Civil revindication of property nationalized under Decree 223/1974 denied by domestic courts due to lack of jurisdiction, raising access to court and property rights issues under the ECHR

CURTEA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI

Secţia a doua

CAUZA LINDNER ȘI HAMMERMAYER împotriva ROMÂNIEI

( Cererea nr. 35671/97 )

HOTĂRÂRE

3 decembrie 2002

Strasbourg

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate să sufere retușuri ale formei.

Traducere din limba franceză*

În cauza Lindner și Hammermayer împotriva României,

Curtea europeană pentru Drepturile Omului ( secţia a doua ), judecând în complet format din :

J.P. Costa, președinte,

A.B.Baka

Gaukur Jörundsson

L.Loucaides

C.Bârsan

M.Ugrekhelidze

A.Mularoni, judecători

și doamna S.Dolle, grefier de secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu la data de 12 noiembrie 2002,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată :

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află o plângere (nr.35671/97) împotriva României și doi cetăţeni ai acestui stat, domnul Alexandru Lindner și doamna Cristina Hammermayer („reclamanţii”), au sesizat Comisia europeană pentru Drepturile Omului, la 9 aprilie 1997, în virtutea articolului 25 al Convenţiei de păstrarea Drepturilor Omului și a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).

2.Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul Adrian Vasiliu, avocat al Baroului București.Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, doamna Cristina Iulia Tarcea, din ministerul justiţiei.

3.Reclamanţii arată că refuzul Curţii de Apel București, la 14 octombrie 1996, de a recunoaște instanţelor competenţa pentru judecarea unei acţiuni în revendicare este contrară articolului 6 din Convenţie. Ei se plâng că această hotărâre a Curţii de Apel a avut ca efect atingerea respectului bunurilor lor, așa cum este recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr.1.

4.Cererea a fost trimisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr.11 al Convenţiei ( articolul 5§ 2 din Protocolul nr.11).

5. Cererea a fost repartizată secţiei I a Curţii (articolul 52 § 1 din regulament). Camera însărcinată să examineze cauza (articolul 27 § 1 din Convenţie ) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 din regulament.

6.La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament ). Prezenta cerere a fost repartizată secţiei a doua astfel remaniată (articolul 52 § 1 ).

7.Atât reclamanţii cât și Guvernul au depus observaţii scrise asupra acceptabilităţii și fondului cauzei ( articolul 59 § 1 din regulament).

ÎN FAPT

CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI

8.Reclamanţii locuiesc la Francfurt, Germania.

9.La 2 octombrie 1939, mama reclamanţilor devine proprietara unui imobil din București, compus din trei apartamente. La 30 martie 1948, ea a vândut unul din apartamente lui L.N. În 1975, ea imigrează în Germania.

10.La 18 septembrie 1975, statul a intrat în posesia imobilului invocând decretul de confiscare nr.223/1974. Nici motivele, nici baza legală a acestei confiscări nu au fost notificate mamei reclamanţilor.

Acţiunea în revendicare a proprietăţii

11.La 27 iulie 1992, reclamanţii, în calitate de moștenitori sesizează judecătoria din sectorul 1 București cu o acţiune în anularea deciziei de confiscare a imobilului, împotriva primăriei orașului București și a societăţii H., administratorul locuinţelor de stat. Ei relevă că mama lor a fost prorietara imobilului și că statul l-a însușit prelevându-se de decretul de confiscare nr.223/1974, dar că această privare de proprietate era ilegală, căci actul administrativ de confiscare nu a fost niciodată notificat mamei lor. La 3 mai 1994, tribunalul a dat o decizie care a fost anulată prin decizia din 19 aprilie 1995 de tribunalul municipiului București, ca urmare a unei lipse de procedură și dosarul a fost retrimis judecătoriei.

12.Prin decizia din 28 ianuarie 1995, tribunalul a rezolvat această cerere, estimând că decizia administrativă de confiscare în favoarea statului nu respecta exigenţele de formă prevăzute de lege. Ca urmare, a hotărât că statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate și reclamanţii erau proprietarii legitimi. Tribunalul a hotărât anularea deciziei de confiscare și restituirea imobilului reclamanţilor.

13.Apelul intordus de primăria orașului București a fost respins la 17 mai 1996 de tribunalul municipiului București, cu același raţionament ca cel al judecătoriei.

