și a Curţii de Apel pentru a contesta pierderea dreptului de vot au fost acoperite de asistenţa judiciară, s-ar putea spune că el nu ascos acești bani din buzunarul propriu ; de altfel, el nu a arătat că a trebuit sau trebuie să plătească alte sume reprezentanţilor săi cu acest titlu. Reclamantul nu ar fi știut să folosească prezentarea acestei cereri în faţa Curţii pentru a cere aumele care depășesc baremurile de asitenţă judiciară internă.

În ceea ce privește cheștuielile din procedura de la Strasbourg, Curtea ia notă de obiectivele Guvernului și constată că sumele reclamate pot fi considerate ca exagerate și ridicate : reclamantul face vorbire de trei zile de prezenţă pentru o audiere care a durat o dimineaţă și nici nu repartizează cheltuielile după natura muncii îndeplinite de avocatul său. În schimb, dacă este adevărat că multe dintre cererile sale au fost declarate inadmisibile, reclamantul s-a plâns în special de privarea dreptului de vot, lecru asupra căruia era concentrată apărarea sa și a obţinut câștig de cauză sun unghiul articolului 3 din Protocolul nr.1. Nu se aplică deci nici o deducţie cu acest titlu. Ținând cont de suma totală pentru asistenţa judiciară vărsată către Consiliul Europei și având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea alocă 12.000 EUR TVA inclus, pentru costuri și cheltuieli. În ceea ce privește cheltuielile pe care reclamantul afirmă că le-a chletuit el-însuși pentru a prezenta cererea, Curtea notează că acestea nu sunt repartizate dar, recunoscând că reclamantul a trebuit să-și asume anumite cheltuieli, îi alocă suma de 144 EUR”.

98. Curtea confirmă concluzia camerei conform căreia nu trebuie să se acorde o sumă pentru cheltuielile aferente procedurii naţionale. De altfel, deși pregătirea audierii în faţa Marii Camere și prezentarea acesteia reprezintă o muncă importantă, ea judecă că sumele cerute pentru perioada posterioară pronunţării deciziei camerei sunt excesive și nu sunt rezonabile. Ținând cont de suma vărsată de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară, suma alocată pentru cheltuieli și costuri este de 23.000 EUR, TVA inclus. În ceea ce privește cheltuielile diverse cheltuite de reclamant, care nu le-a repartizat în nici un fel, ea alocă 200 EUR.

C. Interese moratorii

99. Curtea consideră ca potrivită de a calcula rata dobânzilor moratorii pe rata intereselor de la nivelul dobânzii de împrumut minimal a Băncii Centrale Europene, majorat cu trei procente.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

Decide cu 12 voturi pentru,5 contra, că există încălcare a articolului 3 din Protocolul nr.1 din Convenţie ;

Decide,în unanimitate, că nici o altă problemă distinctă nu se pune sub unghiul articolului 14 din Convenţie ;

Decide, în unanimitate, că nici o altă problemă distinctă nu se pune sub unghiul articolului 10 din Convenţie ;

Decide, în unanimitate, că această constatare de încălcare constituie un fel de satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suportat de reclamant ;

Decide, cu 12 voturi pentru 5 contra, că :

a)statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în următoarele trei luni, următoarele sume, care se vor converti în lire sterline, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii :

i) 23.000 EUR (douăzecișitrei mii) cu titlu de cheltuieli și costuri prezentate de reclamant în timpul procedurii în faţa Curţii ,

ii) 200 EUR (douăsute) cu titlu de cheltuieli și costuri prezentate de reclamant ;

b) numărând de la expirarea așa zisului termen și până la scadenţă aceste sume se vor majora cu o dobândă simplă de întârziere egală cu cea pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană practicată în această perioadă, la care se vor adăuga trei puncte procentuale ;

Respinge, în unanimitate, cererea pentru celelalte pretenţii privind reparaţia echitabilă.

Redactată în franceză și în engleză apoi pronunţată în ședinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 6 octombrie 2005.

La hotărârea de faţă se găsesc atașate, în conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenţie și 74 § 2 din regulament, expunerile de opinii, următoare :

- opinia concordantă (în sensul majorităţii) a domnului M.Caflisch ;

- opinia concordantă comună a doamnei Tulkens și a domnului Zagrebelsky ;

- opinia separată comună domnului Wildhaber, Costa, Lorenzen, Kovler și Jebens ;

- opinia separată a domnului Costa.

OPINIA CONCORDANTĂ( ÎN SENSUL MAJORITĂȚII) A DOMNULUI JUDECĂTOR CAFLISCH

(traducere)

1.Sunt de acord în ansamblu atât cu concluzia Curţii ca și cu raţionamentul său. Aș dori, totuși, să comentez câteva din argumentele prezentate de Guvernul pârât și de un intervenient. Voi adăuga apoi câteva cuvinte cu privire la restricţiile care pot sau nu pot fi aduse drepturilor individuale garantate de articolul 3 din Protocolul nr.1.

