Excessive pre-trial detention of over four years for attempted murder found to violate Article 5 § 3 ECHR

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului

Decizia din 13 februarie 2001 (secţia a treia) – cererea nr.34947/97

Cauza Guy Richet împotriva Franţei [1]

Durata excesivă a unei arestări provizorii (mai mult de 4 ani)

Pertinenţa iniţială a motivelor jurisdicţiilor de instrucţie nu rezistă timpului

Cauza Richet împotriva Franţei

În fapt

I.CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI

1. Geneza cauzei

8. Pe data de 16 ianuarie 1993, H.S. s-a prezentat la o jandarmerie pentru a semnala că a primit un colet capcană, expediat din Provins, care conţinea o bombă de fabricaţie artizanală. Bănuielile sale l-au condus asupra expeditorului, din cauza ameninţărilor formulate de acesta din urmă pe baza unui litigiu locativ în contencios care îi făcea dușmani pe cei doi bărbaţi. În urma deschiderii unei cercetări penale s-a efectuat o percheziţie în garajul expeditorului și s-au descoperit materiale similare cu elementele constitutive ale coletului capcană.

Pus sub acuzare de judecătorul de instrucţie pentru tentativă de asasinat, fabricaţie sau deţinere fără autorizaţie și fără un motiv legitim de materiale inflamabile sau incendiare care acţionează prin explozie, expeditorul a fost pus cu mandat în arest preventiv prin ordonanţa din 19 ianuarie 1993.

9.O expertiză grafologică, ordonată la 18 mai 1993 de judecătorul de instrucţie din Soissons care primise cauza, a desemnat pe expeditor ca fiind cel care a redactat menţiunile în scris de pe coletul capcană cât și scrisoarea anonimă. Expeditorul a negat a fi autorul.

10.S-a efectuat o nouă expertiză în garajul expeditorului, în baza unor fapte asemănătoare din iulie 1992 privind un colet capcană adresat domnului Bouteil, administratorul juridic desemnat de tribunalul de comerţ din Meaux într-o procedură colectivă privind societatea care purta numele expeditorului. O a doua exprtiză grafologică a confirmat redactarea, de către expeditor, a menţiunilor înscrise pe colet. Aceste alte fapte făceau obiectul unei urmăriri împotriva lui X într-o altă cauză. Expertizele au permis excluderea responsabilităţilor faţă de fiul său.

11.Prin ordonanţa din 26 octombrie 1993, cele două proceduri au fost unite.

12.La 16 noiembrie 1993, un rechizitoriu suplementar a fost făcut de ministerul public și acuzatul a fost pus din nou sub acuzare, pentru aceste noi fapte.

2. Instrumentarea cauzei

13.Din ianuarie până în august 1993, judecătorul de instrucţie a delegat trei comisii rogatorii în vederea unui examen medico-psihiatric al acuzatului. Rapoartele au fost depuse la 19 aprilie, 5 iulie și 13 august 1993.

14.La 28 septembrie, 16 noiembrie 1993 și 11 octombrie 1994, acuzatul a fost interogat.

15.La 2 noiembrie 1994, acuzatul a cerut o contra-expertiză grafologică. Judecătorul de instrucţie a aprobat această cerere prin ordonanţa din 15 noiembrie 1994. Experţii au depus rapoartele lor la 8 februarie 1995.

16.La 15 noiembrie 1994 și 24 ianuarie 1995, au fost audiaţi doi martori.

17.Ca urmare a unei comisii rogatorii din data de 13 martie 1995, un raport de expertiză medicală a fost depus la 3 aprilie 1995.

18.La 13 iulie 1995, judecătorul de instrucţie a respins o cerere de contra-expertiză grafologică formulată la 30 iunie. Acuzatul a formulat apel la această decizie și prin ordonanţa din 7 august 1995, președintele camerei de acuzare a respins apelul.

19. Prin hotărârea din 25 iulie 1995, camera de acuzare a curţii de apel din Amiens a respins o cerere pentru anularea integralităţii procedurii din data de 30 iunie 1995, care viza, în particular, un act de instrumentare a cazului. Prin ordonanţa din 17 octombrie 1995, președintele camerei penale de la Curtea de casaţie a respins recursul pe motiv că acesta nu a fost depus în termen.