14.Primăria a făcut recurs la Curtea de Apel București. Prin hotărârea din 14 octombrie 1996, curtea a dmis recursul și a respins acţiunea în revendicare a reclamanţilor. Ea a constatat că imobilul revendicat a devenit proprietatea statului pe titlu, mai precis decizia primăriei din 18 septembrie 1975 și a hotărât că pentru a obţine restituirea sau, după caz, o despăgubire, reclamanţii puteau să se prevaleze doar de dispoziţiile legii nr.112/1995 privind restituirea bunurilor naţionalizate.

15. La 20 decembrie 1996, statul a vândut unul din apartamentele bunului în litigiu unui locatar

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ ADECVATĂ

16.Dispoziţiile legale și jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârea Brumărescu c.României.

17.Despoziţiile pertinente ale decretului nr.223/1974 de confiscare a unor imobile spune așa :

Articolul I

„În Republica Socialistă România, imobilele, construcţiile și terenurile nu pot fi deţinute în proprietate decât de persoanele fizice care își au domiciliul în ţară”

Articolul II

„Cei care au făcut cereri de plecare din ţară ,definitiv,în străinătate, trebuie să înstrăineze imobilele, până la data plecării. Înstrăinarea trebuie să fie făcută în favoarea statului (...) Imobilele aparţinând persoanelor care au prăsit fraudulos ţara sau persoanelor care nu au revenit în termenii legali, devin proprietăţi ale statului român fără nici o despăgubire (...)”

18.Poziţia Curţii Supreme de Justiţie în materie poate fi rezumată astfel : la 20 noiembrie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a judecat în Secţii unite, și, a constatat că instanţele nu au avut o poziţie comună asupra problemei de acţiuni în revendicare prin care, pe calea dreptului comun,cei interesaţi solicită restituirea bunurilor imobiliare confiscate în virtutea decretului nr.223/1974. Ea va releva că anumite instanţe au judecat că aceste acţiuni sunt inadmisibile, pe motiv că cererile ar fi trebuit să urmeze calea prevăzută de legea specială, nr.112/1995, în timp ce alte instanţe le-au considerat admisibile. Curtea Supremă de Justiţie concluzionează că jurisdicţiile erau competente pentru a cunoaște, în conformitate cu dreptul comun, acţiunile în revendicare a imobilelor confiscate de stat în virtutea decretului nr.223/1974.

ÎN DREPT

I. ADMISIBILITATEA

A. Inadmisibilitatea cererii pentru neparcurgerea tuturor căilor de atac

19.Guvernul pledează în substanţă inadmisibilitatea cererii pentru neparcurgerea tuturor căilor de atac intern. Se subliniază că este permis reclamanţilor să introducă o acţiune bazată pe legea nr.10/2001, adoptată la 8 februarie 2001.

20.Curtea reamintește că reclamanţii au introdus deja o acţiune în revendicare a imobilului, cale de recurs existentă și suficientă în dreptul intern și estimează că Guvernul nu trebuie să invoce ca un defect al reclamanţilor că au introdus o nouă acţiune în revendicare ( a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Brumărescu c. României, mai sus citată, §§ 54 – 55 ).

21.Totuși, se poate respinge excepţia Guvernului.

B. Încălcarea invocată de articolul 2 § 2 din Protocolul nr.4 al Convenţiei

22.Conform reclamanţilor, hotărârea din 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel București a adus atingere articolului 2 § 2 din Protocolul nr.4 al Convenţiei, care dispune :

„Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, înţelegând și ţara sa „.

23.Reclamanţii s-au plâns despre confiscarea imobilului în virtutea decretului nr.223/1974 că a fost determinată de imigrarea mamei lor în Germania, ceea ce i-a afectat libertatea de circulaţie. Ei au invocat articolul 2 § 2 din Protocolul nr.4 al Convenţiei.

24.Curtea observă că mama reclamanţilor a părăsit definitiv România în 1975, dată la care statul și-a însușit imobilul. Ea a decedat, la o dată care nu a fost precizată. Din dosar nu reiese că ea a făcut plângere, personal, de o încălcare a dreptului la libera circulaţie. În orice caz, natura particulară a acestui caz, în circumstanţele speţei, nu permit să o considere ca transmisibilă ( a se vedea, mutatis mutandis, Altun împotriva Germaniei nr. 10308/83, raportul Comisiei din 7 martie 1984 (DR) 36, p.236).

25.În măsura în care problema ridicată de reclamanţi ar putea fi de ordin general, de natură să impună continuarea examinării cauzei, Curtea reamintește că România a ratificat Convenţia la data de 20 iunie 1994. De atunci, cauza privind libera circulaţie a mamei reclamanţilor în 1975 iese din competenţa ratione temporis a Curţii.