2.Domnește, poate, în statele democratice contemporane o prezumţie în favoarea sufragiului universal. Acest lucru nu înseamnă că statul nu poate să restrîângă dreptul de vot, de a alege și de a se prezenta la alegeri, și, se poate, ca statele contractante să se bucure în materie de o marjă de apreciere „extinsă” – chiar dacă această expresie nu vrea să zică mare lucru doar să se facă auzit că statele dispun de o anumită libertate de acţiune. Restricţiile la dreptul în discuţie trebuie să aibă și anumite limite: și aici Curtea poate să decidă mai mult decâr părţile contractante dacă o restricţie dată este compatibilă cu dreptul individual de votare, de a alege și de a se prezenta la alegeri. Pentru a tranșa problema Curtea trebuie să examineze scopul legitim vizat de măsura de excludere și proporţionalitatea acesteia din urmă (vezi Mathieu-Mohin și Clerfayt c. Belgiei, decizia din 2 martie 1987, seria A nr.113, p.23, § 52). Altfel spus, în termeni generali, ar fi fost mult mai util de a spune că măsurile de excludere trebuie să fie „rezonabile” în loc să se refere la o marjă de apreciere „extinsă”.

3.Se pare, că Guvernul pârât nu a apreciat așa cum trebuie și Guvernul leton, intervenient, și mai puţin. Guvernul britanic a arătat că hotărârea camerei nu se potrivește cu abordarea observată de organismele Convenţiei și nu a fost niciodată sugerat faptul că tipul de restricţii impus Marii Britanii ar vrea probleme (paragraful 47 din decizie) ; s-a arătat, de asemenea, că problema a fost examinată într-o manieră aprofundată de către instanţele naţionale care au aplicat principiile Convenţiei reluate în Legea din 1998 privind drepturile omului. Astfel, el a criticat Camera pentru că a formulat propriile concluzii în loc să urmeze tradiţiile naţionale sau punctul de vedere al instanţelor interne. Acest argument a fost reluat și împins un grad mai departe de către Guvernul leton care a afirmat (paragraful 55 din decizie) : Curtea nu are competenţă pentru a substitui propriile vederi cu cele ale unei ţări democratice asupra punctului de a ști ceea ce este în interesul superior al democraţiei. Această afirmaţie atrage după sine două observaţii : în primul rând, nu este o problemă de „interes superior” ci o problemă de drept la care trebuie să răspundem aici ; în al doilea rând, și acest lucru este mult mai important, dacă teza letonă era admisă acest lucru ar însemna că tot ceea ce poate face Curtea este de a merge pe urmele autorităţilor naţionale. Eu nu pot accepta o astfel de idee. Marja de apreciere a statelor contractante poate, așa cum s-a și spus, să fie relativ extinsă în domeniul acoperit de articolul 3 ; totuși, determinantul limitelor acestei marje n-ar fi abandonarea în favoarea statului în cauză ci trebuie supus unui „control european”.

4.Guvernul britanic a pretins, de asemenea, că politica care stă la baza legislaţiei pertinente este așezat pe o tradiţie în mod expres aprobată de către Parlament, în ultimă instanţă din momemtul adoptării legii din 2000 privind reprezentarea poporului. El a criticat camera deoarece a apreciat această legislaţie în abstract fără să ţină seama de faptele cauzei, căci, chiar dacă Marea Britanie trebuia să amendeze legea și să limiteze aplicarea sa persoanelor care au comis crimele cele mai grave, reclamantul condamnat pentru omor ls o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă, rămânea fără dreptul de vot. Din acel moment,Guvernul a estimat constatarea încălcării ca fiind rezultatul surprinzător susceptibil de a răni multe persoane (paragrafele 47 și 49 din decizie).Se poate întâmpla, dar deciziile Curţii nu vizează să placă sau nu publicului ci să apere principii privind drepturile omului.

5.De altfel, Guvernul britanic a susţinut că în speţă, privarea de dreptul de vot va contribui la prevenirea și la reprimarea crimelor și, prin aceasta, la întărirea simţului civic (paragraful 50 din decizie). Eu mă îndoiesc tare. Mă gândesc, dimpotrivă, că participarea la procesul democratic poate să constituie un prim pas către resocializare.

6.În sfârșit, s-a avansat ideea că situaţia din Marea Britanie s-a îmbunătăţit substanţial datorită adoptării Legii din 2000 privind reprezentarea poporului, în special pentru că această lege autorizează votul persoanelor în arest preventiv (paragraful 51 din decizie). Acest argument pare eronat. Persoanele deţinute provizoriu beneficiază de prezumpţia de nevinovăţie în baza articolului 6 § 1 din Convenţie. Distrugând prezumpţia privând acești indivizi de dreptul de vot echivalează cu o încălcare a acestei dsipoziţii. Noua Lege a avut ca efect unic, în această privinţă, să împiedice atingeri la prezumpţia de nevinovăţie.