20.La 24 octombrie 1995, acuzatul a fost confruntat cu H.S. ca urmare a cererilor sale din luna iunie 1995 și care iniţial au fost respinse de judecătorul de instrucţie.

21.La 31 octombrie 1995, judecătorul de instrucţie a ordonat o expertiză psihiatrică complementară. Expertul și-a depus raportul la 10 ianuarie 1996.

22.Prin ordonanţa din 27 ianuarie 1996, judecătorul de instrucţie a declarat ca inadmisibilă o cerere de contra-expertiză psihiatrică depusă de acuzat.

23.La 4 martie 1996 s-a dat o ordonanţă de comunicare.

24.Prin ordonanţa din 25 martie 1996, judecătorul a declarat ca inadmisibilă o nouă cerere pentru acte complementare.

25.La 19 aprilie 1996 după anunţarea părţilor de terminarea urmăririi în 9 februarie 1996, judecătorul de instrucţie din Soissons a ordonat transmiterea dosarului la procurorul general al Curţii de Apel din Amiens.

26.La 14 mai 1996, președintele Curţii de Apel din Amiens a respins o cerere de recuzare formulată de acuzat împotriva judecătorului de instrucţie care a instrumentat urmărirea penală, pe motiv că urmărirea era încheiată încă din 9 februarie 1996, relevând că reclamantul ar fi putut formula cererea sa înainte de această dată.Reclamantul a reproșat judecătorului de a fi refuzat, prin ordonanţa din 25 martie 1996, audierea a 74 de martori.

27.Prin hotărârea din 31 mai 1996, camera de acuzare a Curţii de Apel din Amiens a ordonat o suplimentare de informaţii pentru ca reclamantul să poată notifica încadrarea penală reţinută pentru faptele comise în iulie 1992, adică tentativă de asasinat și nu numai tentativă de omicid voluntar, o nouă încadrare dată de judecătorul de instrucţie în ordonanţa transmisă odată cu probele. Reclamantul a formulat un recurs la 7 iunie 1996 împotriva acestei hotărâri. La 12 septembrie 1996 s-au executat informaţiile suplimentare ordonate la 31 mai 1996. Printr-o hotărâre din 18 octombrie 1996, președintele camerei penale a respins cererea de examinare imediată a recursului și a ordonat continuarea procedurii.

3. Judecarea

28.Prin hotărârea din 18 octombrie 1996, camera de acuzare a Curţii de Apel din Amiens a pus acuzatul sub acuzare și l-a trimis în faţa curţii cu juri din Amiens(n.t.: jurisdicţie competentă de a judeca crime, din componenţa căreia fac parte trei magistraţi profesioniști și nouă juraţi).

29.La 4 noiembrie 1996, acuzatul a formulat un recurs în casaţie împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea din 13 februarie 1997, Curtea de Casaţie a respins recursul.

30.Prin hotărârea din 3 octombrie 1997, curtea cu jurii din Amiens l-a condamnat de acuzat la 12 ani de închisoare și la interzicerea drepturilor sale civile, civice și de familie pentru o durată de 10 ani.

4. Cererile de punere în libertate

31.La 18 februarie și 17 mai 1993, acuzatul a formulat cereri de punere în libertate care au fost respinse succesiv de judecătorul de instrucţie ( ordonanţele din 24 februarie și 17 mai 1993) și de camera de acuzare a Curţii de Apel din Amiens (hotărârile din 16 martie și 11 iunie 1993) pe următoarele motive :

„Având în vedere că informaţia urmează un curs reglementat ; percheziţia efectuată la domiciliul său a permis relevarea elementelor care interesează ancheta ; măsurile de instrumentare a cauzei sunt încă în instanţă, mai ales expertizele psihologice (hotărârea din 16 martie 1993) și în special o expertiză în scriere (hotărârea din 11 iunie 1993).

Având în vedere că este vorba despre fapte foarte grave care au tulburat profund ordinea publică și deoarece acuzatul a fost condamnat de mai multe ori la pedepse cu închisoarea pentru delicte de atentat la persoană ; trebuie deci să se evite contactele sau presiunile asupra victimei și să se prevină reînnoirea agresiunilor”.

32.Printr-o hotărâre din 29 septembrie 1993 Curtea de Casaţie a respins recursul acuzatului împotriva hotărârii din 11 iunie 1993.