26.Rezultă că această plângere trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenţiei.

II. ASUPRA TEMEIULUI

27.Curtea constată că plângerile privind încălcarea invocată de articolul 6 § 1 din Convenţie ca și a articolului 1 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei nu sunt în mod manifest prost fondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea constată că aceștia nu s-au lovit de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Este bine să declarăm că această parte a reclamaţiei este admisibilă.

Încălcarea invocată în articolul 6 § 1 din Convenţie

28.Conform reclamanţilor, hotărârea din 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel București a încălcat articolul 6 § 1 din Convenţie care dispune :

„ Orice persoană are dreptul ca o cauză a sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanţă care va decide (...) contestaţii asupra drepturilor sale cu caracter civil (...)”.

29.În memoriul lor, reclamanţii arată că refuzul Curţii de Apel de a recunoaște instanţelor competenţa de a judeca o acţiune în revendicare este contrară dreptului de acces la o instanţă, lucru garantat de articolul 21 din Constituţia României și de articolul 3 din Codul civil român, care gestionează liberul acces la justiţie.

30.Guvernul contestă teza reclamanţilor. El estimează că nu a fost refuzată judecarea acţiunii de Curtea de Apel București, dar aceasta a hotărât, chiar dacă succint, că s-a făcut „sub titlu” ceea ce conform Guvernului, constituie o examinare pe fond.

31.Curtea observă că reclamanţii au sesizat instanţele cu o acţiune în revendicare, invocând că decizia de confiscare nu era legală, și cererea lor a fost respinsă doar pe baza simplei constatări a existenţei deciziei de confiscare.

32.Ea reamintește că articolul 6 § 1 din Convenţie obligă instanţele să-și motiveze deciziile, dar nu poate cere ca o exigenţă un răspuns detailat pentru fiecare argument ( a se vedea hotărârea Hiro Balani împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr.303 –B,pp.29-30, § 27).

În cauza prezentă, faptul că primăria a emis o decizie de confiscare a imobilului nu a fost contestată, obiectul litigiului era exact de a se verifica dacă așa zisa decizie îndeplinea condiţiile de fond și de formă cerute de legea în vigoare la epoca respectivă. Ori Curtea de Apel nu s-a aplecat asupra acestei probleme și nu a analizat nici unul din argumentele reclamanţilor, indicându-le în mod expres să se adreseze comisiei administrative pentru a rezolva cererea lor de restituire.

33.Nu se poate deci deduce din formula utilizată de Curtea de Apel, conform căreia confiscarea s-a făcut „sub titlu”, că ea a procedat la o examinare de fond privind validitatea titlului de confiscare. A rezultat o excludere de către Curtea de Apel București a acţiunii în revendicare a reclamanţilor de la competenţa instanţelor, ceea ce este în sine contrar dreptului de acces la o instanţă, drept garantat de articolul 6 § 1 din Convenţie.

34.Totuși, există încălcare a articolului 6 § 1.

Încălcarea invocată de articolul 1 din protocolul nr.1 al Convenţiei

35.Reclamanţii s-au plâns că hotărârea din 14 octombrie 1996 a Curţii de Apel București a avut ca efect să aducă atingere dreptului lor de respect a bunurilor lor. Așa cum este recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr.1, astfel formulată :

„ Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate publică și în condiţiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plăţii impozitelor sau alte contribuţii sau amenzi”.

36.Reclamanţii estimează că hotărârea Curţii de Apel a avut ca efect privarea lor abuzivă de proprietatea lor. În primul rând, această hotărâre nu a urmat un scop de utilitate publică, deoarece instanţele inferioare nu au impietat asupra domeniului legislativ, ci au tranșat pur și simplu un litigiu civil în revendicare. În sfârșit, reclamanţii estimează că a fost încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1, deoarece ei s-au văzut privaţi de proprietatea lor fără să li se acorde o despăgubire.

37.Guvernul susţine că plângerea reclamanţilor este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile articolului 1 din Protocolul nr. 1. El se referă la jurisprudenţa Curţii după care Convenţia nu consacră dreptul la restabilirea dreptului de proprietate, articolul 1 din Protocolul nr.1 nu protejează decât respectarea bunurilor actuale, fără să garanteze dreptul de a dobândi noi bunuri.

Guvernul afirmă că, faptul de a ști dacă naţionalizarea imobilului mamei reclamanţilor era sau nu legală nu poate fi stabilit decât printr-o decizie juridică definitivă. Ori, în decizia sa din 14 octombrie 1996, Curtea de Apel București nu a tranșat această chestiune. Din acel moment, Guvernul consideră că reclamanţii nu dispun de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei.