7.Ar fi util ca, după ce a dispus că există încălcare a articolului 3 din Protocolul nr.1 Curtea să indice anumiţi parametri de respectat de către statele democratice atunci când limitează participarea la vot sau la alegeri. Acești parametri ar trebui, după mine, să cuprindă următoarele elemente :

a) Măsurile de privare de dreptul de vot susceptibile de a fi luate trebuie să fie prevăzute de lege.

b) Această lege să nu fie generală : ea nu poate, pur și simplu, să priveze de dreptul de vot autorii tuturor infracţiunilor sancţionate cu o pedeapsă cu închisoarea fără suspendare. Altfel spus, ea nu trebuie să se aplice decât la infracţiunile grave, așa cum este indicat cu titlu just în Comisia de la Veneţia în Codul său de bună conduită în materie electorală (paragraful 32 din decizie). Nu trebuie să ne mulţumim să afirmăm că orice persoană care execută o pedeapsă cu închisoarea a rupt contractul social.

c) Legea în discuţie trebuie să prevadă că privarea de dreptul de vot, pedeapsă accesorie, vine de la judecător și nu de la executiv. Acest element se regăsește, el-însuși, în Codul bunei conduite adoptată de Comisia de la veneţia.

d) În sfârșit, și probabil acesta este punctul esenţial pentru cauza prezentă, în statele contractante unde pedeapsa poate avea o parte punitivă (de convingere și de represiune) și o perioadă de detenţie bazată pe riscul pe care l-ar comporta eliberarea deţinutului, privarea de dreprtul de vot, de a alege și de a fi ales trebuie să se limiteze la partea punitivă și nu trebuie să se extindă la restul pedepsei. În speţă, acest raţionament pare să fie confirmat prin faptul că reprimarea este unul din raţiunile invocate de legiuitorul britanic pentru a justifica legislaţia în cauză, a se vedea motivul fundamental. Din acel moment, acest motiv pierde orice pertinenţă atunci când un individ nu mai este în detenţie dintr-un motiv punitiv. Acesta este, după părerea mea, principalul argument care să conducă la concluzia de încălcare a articolului 3 din Protocolul nr.1.

8.Două dintre cele patru elemente mai sus citate figurează în Codul de bună conduită a Comisiei de la Veneţia. Eu o spun nu pentru că eu gândesc că acest Cod este unul de cnstrângere, dar, pentru că, în speţă aceste elemente sunt numai și numai pertinente.

OPINIA CONCORDANTĂ COMUNĂ A DOAMNEI TULKENS ȘI A DOMNULUI ZAGREBELSKY, JUDECĂTORI

(traducere)

Împărţim punctul de vedere al majorităţii Curţii conform căruia privarea dreptului de vot care a lezat reclamantul din motivul că acesta executa o pedeapsă cu închisoarea, aduce o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr.1 din Convenţie. Noi susţinem în întregime principiile generale prezentate în hotărâre, care aduc o contribuţie fundamentală problemei dreptului de vot al deţinuţilor condamnaţi (paragrafele 56 la 71). Totuși, în ceea ce privește aplicarea acestor principii în speţă, părerea noastră diferă în unele privinţe de cea adoptată în hotărâre.

În perioada în care reclamantul a fost privat de dreptul de vot, legea interzicea tuturor deţinuţilor să voteze. O dată cu reforma din 2000, persoanele în arest preventiv (și bolnavii mintali necondamnaţi) au fost autorizaţi să voteze. Din 2000, interzicerea de a vota a lezat toţi deţinuţii condamnaţi în timpul executării pedepsei lor, indiferent de infracţiunea pe care au comis-o, doar cu excepţia persoanelor încarcerate pentru atingerea adusă autorităţii justiţiei sau pentru lipsa plăţii unei amenzi.

În opinia noastră, adevărata cauză care se află la originea acestei dispoziţii este că persoana se află în închisoare. Acest lucru era evident înaintea reformei intervenite în 2000, când problema condamnării nu conta. Dar chiar și după această reformă, varietatea foarte mare de infracţiuni penale care conduceau la privarea deţinuţilor de dreptul de vot, oricare ar fi fost gravitatea sau natura infracţiunii, arată că interzicerea care aplică după părerea lor se referă la faptul că aceștia executau o pedeapsă cu închisoarea. De fapt, ei nu ar fi fost privaţi de dreptul de vot dacă nu ar fi fost încarceraţi.

Noi presupunem că o condamnare la o pedeapsă cu închisoarea poate să reflecte aprecierea negativă a judecătorului în ceea ce privește infracţiunea comisă și personalitatea autorului acesteia, ceea ce poate, în cazuri excepţionale, să justifice aplicarea unei pedepse suplimentare, cum ar fi privarea dreptului de vot. Totuși, există diverse motive de a nu pronunţa o pedeapsă cu închisoarea fermă. Vârsta, starea de sănătate sau situaţia familială pot conduce la combinarea pedepsei cu o suspendare. Astfel, aceeași infracţiune penală și aceeași personalitate criminală pot ajunge la o pedeapsă cu închisoarea fermă sau la o pedeapsă cu suspendare. În afară de faptul că natura și gravitatea infracţiunii nu sunt luate în consideraţie, acest lucru demonstrază, după părerea noastră, că adevăratul motiv al privării dreptului de vot este faptul că persoana se află în închisoare.

Ori acest motiv nu este acceptabil. Nu există nici un motiv de ordin practic care justifică interzicerea deţinuţilor să voteze (persoanele în arest preventiv pot vota) și deţinuţii, în general, continuă să se bucure de drepturile fundamentale garantate de Convenţie, cu excepţia dreptului de libertate. Cât despre dreptul de vot, nu se regăsește nicăieri în Convenţie pentru noţiunea veche de „moarte civică” care se află la originea interdicţiei de a vota, lezând deţinuţii condamnaţi.

