Forced auction of property to satisfy civil judgment debt: State liability for denial of access to court and property rights interference under ECHR

Traducere din limba franceză*

CURTEA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI

Secţiunea a treia

CAUZA REIZ contra ROMÂNIEI

(cererea nr. 37292/02)

DECIZIE

STRASBOURG

28 septembrie 2006

Această decizie va deveni definitivă în condiţiile precise ale articolului 44 § 2 al Convenţiei. Poate să suporte modificările de formă.

În cauza Reiz contra României,

Curtea Europeană pentru Drepturilor Omului (secţia a treia), în ședinţa din 28 septembrie 2006 în componenţa:

Domnul B.M. Zupanèiè, președinte

J. Hedigan,

C. Bîrsan,

V. Zagrebelsky,

E. Myjer,

David Thόr Björgvinsson,

Doamna I. Ziemele, judecători

și V. Berger, grefier de secţie.

După ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 7 septembrie 2006, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află cererea nr. 37292/2002, introdusă împotriva României prin care doi cetăţeni români care au și naţionalitate germană, domnul Iosif Reiz și doamna Elena Reiz („reclamanţii”), au sesizat Curtea la data de 28 iunie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul I. Blaga care locuiește la Satu Mare, în România. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, apoi de doamna R. Rizoiu și de doamna B. Ramașcanu care i-a înlocuit în funcţii.

3.La 5 ianuarie 2004, Curtea (secţia a doua) a decis să comunice plângerea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, Curtea a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp.

În temeiul art. 44 alin. 1 a) din Regulamentul Curţii, a comunicat și o copie a plângerii guvernului german care nu a dorit să își prezinte punctul de vedere despre decizie.

4. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat structura secţiilor ( art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost repartizată Secţiei a III-a astfel reorganizate ( art. 52 alin. 1).

ÎN FAPT

5.Reclamanţii (soţ și soţie) s-au născut în 1929 și respectiv în 1932 și au domiciliul în Düsseldorf.

6.Printr-o decizie din 15 noiembrie 2000, Curtea de Apel din Oradea constata că reclamanţii erau proprietarii imobilului situat pe strada Turturelelor, nr. 22 în Satu Mare. Curtea mai constata și nulitatea contractului de vânzare încheiat de stat, care deţinuse imobilul cu locatari. Apoi, bazându-se pe o expertiză tehnică care estimase că locatarii dublaseră valoarea imobilului în urma unor lucrări de îmbunătăţire evaluate la 157 370 000 lei (ROL) cu titlul de investiţii Curtea i-a condamnat pe reclamanţi să plătească locatarilor suma de 157 370 000 ROL cu titlul de investiţii și a ordonat evacuarea locatarilor începând cu data de când reclamanţii le-ar fi plătit despăgubirea și le-ar fi oferit o altă locuinţă.

7.Printr-o hotărâre provizorie din 23 august 2001, judecătoria din Satu Mare a admis cererea locatarilor, formulată prin intermediul unui executor judecătoresc și a ordonat executarea forţată a deciziei din 15 noiembrie 2000. Apelul făcut de domnul Blaga în numele reclamanţilor a fost respins printr-o decizie din 16 octombrie 2001, tribunalul judeţean Satu Mare constatând că mandatarul nu era împuternicit de reclamanţi pentru a exercita această cale de recurs. Această decizie a devenit definitivă; reclamanţii nu au mai facut recurs.

8.Totodată, executorul judecătoresc a continuat demersurile în vederea executării forţate a deciziei din 15 noiembrie 2000. Astfel, acesta i-a somat pe reclamanţi să plătească 260 099 253 ROL reprezentând suma prevăzută în decizia sus-citată reactualizată, informându-i că în cazul în care refuză să plătească, imobilul va fi vândut la licitaţie.

9.Pentru că reclamanţii nu au plătit, la 27 septembrie 2001, executorul judecătoresc a publicat un anunţ cu vânzarea la licitaţie a imobilului, pornind de la suma de 385 000 000 ROL stabilită printr-o expertiză tehnică, sumă pentru care imobilul a fost vândut la 29 octombrie 2001.

10.La 14 noiembrie 2001, în prezenţa locatarilor și a reclamanţilor, executorul judecătoresc a distribuit preţul imobilului între părţi și a întocmit un proces verbal. Reclamanţii au luat suma de 119 699 747 ROL.

ÎN DREPT

I. Despre încălcarea stabilită de art. 6 alin. 1 din Convenţie

11. Reclamanţii invocă imposibilitatea de a exercita decizia din 15 noiembrie 2000 care le-a încălcat dreptul de acces la tribunal, garantat de articolul 6 alin. 1 din Convenţie, care este astfel redactat: „ Orice persoană are dreptul la un proces echitabil (...) de o instanţă (...) care va decide (...) contestaţii asupra drepturilor și obligaţiilor cu caracter civil (...)”

Despre admisibilitate

12. Curtea a constatat că plângerea nu este în mod evident nefondată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea relevă faptul că, pe de alta parte aceasta nu întâmpină nici un alt motiv de inadmisibilitate. Deci este convenabil de a o declara admisibilă.

Despre fond

13. Guvernul reamintește că în speţă debitorul obligaţiei era un particular și că iniţiativa executării aparţinea creditorului, Statul nefiind obligat să execute decizia ex officio din 15 noiembrie 2000. Potrivit Guvernului, numita decizie a fost executată, ţinându-se cont de procesul verbal din 14 noiembrie 2000.

14. Reclamanţii se opun acestei teze. Atât înainte cât și după comunicarea cererii, au arătat faptul că imobilul fusese vândut de locatari împotriva voinţei lor.