38.Curtea trebuie deci să examineze dacă refuzul instanţelor de a tranșa litigiul vizând așa zisă parte de imobil naţionalizată se analizează ca o atingere a drepturilor de proprietate a reclamanţilor, așa cum le garantează articolul 1 din Protocolul nr.1.

39.În această privinţă, Curtea reamintește, în primul rând, că ea nu poate să examineze o cerere decât în măsura în care ea se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la partea contractantă în cauză. În spetă, bunul în litigiu a fost confiscat în 1975, înainte de 20 iunie 1994, dată la care Convenţia a intrat în vigoare în ceea ce privește România. Curtea nu este deci competentă ratione temporis de a examina circumstanţele confiscării sau efectele produse de ele până în prezent.

40.Curtea reiterează propria jurisprudenţă bine stabilită conform căreia privarea de dreptul de proprietate sau de un alt drept real constituie în principiu un act instantaneu și nu crează o situaţie continuă a „privării de un drept” ( a se vedea, de exemplu, Lupuleţ împotriva României, hotărârea nr.25497/94, decizie a Comisiei din 17 mai 1996,DR 85-A.,p.126). Plângerea reclamanţilor este deci incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei pe motiv că, din cât se poate înţelege, ar critica măsurile adoptate ca atare, pe baza legii nr.223/1974 privind imobilele înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei privind România.

41.Reclamanţii nu pot deci să se plângă de o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care procedura pe care o incriminează se raporta la „bunurile” lor, în sensul acestei dispoziţii.

În această privinţă, Curtea reamintește că noţiunea de „bunuri” conţinut în articolul 1 din Protocolul nr.1 poate acoperi atât „bunuri actuale” ( hotărârea Van der Mussele împotriva Belgiei din 23 noiembrie 1983, seria A nr.70, p.23 §

48 ) cât și valorile patrimoniale, incluzând aici titlurile care stabilesc acest drept, în virtutea cărora recalamantul poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine bucuria efectivă a unui drept de proprietate ( a se vedea hotărârea Pine Valley Developements Limited și alţii împotriva Irlandei din 29 noiembrie 1991, seria A nr.222, p.23 § 51, și Pressos Compania Naviera S.A. împotriva Belgiei din 20 noiembrie 1995, seria A nr.332, p.21 § 31).

În revanșă, speranţa de a vedea recunoașterea supravieţuirii unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 ( Malhous împotriva Republicii Cehe (decembrie), nr.33071/96, 13 decembrie 2000, CEDH 2000 – XII),și se înţelege de la sine a unui titlu care stabilește acest dret condiţional stingându-se din nerealizarea condiţiei (Mario de Napoles Pacheco împotriva Belgiei, hotărârea nr.7775/77, decizie a comisiei din 5 octombrie 1978, DR 15, p.143 și Lupuleţ împotriva României, decizie mai sus amintită, p.133).

42.În speţă, reclamanţii au sesizat autorităţile naţionale competente cu o procedură în revendicare a imobilului. Introducând acţiunea, ei căutau să le fie recunoscut dreptul de proprietate care, la epoca intorducerii cererii în instanţă, nu mai era a lor.În consecinţă, procedura nu se raporta la un „bun actual” al reclamanţilor.

43.Rămâne de examinat dacă este vorba despre o „speranţă legitimă” de a obţine restituirea imobilului.Restituirea în natură a proprietăţii în totalitate ar fi putut fi obţinută în eventualitatea în care instanţele ar fi decis, evaluând circumstanţele cauzei, că această confiscare a imobilului mamei lor nu a fost legală. Este vorba despre o chestiune pentru care competenţa aparţine în primul rând instanţelor naţionale, Curtea neputând specula asupra încheierii procedurii dacă Curtea de Apel București l-ar fi rezolvat. Deși judecătoria ca și tribunalul au judecat în favoarea reclamanţilor, cauza a rămas în curs de judecare în faţa jurisdicţiilor române până la obţinerea unei decizii definitive, acţiunea în revendicare a imobilului în sine nedând naștere în primul rând la nici un drept de titlu care stabilește acest drept, ci doar eventualitatea de a obţine un astfel de titlu ( a se vedea Ouzounis și alţii împotriva Greciei nr.49144/99, § 25, 18 aprilie 2002, nepublicată). Decurge din aceasta că reclamanţii nu au demonstrat a avea o „speranţă legitimă” de a-și vedea imobilul restituit.