Noi ajungem la concluzia că faptul de a nu fi luat în consideraţie, de sistemul juridic britanic, gravitatea și natura infracţiunii pentru care deţinutul a fost condamnat, nu este decât unul din aspectele de luat în seamă. Faptul că legea dispune că, detenţia unui condamnat motivează interzicerea de a vota și care este lezat este după părerea noastră decisivă. Această dispoziţie este lipsită de o bază raţională, ceea ce reprezintă un motiv suficient de a concluziona că există încălcare a Convenţiei fără să fie necesar să se efectueze o examinare aprofundată a problemei proporţionalităţii.

Raţionamentul, diferit, urmat de majoritatea Curţii dă, după părerea noastră, ocazia emiterii anumitor dintre criticile exprimate de judecătorii Wildhaber, Costa, Lorenzen, Kovler și Jebens în opinia lor separată. În special, constatăm că studiul proporţionalităţii a determinat Curtea să evalueze nu doar legislaţia și consecinţele sale, dar și dezbaterile din Aarlament (paragraful 79 din hotărâre). Este vorba de un domeniu de întâlnire între două surse de legitimitate, aceea a Curţii, pe de-o parte, și aceea a Parlamentului naţional, pe de altă parte. Este un teren delicat și alunecos pentru Curte ţinând seama de natura rolului care este al său, în special când recunoaște ea însăși că o amplă marjă de apreciere trebuie să fie recunoscută de Statele contractante.

OPINIE SEPARATĂ COMUNĂ A DOMNILOR JUDECĂTORI WILDHABER, COSTA,LORENZEN,KOVLER ȘI JEBENS

(traducere provizorie)

1.Nu putem să subscriem concluziei majorităţii conform căreia există încălcare a articolului 3 din Protocolul nr.1 pe motiv că legislaţia britanică nu permite deţinuţilor condamnaţi să voteze în timp ce-și ispășesc pedeapsa cu închisoarea. Iată motivele pentru care nu suntem de acord că există o încălcare a acestei dispoziţii.

2.În termenii articolului 3 din Protocolul nr.1, statele contractante trebuie să „organizeze la intervale rezonabile alegeri libere, cu scrutin secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului privind alegerea corpului legislativ”. Citatul din acest articol diferă de cel care se regăsește în aproape toate celelalte clauze normative ale Convenţiei și a protocoalelor sale deoarece nu garantează în mod direct drepturi individuale și nu cuprind în ele nici o altă condiţie privitoare la alegeri, în special cu privire la dreptul de vot, cu excepţia exigenţei de a asigura „libera exprimare a opiniei poporului”.

Acest lucru arată că faptul de a garanta buna funcţionare a procesului democratic a fost considerat ca primordial. Este, de asemenea, motivul pentru care, în jurisprudenţa pe care ea a elaborat-o la debuturile sale, Comisia nu a estimat că acest articol protejează drepturile individuale (nr.530/59, decembrie 4.1.1960. Culegere de decizii 2 : nr.1028/61, decembrie 18.9.1961, Culegere de decizii 6, 69, p.78). Comisia și-a modificat ulterior abordarea, spunând că acest articol garantează drepturi individuale dintre care și dreptul de vot recunoscând în același timp că astfel de drepturi individuale nu sunt absolute dar pot face obiectul unor „limitări implicite” pentru care statele contractante se bucură de „o largă marjă de apreciere”, supusă în același timp unei examinări din partea sa.Curtea trebuie, deci, să se asigure că aceste limitări nu reduc drepturile despre care este vorba până a le atinge în susbtanţa lor și să le lipsească de efectivitatea lor (vezi, mai întîi, Mathieu-Mohin și Clerfayt c.

Belgiei, decizie din 2 martie 1987, seria A nr.113, p.23, § 52, și, mai recent, Py c- Franţei, nr.66289/2001, §§ 45-47, CEDO 2005...).Cu toate că articolul 3 din Protocolul nr.1 nu menţionează condiţiile la care sunt supuse aceste restricţii, așa cum se arată la paragraful doi din articolul 8 la 11 din Convenţie, Curtea spune printre altele că orice restricţie trebuie să vizeze un scop legitim și că mijloacele folosite nu trebuie să fie disproporţionate. Ca și majoritatea, ne vom mărgini să examinăm aceste două condiţii, ceea ce ne facem să admitem implicit că legislaţia britanică nu aduce atingere substanţei însăși a dreptului de vot și nu-l priveze de efectivitatea sa, contrar concluziei date în decizia Aziz c.

Cipru (nr.69949/01, §§ 29-30, CEDO 2004-V), care privește o minoritate etnică a populaţiei cipriote privată de dreptul de vot.