33.La 14 iunie, 13 iulie, 13 august și 16 septembrie 1993, acuzatul a făcut cereri de punere în libertate, respinse de judecătorul de instrucţie ( ordonanţele din 18 iunie la 23 septembrie 1993 ca și cea din 22 iulie având în vedere că „expertizele psihiatrice vorbesc despre o peronalitate de tip paranoic, rigid și puţin susceptibil de a evolua”) apoi de camera de acuzare ( hotărârile din 6 iulie, 10 august, 7 septembrie și 15 octombrie 1993). Acuzatul a formulat atunci un recurs în casaţie la data de 25 octombrie 1993, care a fost respins prin hotărârea din 25 ianuarie 1994. Aceste jurisdicţii au motivat deciziile lor în același mod ca și în precedent precizând că două expertize medicale datate în iunie și august 1993 conduceau la compatibilitatea cu detenţia a acuzatului cu starea sa de sănătate.

34.La 25 octombrie 1993, acuzatul a formulat o nouă cerere de punere în libertate, respinsă de judecătorul de instrucţie și de camera de acuzare la 3 și 23 noiembrie 1993. Curtea de Casaţie a respins recursul prin hotărârea din 21 februarie 1994.

35.Între 1 decembrie 1993 și 6 februarie 1995, acuzatul a prezentat cinci cereri de punere în libertate respinse prin ordonanţele judecătorului de instrucţie – dintre care cea din 3 decembrie 1993 prin care a dispus în mod expres „că o măsură de punere în libertate sub control judiciar ar include riscuri evidente pentru victimele coletelor capcană”- și prin hotărârea camerei de acuzare care a remarcat că „expertiza grafologică aduce elemente copleșitoare” (14 ianuarie, 17 mai, 25 august, 28 octombrie 1994 și 28 februarie 1995). La 21 iunie 1995, Curtea de Casaţie a respins recursul împotriva hotărârii din 28 februarie 1995.

36.Prin ordonanţa din 10 ianuarie 1995, judecătorul de instrucţie a prelungit detenţia acuzatului pentru o durată de un an. Apelul introdus de acesta a fost declarat nefondat de camera de acuzare prin hotărârea din 31 ianuarie 1995 în următorii termeni :

„(...) ancheta asupra personalităţii relevă un temperament violent marcat de pasaje cu trecere la fapte : conform expertizelor mentale el prezintă o personalitate psihorigidă marcată de tendinţe impulsive, elemente care conduc la noi reacţii de violenţă, presiuni sau represalii asupra terţilor ; reiese din procedură că acuzatul are intenţii de evadare ; că acuzatul a perpetuat pentru tentativă de asasinat, ceea ce conduce la ideea că prelungirea detenţiei sale cu un an este justificată. Menţinerea în detenţie a vinovatului este necesară pentru a împiedica presiunea asupra martorilor sau victimelor, revenirea reînnoirii infracţiunilor, a prezerva ordinea publică de tulburări profunde cauzate de infracţiune și de a se asigura de reprezentarea sa „.

37.La 6 martie, 16 mai și 20 iunie 1995, acuzatul a prezentat cereri de punere în libertate respinse prin ordonanţe de judecătorul de instrucţie ( 13 martie, 18 mai și 23 iunie 1995 ; ultima concluzionează astfel : „(...) instrumentarea cauzei este astfel.......și trebuie să intervină o ordonanţă de comunicare (...)” și de camera de acuzare ( hotărârile din 4 aprilie, 13 iunie și 11 iulie 1995). Curtea de Casaţie a respins recursul împotriva hotărârii din 13 iunie, în data de 4 octombrie 1995 și a declarat....pentru cel formulat împotriva hotărârii din 11 iulie în data de 7 noiembrie 1995.

38.La 16 martie și 16 mai 1995, acuzatul a prezentat două cereri de punere în libertate respinse prin hotărârile camerei de acuzare din 13 martie și 13 iunie 1995, apoi prin hotărârea Curţii de Casaţie din 4 octombrie 1995.

39.La 11 iulie 1995, camera de acuzare a confirmat ordonanţa de respingere a cererii de punere în libertate din 20 iunie 1995.La 17 iulie 1995, acuzatul a formulat un recurs în casaţie. Prin hotărârea din 7 noiembrie 1995, Curtea de Casaţie a pronunţat decăderea recursului.