15.Curtea reamintește că executarea unei judecăţi sau a unei decizii, indiferent de jurisdicţia din care face parte, trebuie să fie considerată ca parte integrantă din „ proces ”, așa cum este stipulat în articolul 6 din Convenţie. Dreptul de acces la un tribunal ar fi iluzorie dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judecătorească definitivă și obligatorie rămâne inoperantă în detrimentul unei părţi (Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, alin. 63, CEDH 1999-V).

16. Totuși, dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un stat să execute fiecare judecată cu caracter civil, oricare ar fi circumstanţele (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, alin. 39, 27 mai 2003). Când autorităţile sunt obligate să acţioneze în executarea unei decizii judecătorești și omit să facă acest lucru, această inerţie angajează responsabilitatea statului în baza art. 6, alin. 1 din Convenţie (Scollo împotriva Italiei, decizie din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, pag. 55, alin. 44).

17. În prezenta cauză, decizia definitivă a ordonat reclamanţilor să ramburseze investiţiile locatarilor, restituirea imobilului fiind subordonată acestei sume plătite. Curtea constată că în lipsa plăţii de către reclamanţi, locatarii au început executarea forţată a deciziei.

18.Este adevărat că de la vânzarea imobilului, la data de 29 octombrie 2001, reclamanţilor le este imposibil să reintre în posesia acestuia. Totuși, această vânzare a fost făcută de executorul judecătoresc cu acordul instanţelor, în cadrul executării forţate a deciziei din 15 noiembrie 2000, și nu prezintă nici o problemă arbitrară sau de corupţie, ţinând cont mai ales de refuzul reclamanţilor de a-și executa obligaţiile rezultate din așa zisa decizie. Astfel, ei au perceput diferenţa dintre preţul de vânzare și datoria lor faţă de locatari.

19.Drept urmare, Curtea ajunge la concluzia că decizia din 15 noiembrie 2000 a fost executată.

20.Curtea dezaprobă faptul că reclamanţii nu au informat-o de adevărata natură a vânzării imobilului de cumpărărtori, de care a luat cunoștinţă prin observaţiile Guvernului.

21.Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a trage concluzia că autorităţile și-au îndeplinit obligaţia de a asigura reclamanţilor un acces efectiv la tribunal, așa cum arată art. 6, alin. 1.

Astfel, Curtea ajunge la concluzia că nu a existat o încălcare a art. 6, alin. 1 în speţă.

II. Despre încălcarea invocată în articolul 1 din Protocolului nr. 1

22.Reclamanţii denunţă o atingere adusă dreptului de proprietate în vederea neexecutării deciziei din 15 noiembrie 2000 și a datoriilor exorbitante de care au fost răspunzători prin numita decizie. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel redactat:

„Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate să fie lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utiliate publică și în condiţiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl are fiecare stat de a pune în vigoare legile pe le consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plăţii impozitelor, alte contribuţii sau amende.”

23.Guvernul consideră că nu este vorba în speţă de un amestec al autorităţilor statului, în măsura în care reclamanţii nu mai sunt proprietarii imobilului din motiv de neexecutare a propriilor obligaţii așa cum reies din decizia sus-citată. Ei trag concluzia că reclamanţii au pierdut calitatea de victime.

24.Reclamanţii contestă poziţia Guvernului și reamintesc că din cauza intrigilor statului care a vândut imobilul lor și i-a condamnat la plata unor despăgubiri exorbitante, ei nu mai pot să intre în posesia imobilului.

25.Curtea consideră că problema de a ști dacă reclamanţii încă deţin calitatea de victime este strâns legată de fondul acestei plângeri, plângere care este de altfel legată de fondul examinat mai sus și deci trebuie să fie declarată admisibilă.

26.Despre fondul plângerii, Curtea reamintește faptul că a constatat că decizia din 15 noiembrie 2000 a fost executată, reclamanţii primind o sumă reprezentând diferenţa dintre preţul imobilului și despăgubirile la care fuseseră condamnaţi. Curtea mai reamintește că a constatat că vânzarea imobilului care aparţinea reclamanţilor a fost făcută cu acordul instanţelor și fără nici un indiciu arbitrar sau de inechitate. Curtea constată că este vorba în speţă de un litigiu de patrimoniu între persoanele particulare, care nu antrenează în principiu responsabilitatea statului. În consecinţă, Curtea estimează că există în speţă imposibilitatea obiectivă pentru reclamanţi să intre în posesia imobilului care nu este deloc imputabil Statului.

27.Referitor la caracterul pe nedrept exorbitant al despăgubirii pe care reclamanţii trebuiau să o plătească cumpărătorilor, Curtea notează că suma în cauză a fost stabilită de instanţele interne bazându-se pe expertiza tehnică a imobilului; Curtea reamintește că admisibilitatea și aprecierea probelor reies în principal din dreptul intern și din jurisdicţiile naţionale.

28.În orice caz, pentru motive similare celor expuse privind plângerea din articolul 6 alin. 1 din Convenţie, Curtea consideră, având în vedere cele de mai inainte, că nu poate să decidă că există o atingere adusă de stat drepturilor reclamanţilor garantate de articolul 1 mai sus citat.

29.Curtea decide că articolul 1 din Protocolul nr.1 nu a fost încălcat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

Declară cererea admisibilă,

Hotărăște că nu a fost încălcat articolul 6, alin. 1 din Convenţie,

Hotărăște că nu a fost încălcat articolul 1 din Protocolul nr.1.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 28 septembrie 2006, în aplicarea articolului 77 alin. 2 și 3 din Regulament.

* Traducere efectuată de Mădălina Marin, Biroul de Relaţii internaţionale, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.