3. Deoarece articolul 3 din Protocolul nr.1 nu indică în ce scop el poate să se justifice să restrângă drepturile garantate, aceste restricţii nu ar trebui să se limiteze, după noi, la enumerarea care figurează la paragraful doi din don articolele 8 și 11. Reamintim că în jurisprudenţa lor, organismele Convenţiei au fost până în prezent foarte atente să nu conteste obiectivele invocate de guvernul pârât pentru a justifica o restricţie a unui drept garantat de Convenţie sau de Protocoalele sale. Tot așa este și cazul restricţiilor la dreptul de vot. Astfel, în decizia sa din 4 iulie 1983 în cauza H. c. Olandei (nr.9914/82, Decizii și Rapoarte (DR) 33, p.244), Comisia a considerat că o astfel de restricţie cu privire la persoanele condamnate la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an se poate explica prin „ideea că anumite condamnări sunt marcate de infamie, pentru un timp determinat, ceea ce poate fi luat în considerare de legislaţia referitoare la exercitarea drepturilor politice”. În cauza M.D.U. c. Italiei (nr.58540/00, decizie din 28 ianuarie 2003), Curtea a admis că o interdicţie de votare timp de doi ani , pronunţată în mod secundar la condamnarea pentru infracţiuni fiscale viza „buna funcţionare și menţinerea regimului democratic”. De atunci, nu ne este greu să recunoaștem că limitarea dreptului de vot a deţinuţilor prevăzută de legislaţia britanică era legitimă pentru a preveni crimele, a sancţiona contravenienţii și să întărească simţul civic și respectarea statului de drept, așa cum a susţinut Guvernul. Totuși, - deoarece, în mod contrar, camera, care nu s-a pronunţat asupra acestui subiect, -majoritatea admite că restricţia în cauză viza scopurile legitime, nu mai este nevoie de a examina această problemă.

4.Așa cum am arătat mai sus, Curtea a afirmat în mod constant în jurisprudenţa sa că statele contractante beneficiază de o amplă marjă de apreciere în acest domeniu. Ea a admis printre altele, că aceste criterii pertinente pot să varieze în funcţie de factorii istorici și politici, proprii fiecărui stat. În hotrărârea recentă Py ( mai sus citată, § 46), Curtea a declarat :

„Statele contractante se bucură într-adevăr de o marjă amplă de apreciere având în vedere diversitatea în spaţiu și variabilitatea în timp a legilor lor în materie electorală. Regulile referitoare la acordarea dreptului de vot, reflectând îngrijorările faţă de participarea cetăţenilor dar în același timp de cunoaștere a situaţiilor prevăzute în legislaţiile electorale a numeroase ţări membre ale Consiliului Europei demonstrează diversitatea alegerilor posibile în materie.În același timp, nici unul din aceste criterii nu ar trebui în principiu să fie considerat mai valabil decât un altul, cu condiţia ca el să garanteze rxprimarea voinţei poporului prin alegeri libere, oneste și periodice. La sfârșitul aplicării articolului 3, orice lege electorală trebuie întotdeauna să se aprecieze în lumina evoluţiei politice a ţării, astfel încât detaliile inacceptabile în cadrul unui sistem determinat pot să se justifice în altul”.

În lumina acestor considerente, nu s-ar ști estima că articolul 3 din Protocolul nr.1 interzice restricţiile dreptului de vot de natură generală, sub rezerva ca acestea să nu fie arbitrare și nu împiedică „libera exprimare de opinie a poporului”, ceea ce este cazul, de exemplu, al restricţiei care privește vârsta, naţionalitatea sau rezidenţa (vezi, printre altele, Hilbe c. Lichtenstein (decembrie), nr.31981/96, CEDO 1999-VI și Py, mai sus citat). Contrara majorităţii, noi nu credem că o limitare generală la dreptul de vot a deţinuţilor trebuie în principiu să fie judecat altfel și în prezent jurisprudenţa organismelor Convenţiei nu sprijină o altă concluzie, așa cum reiese din analiza efectuată de majoritate (paragrafele 65 la 69 din decizie). Nu ne gândim nici că o astfel de decizie trebuie luată de către un judecător, de la caz la caz. Dimpotrivă, este o evidenţă compatibilă cu faptul de a garanta dreptul de vot și de a lăsa legiuitorul să tranșeze o astfel de problemă în abstract.

5. Majoritatea a reafirmat că marja de apreciere în materie este amplă și pe drept atrage atenţia asupra numeroaselor moduri de organizare și de funcţionare a sistemelor electorale ca și a nenumăratelor diferenţe care există în acest domeniu în Europa, mai ales în ceea ce privește evoluţia istorică, diversitatea culturală și gândirea politică. Majoritatea a tras totuși concluzia că „este bine să se considere” că o restricţie generală adusă dreptului de vot a persoanelor deţinute „ trece dincolo de o marjă de apreciere acceptabilă, oricât de largă ar fi ea” (paragraful 82 din decizie). După noi, această afirmaţie categorică este dificil să se împace cu intenţia declarată de a respecta jurisprudenţa constantă a Curţii vrând ca articolul 3 din Protocolul nr.1 să lase o marjă amplă de apreciere statelor contractante pentru a defini sistemul lor electoral. Indiferent ce ar fi, lipsa de precizie a alineatului acestui articol și arbitrajele politice delicate puse în joc cheamă la prudenţă. În afară de cazul când restricţiile nu aduc atingere substanţei dreptului de vot sau să fie arbitrare, nu trebuie să se declare legislaţia naţională asupra dreptului de vot incompatibilă cu articolul 3 decât dacă motive puternice justifică o concluzie în acest sens. Ori, noi nu credem că astfel de motive ar fi fost avansate.

6. În câteva hotărâri ptonunţate în cursul ultimilor ani, Curtea a subliniat rolul pe care ea îl joacă în evoluţia drepturilor omului și necesitatea de a menţine o abordare dinamocă și evolutivă în interpretarea Convenţiei și a protocoalelor sale pentru a permite reforme sau îmbunătăţiri (vezi, de exemplu, Stafford c. Marii Britanii [GC], nr.46295/99, § 68, CEDO 2002-IV și Christine Goodwin c. Marii Britanii [GC],nr.28957/95, § 74, CEDO 2002-VI). Majoritatea nu a menţionat această jurisprudenţă dar acest lucru nu schimbă cu nimic realitatea lucrurilor : concluzia majorităţii se bazează în fapt pe interpretarea „dinamică și evolutivă” a articolului 3 din Protocolul nr.1.