40.La 17 iulie 1995, acuzatul a prezentat o nouă cerere de punere în libertate respinsă de camera de acuzare din 16 august 1995, apoi confirmată printr-o hotărâre a Curţii de Casaţie din data de 6 decembrie 1995.

41.Cererile de punere în libertate ale acuzatului din 31 octombrie și 24 noiembrie 1995 au fost respinse prin hotărâri ale camerei de acuzare din 21 noiembrie și 19 decembrie 1995. La 12 martie 1996 Curtea de Casaţie a dat o hotărâre de decădere.

42.Cererea de punere în libertate din 22 decembrie 1995 a fost respinsă prin ordonanţa din 29 decembrie apoi confirmată de camera de acuzare din 16 ianuarie 1996, care, privind starea mentală a acuzatului, a făcut următoarea observaţie :”(...) conform expertizelor asupra stării mentale, el prezintă o personalitate psihorigidă marcată de tendinţe impulsive, elemente care lasă să se creadă în noi reacţii de violenţă, de presiuni sau de represalii asupra terţilor ; judecătorul de instrucţie, după ce a estimat inutilă această măsură, a ordonat totuși o nouă expertiză psihiatrică, ale cărui rezultate ar fi trebuit să permită aducerea unor aprecieri mai detaliate asupra periculozităţii sau nu a acuzatului (...)”. La 14 mai 1996 Curtea de Casaţie a dat o hotărâre de decădere.

43.Prin ordonanţa din 10 ianuarie 1996 judecătorul de instrucţie a prelungit arestarea acuzatului. Prin hotărârea din 30 ianuarie 1996 camera de acuzare a Curţii de Apel din Amiens a confirmat această ordonanţă. Acuzatul a formulat un recurs în casaţie.

44.Prin hotărârea din 14 mai 1996, Curtea de Casaţie a casat hotărârea din 30 ianuarie 1996 pentru omisiunea unui răspuns la un memoriu al acuzatului făcut pe baza unei probe extrase din articolul 5 § 3 din Convenţia europeană pentru drepturile omului. Curtea a retrimis cauza în faţa camerei de acuzare a Curţii de Apel din Amiens.

45.La 6 februarie și 18 martie 1996 acuzatul a prezentat cererile sale de punere în libertate. Ele au fost respinse prin ordonanţele judecătorului de instrucţie din 13 februarie și 25 martie 1996 pe motiv că dosarul lăsa să se înţeleagă că există un risc de presiune asupra martorilor și a victimelor, că trebuie să se aibă în vedere reprezentarea acuzatului, să se evite repetarea infracţiunii și să se protejeze ordinea publică. Aceste respingeri au fost confirmate prin hotărârile camerei de acuzare din 5 martie ( care preciza că „urmărirea este pe punctul de a se termina deoarece avizele articolului 175 ale codului de procedură penală au fost trimise la 9 februarie 1996”) și la 18 aprilie 1996 de Curtea de Casaţie în data de 15 octombrie 1996.

46.La 8 iulie 1996 acuzatul a prezentat o cerere de punere în libertate la camera de acuzare care a respins-o prin hotărârea din 23 iulie precizând că „într-un termen rezonabil, prin multiple căi de recurs intentate, acuzatul întârzie avansarea cauzei care îl privește”. La 29 iulie 1996, acuzatul a formulat un recurs în casaţie. La 4 februarie 1997 Curtea de Casaţie a dat o hotărâre de decădere.

47.La 1 octombrie 996 camera de acuzare a respins cererea de punere în libertate din 13 septembrie în următorii termeni :

„(...) Pe baza cererii fondate pe articolul 5 § 3 din Convenţie : Dosarul deschis primitiv pentru o tentativă de asasinat a fost regrupat cu un al doilea, în care acuzatul era pus sub acuzare pentru tentativă de omor. Acest dosar a cunoscut dificultăţi procedurale inerente în localizarea celor două crime în două resorturi juridice diferite, de o parte și de alta a sesizat de 30 de ori camera de acuzare cu diverse cereri și a formulat numeroase recursuri împotriva hotărârilor camerei de acuzare, ceea ce, fiind de altfel dreptul său, a contribuit la prelungirea cât de puţin, de fiecare dată, a termenului de îndeplinire a diligenţelor.