44. Totuși, nu există o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

45.În termenii articolului 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că a fost încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern a părţii contractante nu permite ștergerea decât într-un mod imperfect a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

A. Daune materiale

46.În principal, reclamanţii solicită restituirea bunului în litigiu, compus din două apartamente, două garaje și două treimi din terenul aferent. Ei înţeleg să primească, în caz de nerestituire o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a bunurilor,conform raportului de expertiză supus Curţii, 181 497 dolari SUA.

47.Guvernul susţine în primul rând că suma cu titlu de despăgubire materială nu este justificată, căci reclamanţii nu posedă un bun în sensul jurisprudenţei Convenţiei și ei pot să revendice oricând cu succes imobilul în faţa jurisdicţiilor interne.În orice ipoteză, Guvernul estimează că suma maximă care ar putea fi acordată este de 74 459 dolari SUA, reprezentând, conform raportului de expertiză prezentat în faţa Curţii, valoarea marfă a bunurilor în litigiu.

48.Curtea notează că sumele reclamate cu titlu de daune materiale se raportează la valoarea imobilului confiscat de stat. Ținând seama de faptul că pentru plângerea fondată pe articolul 1 din Protocolul nr.1 nu s-a constatat o încălcare a acestuia, singura plângere care duce la o încălcare este cel care indică absenţa accesului la o instanţă, în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie. Curtea precizează că nu poate specula asupra încheierii pe care procedura de revendicare a cunoscut-o dacă Curtea de Apel București ar fi rezolvat cererea reclamanţilor.

49.În aceste condiţii, Curtea estimează că reclamanţii nu au demonstrat existenţa unei legături de cauzalitate între dauna materială invocată de ei și încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei stabilită de Curte. În consecinţă, cererea cu titlu de daune materiale trebuie respinsă.

B. Daune morale

50.În ceea ce privește daunele morale, reclamanţii cer suma de 50 000 dolari SUA pentru prejudiciul suferit de refuzul Curţii de Apel București de a tranșa litigiul privind revendicarea imobilului, refuz care i-a privat astfel de dreptul de a se bucura de prorietatea lor.

51.Guvernul se opune acestei pretenţii, estimând că nici un prejudiciu moral nu se poate reţine.

52. Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat ingerinţe grave în dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă, pentru care suma de 5 000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.

C. Cheltuieli

53.Reclamanţii solicită rambursarea sumei de 770 dolari SUA, după cum urmează, pe baza unui decont detailat :

a) 500 dolari SUA cu titlu de onorariu pentru munca îndeplinită de avocatul lor în procedura în faţa Curţii, atât pe fond cât și asupra problemei de satisfacţie echitabilă ;

b) 20 dolari SUA pentru cheltuieli de traducere ;

c) 150 dolari SUA pentru cheltuieli de expert .

54. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor curente, pe baza prezentării actelor justificative.

55.Curtea notează că numai o parte din cerer a condus la constatarea unei încălcări a Convenţiei. În aceste condiţii, ea judecă ca adecvată alocarea sumei de 400 euro.

Daune moratorii

56. Curtea judecă adecvat să bazeze dobânda daunelor moratorii pe dobânda daunelor preţului Băncii Centrale Europene majorată cu 3%.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,

1.Declară cererea admisibilă în ceea ce privește plângerea reclamanţilor cu referire la absenţa accesului la o instanţă și la dreptul de respectare a bunurilor lor, și inadmisibilă pentru restul cererii ;

2.Declară ca inadmisibil restul cererii ;

3.Hotărăște că a existat încplcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei ca urmare a refuzului dreptului de acces la o instanţă ;

4.Hotărăște că nu a existat încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei ;

5. Hotărăște,

a) că statul pârât trebuie să achite recalamanţilor, în trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume :

i.- 5 000 euro ( cinci mii euro) pentru daune morale ;

ii. – 400 euroe ( patru sute euro) pentru cheltuieli și orice altă sumă care ar putea reprezenta impozit ;

b) aceste sume vor fi cpnvertite în moneda naţională a statului pârât cu dobânda aplicabilă la data reglementării ;

c) aceste sume vor putea fi majorate cu o dobândă simplă cu limita fixată de Banca Centrală Europeană și care se va aplica în această perioadă, majorată cu 3% ;

6. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 3 decembrie 2002 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.

* Traducere efectuată de consilier Monica Grădinaru, Biroul de Relaţii Internaţionale, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.