Noi nu contestăm că una din sarcinile importante ale Curţii ar fi să supravegheze ca drepturile garantate prin sistemul Convenţiei să respecte „condiţiile de astăzi”, ceea ce poate sp justifice în anumite cazuri o abordare „dinamică și evolutivă”. Totuși, este indispensabil de a-și aminti că nefiind un organ legislativ (Curtea) și că ea trebuie să vegheze să nu exercite funcţii legislative. O interpretare „evolutivă” sau „dinamică” trebuie să fie destul de ancorată într-o transformare a societăţii în statele contractante ca și apariţia unui consens faţă de normele care trebuie atinse. Ori, noi nu distingem nimic de acest gen în speţă.

Majoritatea declară că „doar o minoritate de state contractante retrage în totalitate dreptul de vot deţinuţilor condamnaţi sau nu prevede nici o dispoziţie pentru a permite deţinuţilor să voteze” (paragraful 81 din decizie). Ori, hotărârea Marii Camere – care citează în detaliu două hotărâri pronunţate recent de Curtea Supremă din Canada și Curtea Constituţională din Africa de Sud – nu descrie, din nefericire, decât într-un mod succint legislaţia privind dreptul de vot al deţinuţilor din statele contractante.

Conform informaţiilor de care Curtea dispune, 18 din 45 de state contractante nu aplică nici un fel de restricţie la dreptul de vot al deţinuţilor (paragraful 33 din decizie). În 13 state contractante, în schimb, deţinuţii nu pot să voteze fie datorită unei interdicţii prevăzute de legislaţie fie de facto, pentru că nici o dispoziţie nu este luată pentru a li se permite să voteze. Este fundamental a se nota că în cel puţin 4 dintre aceste state privarea de dreptul de vot decurge dintr-o Constituţie adoptată recent (Rusia, Armenia, Ungaria și Georgia). 13 ţări prevăd restricţii mai mult sau mai puţin extinse dreptului de vot al deţinuţilor în legislaţia lor, restricţii care au o bază constituţională în 4 dintre ele (Luxembourg, Austria, Turcia și Malta). Concluzia majorităţii va antrena probleme legislative nu numai în statele care aplică o interdicţie generală, Cum este Marea Britanie. Deoarece majoritatea a considerat că această Curte nu are rolul să indice ce restricţii la dreptul de vot a deţinuţilor condamnaţi ar fi compatibile cu Convenţia (paragraful 83 din decizie), hotărârea pronunţată în speţă înseamnă că toate statele care aplică astfel de restricţii vor trebui să procedeze la evaluări dificile pentru a detrmina dacă legislaţia lor este conformă cu exigenţele Convenţiei.

În concluzie, legislaţia în vigoare în Europa arată, după noi, că nu există decât un consens limitat în ceea ce privește a ști dacă deţinuţii trebuie sau nu să se bucure de dreptul de vot. În sfârșit, majoritatea statelor membre cunosc astfel de restricţii, cu toate că este vorba în anumite cazuri de restricţii generale iar în altele de restricţii limitate. Nu s-ar putea afirma deci că legislaţia britanică nu este conformă cu o normă europeană comună.

7.De altfel, majoritatea acordă importanţă tezei conform căreia nimic nu arată că Parlamentul britanic „ nu a încercat niciodată să cântărească diversele interese din prezent sau să aprecieze proporţionalitatea unei interdicţii totale de a vota care vizează deţinuţii condamnaţi” (paragraful 79 din decizie). Totuși, nimeni nu contestă că o conferinţă multipartită a deputaţilor care s-a ţinut în 1968 privind legea electorală a recomandat în unanimitate de a nu autoriza o persoană condamnată să voteze. Să notăm, de asemenea, că propunerea Guvernului de a amenda legea din 2000 privind reprezentarea poporului pentru a permite persoanelor în arest preventiv și bolnavilor mintali care nu sunt încă condamnaţi să voteze se sprijină pe ideea că pierderea, printre altele a dreptului de vot face parte integrantă din pedeapsa unui deţinut condamnat. Dacă deputaţii au fost în majoritate de o altă părere, ei ar fi putut lua o altă decizie. Majoritatea Curţii, ca și camera, a judecat că nu este bine să se acorde importanţă acestui caz deoarece „nu s-ar putea spune că deputaţii au ţinut o dezbatere de fond asupra punctului de a ști dacă se justifica întotdeauna, în lumina politicii penale moderne și a normelor în vigoare în materie de drepturile omului, să aplice o astfel de restricţie generală dreptului de vot al deţinuţilor” (paragraful 79 din decizie). Noi refuzăm această obiecţie căci nu Curţii îi aparţine dreptul de a spune legiuitorului naţional cum trebuie să-și facă treaba. Trebuie să presupunem că articolul 3 din legea din 2000 privind reprezentarea poporului reflectă valorile politice, sociale și culturale care din Marea Britanie.