Acest dosar complex a făcut obligatoriu necesar numeroase verificări foarte precise și contra-expertize (grafologice și mentale) care explică durata obiectiv lungă a procedurii.

Acuzatul a formulat un recurs împotriva unei precedente hotărâri din 23 iulie 1996 a camerei de acuzare care a ordonat surs împotriva unei precedente hotărâri din 23 iulie 1996 a camerei de acuzare care a ordonat punerea sabiectiv lungă a proceduripunerea sa unui examen suplimentar, cu riscul de a paraliza reglementarea definitivă a procedurii. (...)

Înţelegând că termenul rezonabil în care orice persoană trebuie să fie judecată trebuie apreciat în funcţie de fiecare procedură și de dificultăţile pe care le prezintă ; având în vedere multiplele investigaţii indispensabile, durata detenţiei acuzatului, cu toate că lungă, nu poate fi calificată ca nerezonabilă și cererea de punere în libertate pe baza nerespectării unui termen rezonabil nu poate fi acceptată”.

48.Acuzatul a formulat un recurs în casaţie la 11 octombrie 1996, dar a l-a retras la 22 octombrie.

49.La 10 octombrie și 25 noiembrie 1996 acuzatul a prezentat cererile de punere în libertate respinse de hotărârile camerei de acuzare din 29 octombrie și 13 decembrie 1996. Prin hotărârea din 13 februarie 1997 Curtea de Casaţie a considerat că nu este nevoie să judece recursurile acuzatului, pe motiv că el era oricum în detenţie în virtutea ordonanţei de arestare preventivă și trimis în faţa curţii cu jurii.

50.Prin hotărârea din 25 februarie 1997 camera de acuzare a Curţii de Apel din Douai, judecând recursul, a confirmat ordonanţa de prelungire a arestării preventive. În hotărârea sa, camera de acuzare reamintește că ea a trebuit să judece în termenii cei mai rezonabili în special având în vedere prevederile articolului 5 § 3 din Convenţie, dispoziţie invocată de acuzat : ea a relevat că hotărârea de casaţie din 14 mai 1996 a fost făcută cunoscută părţilor la sfârșitul lui septembrie 1996 ; dosarul a fost cerut Curţii de Apel din Amiens la 30 septembrie 1996 cu reveniri la 5 decembrie 1996 și 30 ianuarie 1997 ca în final să nu parvină grefei Curţii din Douai decât la 3 februarie 1997. Curtea a estimat că procedura a fost regulamentară, nu a cunoscut nici un timp mort, și a lăsat dreptul pentru acuzat de a depune noi cereri de punere în libertate în faţa judecătorului de instrucţie.

În ceea ce privește menţinerea în arest preventiv, Curtea, după ce a menţionat că acuzatul a mai fost condamnat pentru fapte de violenţă, a considerat necesară arestarea preventivă pentru a păstra ordinea publică, pentru a evita presiunile asupra martorilor și victimelor și să prevină noi infracţiuni. A relevat, de asemenea, că explicaţiile acuzatului au impus recursului numeroase verificări materiale, audieri, confruntări, expertize și contra-expertize. Acuzatul a formulat un nou recurs în casaţie. Prin hotărârea din 12 iunie 1997 Curtea de Casaţie nu a considerat necesar să judece recursul.

51.La 2 iunie 1997 acuzatul a făcut o cerere de punere în libertate în faţa Curţii cu jurii. Prin hotărârea din 6 iunie 1997 Curtea cu jurii a respins cererea precizând că :

„(... acuzatul nu poate să se plângă că nu a fost judecat în sesiunea din decembrie 1996, martie 1997 și în actuala sesiune în măsura în care a făcut recurs în casaţie la hotărârea de retrimitere ; că acest recurs a fost respins în februarie 1997 ; cauza nu putea fi programată în actuala sesiune, ţinând seama de termenele de audieri ; în revanșă acest dosar va fi evocat în sesiunea din septembrie 1997, de acum în trei luni ; ţinând seama de gravitatea faptelor care sunt reproșate acuzatului, pedeapsa pe care urmează să o primească, riscurile inerente datorate personalităţii acuzatului deja condamnat pentru violenţe, este bine să luăm în considerare că detenţia executată, mai ales de când hotărârea de retrimitere a devenit definitivă, este rezonabilă în sensul Convenţiei europene pentru drepturile omului (...)”

ÎN DREPT

VIOLAREA ARTICOLULUI 5 § 3 DIN CONVENȚIE

52.Acuzatul se plânge de durata detenţiei sale. El invocă articolul 5 § 3 din Convenţie, conform căruia :

„Orice persoană arestată sau reţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 al prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punereea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezenţa acuzatului la audieri”.

A. Perioada care trebuie luată în considerare

53.Perioada care trebuie luată în considerare a început la 19 ianuarie 1993, data la care acuzatul a fost pus sub mandat de arestare preventivă și care se încheie la 3 octombrie 1997 odată cu hotărârea curţii cu jurii care îl condamnă la o pedeapsă de 12 ani închisoare. Arestarea despre care este vorba se întinde deci pe o perioadă de 4 ani, 8 luni și 14 zile.

B. Caracterul rezonabil al duratei de detenţie

Tezele părţilor

54.Conform celor spuse de acuzat durata detenţiei sale provizorii nu poate fi considerată ca justificată în raport cu articolul 5 al Convenţiei. El denunţă, în special, instrumentarea cauzei plină de timpi morţi și întârzieri inexplicabile. Ca exemplu, el citează examinarea sa suplimentară pentru tentativă de omor voluntar faţă de domnul Bouteil, tentativă care a fost recalificată în tentativă de asasinat cu trei ani mai târziu, și întreruperea procedurii pe durata a mai multe luni între decembrie 1993 și octombrie 1994. Acuzatul afirmă că nici conduita sa nu putea să justifice această durată.

55.Guvernul estimează că persistenţa bănuielilor cu privire la acuzat nu lăsau loc la îndoieli. Cu toate negările acuzatului, cele două percheziţii efectuate la domiciliu ca și expertizele și contra-expertizele grafologice erau pe deplin suficiente pentru a trage concluzia asupra existenţei unor indicii grave, serioase și care concordă cu menţinerea în arest preventiv. Cu privire la celelalte motive reţinute de jurisdicţiile competente ele erau sificiente și pertinente.

Astfel, comportamentul acuzatului și nevoile de instrumentare a cauzei, riscurile de presiune asupra martorilor, tulburarea gravă a ordinii publice și necesitatea de prevenire a unor noi infracţiuni ar fi putut justifica detenţia acuzatului. Ar fi suficient pentru a se convinge să citești motivările ordonanţelor judecătorului de instrucţie și hotărârile date de camera de acuzare care fac în mod constant referiri la personalitatea acuzatului și la teama pentru noi reacţii violente sau de presiuni asupra terţilor. Natura crimei în cauză – relatată de presă - ar fi concurat la tulburarea gravă a ordinii publice.

56. După părerea Guvernului garantarea unui termen rezonabil formulat de aticolul 5 § 3 al Convenţiei ar fi putut fi luată în considerare, în realitate, de jurisdicţiile interne care ar fi apreciat compatibilitatea detenţiei cu exigenţele dispoziţiilor în cauză așa cum a fost, de exemplu, cazul hotărârii camerei de acuzare din data de 1 octombrie 1996.

57.În ceea ce privește lungimea arestării preventive ea este esenţial legată de comportamentul acuzatului. Refuzând să coopereze și negând toate acuzaţiile aduse împotriva lui și depunând numeroase cereri de punere în libertate, recursuri și recursuri în casaţie, antrenând numeroase verificări, audieri și confruntări ( a se vedea în acest sens hotărârea camerei de acuzare a Curţii de Apel din Douai din 25 februarie 1997), acuzatul a întârziat incontestabil încheierea procedurii, lucru care nu poate fi imputat autorităţilor juridice. include riscuri evidente pentru victimele coletelor capcană"s "entat cinci cereri de punere în libertate respinse prin ordonanţ

Aprecierea Curţii

a) Principii care decurg din jurisprudenţa Curţii

58. Este de datoria, în primul rând a autorităţilor naţionale juridice, să vegheze ca, într-un caz dat, durata arestării preventive a unui acuzat să nu depășească limita rezonabilă. În acest scop trebuie examinate toate circumstanţele de natură să dezvăluie sau să îndepărteze existenţa unei exigenţe de interes public, având în vedere prezumpţia de nevinovăţie, o excepţie de la regula respectării libertăţii individuale și să se ţină seama în deciziile lor privind cererile de eliberare. În mod esenţial, Curtea trebuie să determine dacă s-a încălcat articolul 5 din Convenţie pe baza motivelor care figurează în aceste decizii ca și pe baza faptelor care nu se regăsesc în ele și sunt indicate de acuzat în recursurile sale.