8. Fiind vorba în special de condiţia conform căreia restricţiile nu trebuie să fie disproporţionate, ne gândim că că este fundamental de subliniat că severitatea pedepsei corespunde, nu numai gravităţii crimei comise dar și pertinenţei și importanţei obiectivelor pe care le vizează guvernul pârât atunci când el limitează dreptul de vot al deţinuţilor condamnaţi. Noi nu excludem posibilitatea ca restricţiile să fie disproporţionate atunci când este vorba despre infracţiuni minore și/sau pedepse foarte scurte. Totuși nu trebuie să intrăm în aceste consideraţii în speţă. Curtea a afirmat în mod constant în jurisprudenţa sa că în mod normal ea nu are ca sarcină examinarea în abstract a legislaţiei și a practicii pertinente, ci de a cerceta modul în care ele sunt aplicate reclamantului sau care îl ating astfel încât să producă o încălcare a Convenţiei. Noi nu vedem în ce circumstanţe, dacă nu este vorba despre persoanele condamnate la o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă, ar putea fi acceptate restricţii la dreptul de vot. Într-un mod general, hotărârea Curţii se concentrează înainte de toate asupra legislaţiei britanice pentru a o găsi incompatibilă cu Convenţia în abstract. Regretăm că, cu tot studiul aprofundat, ea nu dă statelor decât puţine sau deloc sfaturi în privinţa soluţiilor care ar fi compatibile cu Convenţia. Deoarece restricţii la dreptul de vot rămân compatibile cu aceasta se pare, evident, că privarea de dreptul de vot pentru crimele cele mai grave, cum este omorul sau omorul involuntar, nu este exclus pe viitor. Fie majoritatea consideră că o astfel de privare este exclusă pentru perioada posterioară părţii punitive din pedeapsă, fie ea consideră că un judecător trebuie să ordone această privare de la caz la caz. Nouă ni se pare c-ar fi de dorit de a indica soluţia corectă.

9. Punctul nostru propriu de vedere asupra problemei de a ști dacă persoanele care execută o pedeapsă cu închisoarea trebuie să fie autorizate să voteze la alegerile legislative sau nu contează. Având în vedere caracterul politic sensibil al problemei, diversitatea sistemelor juridice în sânul statelor contractante și absenţa în articolul 3 din Protocolul nr.1 a unei baze suficient de clare referitor la un astfel de drept, nu putem să admitem că se impune de către Curte sistemelor juridice naţionale obligaţia fie de a suprima interdicţia de a vota care lezează deţinuţii fie de a nu-i recunoaște decât o importanţă foarte restrânsă.

OPINIA DIZIDENTĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR COSTA

Am votat la fel ca și colegii mei, judecătorii Wildhaber, Lorenzen, Kovler și Jebens, și sunt de acord cu părerea lor, care ne este comună.

Doresc, totuși să fac adăugări la raţionamentul colegilor mei, pe care îl împărtășesc, oricât de concise ar fi consideraţiile la care ţin personal.

În primul rând, fiind de bună voie de acord cu colegii mei (punctul 3 din opinia noastră comună), că nu este necesar să se urmărească examinarea problemei „scopului legitim” al limitării dreptului de vot al deţinuţilor prevăzută de legislator, mărturisesc că am câteva îndoieli privind legitimitatea sau raţionalitatea acestui scop. Putem să ne imaginăm, de exemplu, că o persoană condamnată pentru fraudă electorală sau pentru depășirea plafonului alocat campaniei electorale, sau chiar pentru corupţie, să fie, într-un sistem bazat pe alegeri, privat într-un anumit timp de drepturile sale de vot sau de eligibilitate. Există de fapt o legătură logică și poate chiar naturală între actul comis și scopul sancţiunii (secundar, dar important) prevăzut pentru a pedepsi acest act și pentru a convinge alţi cetăţeni să-l comită. Alta e situaţia, chiar dacă nu este evident, pentru o interdicţie de a vota și/sau de a fi candidat la alegeri sancţionând orice infracţiune care a condus la condamnarea cu închisoarea.

Totuși, eu nu voi insista asupra acestui punct, mai întâi pentru că și ceilalţi judecători dizidenţi, ca și cei care aparţin majorităţii din altă parte, consider că în materie de aplicare a articolului 3 din Protocolul nr.1, care nu enumără limitativ „scopurile legitime” așa cum fac articolele 8 și 11 din Convenţie, trebuie, prin excepţie, să urmărești astfel de scopuri într-un mod extensiv. Nu o să mai insist pe acest lucru, pentru că a limita marja de manevră a statelor în acest domeniu în ceea ce privește scopurile vizate de legislatorul lor ar putea să mă împingă, paradoxal, să unesc majoritatea printr-o altă cale (trebuie să mărturisesc că citirea opiniei riguroase concordante a colegului meu, judecătorul Caflisch ar fi putut să mă conducă spre o cale asemănătoare).

Dar, în mod precis, refuzând această intervenţie, adică admiţând o amplă marjă de apreciere a statelor în ceea ce privește scopurile în vederea cărora ei restrâng sau limitează sau chiar interzic dreptul de vot (și/sau de eligibilitate), cum aș putea, fără inconsecvenţă, să reduc această marjă când este vorba de aprecierea proporţionalităţii măsurii restrictive al votului universal (care rămâne, bineînţeles, idealul democratic)?