59.Persistenţa motivelor plauzibile de a bănui persoana arestată că ar fi comis o infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii în detenţie, dar la capătul unui timp nu mai este suficientă ; Curtea trebuie atunci să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autorităţile juridice continuă să fie legitime pentru privarea de libertate.Când acestea se relevă a fi „pertinente” și „suficiente”, Curtea caută dacă autorităţile naţionale competente au adus „o diligenţă particulară” la urmărirea procedurii.

b) Aplicarea în speţă

60. Pentru a refuza eliberarea acuzatului, jurisdicţiile sesizate au considerat că arestarea preventivă era necesară ţinând seama de tulburarea gravă cauzată ordinii publice, a necesităţii de a împiedica reînnoirea unor noi fapte precum și de a evita presiuni asupra martorilor sau victimelor ţinând seama de personalitatea acuzatului și de absenţa garanţiilor de reprezentare. Ori, o durată de arestare preventivă mai mare de 4 ani și 8 luni trebuie să fie însoţită de justificări speciale puternice.

i) Păstrarea ordinii publice

61. Curtea recunoaște că prin gravitatea deosebită și prin reacţia publică cu privire la acestea, anumite infracţiuni pot conduce la o tulburare de natură să justifice o arestare preventivă, pentru un anumit timp. Acest element nu este întotdeauna pertinent și suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea acuzatului ar tulbura ordinea publică. Printre altele, arestarea nu rămâne legitimă decât dacâ ordinea publică rămâne efectiv ameninţată ( hotărârea I.A.c.Franţei citată, § 104) : continuarea sa nu ar servi la anticipare pe baza unei pedespe de privare de libertate ( hotărârea Letellier mai sus citată, p.21, § 51).

62.Curtea admite că imperativul ordinii publice ar fi putut constitui, în cauză, un factor pertinent la începutul instrumentării cauzei dar notează că jurisdicţiile naţionale s-au referit abstract fără să precizeze în ce eliberarea acuzatului ar fi avut ca efect să tulbure ordinea publică. În nici o stare de fapt acest motiv nu poate să justifice numai el singur o arestare preventivă atât de lungă.

ii) Necesitatea de a garanta menţinerea acuzatului la dispoziţia justiţiei

63. În deciziile lor privind arestarea preventivă a acuzatului, juridicţiile competente au estimat că există un risc ca acuzatul să fugă în caz de punere în libertate. Ele se fondau pe faptul că acuzatul risca închisoarea penală, pe baza antecedentelor sale juridice, pe personalitatea sa și „proiectele sale de evadare”. Există aici, fără îndoială, circumstanţe de natură să caracterizeze un pericol de fugă. Totuși, atunci când riscul de fugă descrește cu timpul (hotărârea Neumeister c.Austriei din 27 iunie 1968, seria A nr.8, p.39 § 10), autorităţile juridice au omis să specifice în ce consideră că un astfel de risc persistă după o perioadă de 4 ani de arest. Curtea reamintește că într-adevăr pericolul de fugă nu se poate aprecia doar pe baza gravităţii faptei ( a se vedea hotărârea Tomasi c.Franţei din 27 august 1992). De altfel, „ proiectele de evadare” ale acuzatului au fost menţionate în 1995 ( a se vedea hotărârea camerei de acuzare din 31 ianuarie 1995) fără alte precizări și nu au mai fost abordate de autorităţile juridice, neputând astfel servi ca bază esenţială pentru menţinerea în detenţie a acuzatului. În sfârșit, Curtea notează că deciziile litigioase nu fac referire la controlul judiciar și concluzionează că problema de a ști dacă acuzatul era susceptibil de a furniza garanţii adecvate de reprezentare în caz de eliberare nici nu a fost examinată.