Cum aș putea să mă mulţumesc cu decizia Py c. Franţa din 11 ianuarie 2005 (pe care o pot cita cu atâta ușurinţă deoarece nu am făcut parte din completul acestei cauze)? Prin această decizie, Curtea, în unanimitate (în urma Comitetului drepturilor Omului și Naţiunilor Unite, constatări din 15 iulie 2002, citate în paragrafele 17 și 63) a judecat că obligaţia de rezidenţă de zece ani sau mai puţin pentru a putea vota la alegerile reprezentanţilor Congresului din Noua Caledonie nu aduce atingere la esenţa dreptului de vot, așa cum este garantat de articolul 3 din Protocolul nr.1, care nu a fost încălcat. Cum aș putea, să zic că sunt mulţumit de această decizie și să aprob în același timp prezenta decizie, care afirmă în paragraful 82 că „dacă marja de apreciere este mare, ea nu este nelimitată”, cu consecinţa concretă că un deţinut condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă ţine de articolul 3 din Protocolul nr.1 dreptul de a vota (și de când?). Nu există două „standarde”?

Poate că vom obiecta că decizia Py ia în calcul „necesitaţile locale” în temeiul articolului 56 § 3 din Convenţie. Într-adevăr. Dar, ...... a deciziei Hilbe c. Lichtenstein (7 septembrie 1999, Culegere 1999-IV) ? Pentru a înlătura dreptul de vot la alegerile parlamentare din Lichtenstein un cetăţean din acest stat care locuia în Suedia (eu nu știu că articolul 56 s-a putut aplica în speţă), Curtea, amintind că „Statele contractante se bucură de o marjă de apreciere mare pentru a înconjura cu condiţii dreptul de vot”, s-a limitat în a avea o concluzie, în unanimitate, că această condiţie de rezidenţă „nu poate trece drept necugetată sau arbitrară, deci, nici pentru incompatibilitatea cu articolul 3 din Protocolul nr.1”.

Cum este scris în opinia noastră comună la punctul 4, jurisprudenţa Curţii noastre admite restricţiile de vot de natură generală, cum ar fi cele care se referă la vârstă, naţionalitate sau la reședinţă (sub rezerva că ele nu sunt arbitrare și nu împiedică libera exprimare a poporului). Eu nu văd argumente convingătoare în raţionamentul majorităţii (cu tot respectul) care să poată să mă determine să cred că măsura care lezează reclamantul era arbitrară , nici chiar că ea împiedica libera exprimare a poporului.

În realitate, nu trebuie să confundăm idealul pe care vrem să-l atingm, pe care-l împărtășesc – adică eforturile cele mai mari de îndeplinit pentru ruperea izolării condamnaţilor, chiar și acelora sancţionaţi pentru crime grave, și pentru a pregăti reintegrarea lor în societate și în rândul cetăţenilor – cu realitatea deciziei Hirst (nr.2), care pe de-o parte afirmă teoretic o marjă mare de apreciere a statelor în ceea ce privește condiţiile de exercitare a unui drept subiectiv (eliberat pe cale pretoriană!), și care pe de altă parte ajunge la concluzia unei încălcări a acestui drept, ceea ce anihilează pentru stat orice marjă și orice apreciere.

* Traducere efectuată de consilieri Iolanda Szokacs și Mădălina Marin

[1] Privarea dreptului de vot se poate prelungi după terminarea detenţiei.

[2] Nu există nici o interdicţie dar nici nu există nimic pentru a permite deţinuţilor să voteze.

[3] Dreptul de vot este retras deţinuţilor condamnaţi la o pedeapsă mai mare de 1 an și care au acţionat intenţionat.

[4] Restricţiile la dreptul de vot sunt aplicare deţinuţilor acuzaţi de grave încălcări ale dreptului internaţional sau inculpaţi de Tribunalul Internaţional.

[5] Doar dacă judecătorul care fixează pedeapsa înlătură în mod expres dreptul de vot, ceea ce se întâmplă rar.

[6] Deţinuţii pot vota dacă instanţa le acordă acest drept.

[7] Restricţiile sunt aplicate deţinuţilor condamnaţi la pedepse mai mari de 10 ani ; cei condamnaţi pe viaţă sunt definitiv lipsiţi de dreptul de vot.Pentru pedepsele cuprinse între 1-10 ani instanţele pot, de asemenea, să limiteze dreptul de vot pentru o perioadă de la 1 la 5 ani atunci când comportamentul demonstrează o perversitate morală.

[8] Autorii infracţiunilor grave și faliţii condamnaţi la o pedeapsă de 5 sau mai mulţi ani își pierd automat dreptul de vot în timp ce autorii infracţiunilor minore excluși din funcţia publică își pierd/nu-și pierd dreptul de vot în funcţie de aprecierea judecătorului.

[9] Doar dacă interzicerea drepturilor civice face parte din pedeapsa pronunţată de judecător.

[10] Deţinuţii condamnaţi pentru o infracţiune gravă își pierd dreptul de vot.

[11] Dreptul de vot poate fi interzis de o instanţă deși acest lucru este foarte rar și poate să se limiteze la cazurile de trădare și de atingere adusă la securitatea naţională.

[12] Deţinuţii condamnaţi la 3 sau mai mulţi ani când infracţiunea este foarte gravă pot fi lipsiţi de dreptul de vot.