iii) Necesitatea împiedicării unor noi infracţiuni ca și a presiunii asupra martorilor și victimelor

64. Curtea relevă că riscul de presiune asupra victimelor a fost luat în considerare pe toată desfășurarea procedurii, devenind chiar motivul privilegiat pe măsură ce timpul trecea, cu o atenţie deosebită crescândă pentru personalitatea acuzatului, considerată mai întîi ca „violent” apoi „periculos”. Ea constată în același timp că autorităţile juridice nu au motivat precis în ce măsură eliberarea acuzatului ar fi contribuit la confirmarea temerii privind victimele. Ea reamintește, mai întîi, că în ceea ce privește teama de recidivă, referirile la antecedente nu pot să fie suficiente pentru a justifica refuzul de punere în libertate ( a se vedea hotărârile Clooth c. Belgiei din 12 decembrie 1991 și Muller c. Franţei din 17 martie 1997).

Ea relevă apoi că acuzatul nu a fost confruntat cu una din cele două victime decât în octombrie 1995, după doi ani de la punerea sa sub acuzare, și nu reiese din dosar că a fost confruntat cu a doua victimă. Curtea se întreabă atunci asupra punctului dacă confruntările de mai la început între acuzat și victimele sale ar fi ajutat la diminuarea riscului atât de mult invocat de jurisdicţiile competente. De altfel, dacă „sănătatea mintală” a acuzatului constituia motivul continuu de privare de libertate ( a se vedea ordonanţa din 22 iulie 1993 care spune că „expertizele psihiatrice conduc la o personalitate rigidă și puţin susceptibilă de a evolua”), deciziile nu fac decât puţine consideraţii susceptibile de a susţine circumstanţele cauzei ; în orice caz o astfel de motivare reţinută începând cu 1993 ar fi putut ea să fie însoţită de o măsură de urmărire psihologică a acuzatului.

c) Recapitulare

65.În rezumat, dacă anumite motive de respingere a cererilor acuzatului erau pe de o parte pertinente și suficiente, au pierdut în parte acest caracter de-a lungul timpului, astfel încât merită să se examineze felul în care a fost condusă procedura.

d) Procedura

66.Curtea este conștientă că celeritatea particulară la care un acuzat are drept în examinarea cauzei sale nu trebuie să dăuneze eforturilor magistraţilor pentru a îndeplini sarcinile lor cu grija dorită ( a se vedea, mai ales mutatis mutandis, hotărârea Toth c. Austriei din 12 decembrie 1991).Curtea estimează că imperativele instrumentării cauzei nu sunt suficiente, la capătul unei anumite perioade, să justifice menţinerea în detenţie.

68.Curtea observă că această cauză nu a îmbrăcat un caracter particular complex. Ea notează într-adevăr că expertizele grafologice ordonate la începutul instrumentării cauzei păreau clare : așa cum afirmă Guvernul „ expertizele grafologice erau pe deplin suficiente pentru a concluziona existenţa unor indicii grave, serioase și concordante”. Jurisdicţiile au invocat multiple investigaţii pentru a justifica menţinerea în detenţie, dar cu excepţia expertizelor mai sus citate și a celor medicale, Curtea nu relevă alte acte de instrumentare a cauzei care ar putea fi martore ale promptitudinii magistraţilor. Dacă este adevărat că nici o neglijenţă semnificativă nu poate fi relevată în conducerea instrumentării cauzei de către autorităţi, Curtea observă că o durată de detenţie provizorie de 4 ani și mai mult de 8 luni conduce la o evaluare globală.

3. Concluzie

69.Pentru a fi în conformitate cu Convenţia, durata lungă de privare de libertate suportată de acuzat ar fi trebuie să se bazeze pe justificări mai convingătoare. Ori, rezultă din cele spuse mai sus că pertinenţa iniţială a motivelor reţinute de jurisdicţiile de instrumentare a cauzei din deciziile lor privind detenţia acuzatului nu rezistă la proba timpului.

70.În circumstanţele particulare ale cauzei, prin durata sa excesivă, detenţia acuzatului a încălcat articolul 5 § 3 al Convenţiei.

[1] Traducere realizată după versiunea franceza a hotărârii în cadrul Biroului de Relaţii Externe, Curtea Supremă de Justiţie.