Nationalization reversal barred by judicial refusal of jurisdiction over property claims, violating right to court and property rights

CURTEA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI

Secţia a doua

CAUZA HODOȘ ș.a. împotriva ROMÂNIEI

(Petiţia nr.29968/96)

HOTĂRÂRE

Strasbourg

21 mai 2002

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 alineat 2 din Convenţie.Hotărârea poate suferi modificări de formă.

Traducere din limba franceză *

În cauza Hodoș și alţii împotriva României,

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (secţia a doua), judecând într-un complet format din :

J.P.Costa – președinte,

A.B.Baka

C.Bîrsan

K.Jungwiert

V.Butkevych

Doamna W.Thomassen

A.Mularoni, judecători

și doamna S.Dolle, grefier de secţie

După ce au deliberat în camera de consiliu la data de 30 aprilie 2002,

Pronunţă decizia de mai jos :

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află o petiţie nr.29968/96 îndreptată împotriva României și dintre care trei cetăţeni ai acestui stat, doamna Elena Hodoș, domnul Alexandru Liviu Hodoș și domnul Gheorghe Hodoș (“reclamanţi”), au sesizat Comisia europeană pentru Drepturile Omului (“Comisia”) la data de 19 decembrie 1995, în virtutea vechiului articol 25 al Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”). După decesul, din 8 iulie 1999 a doamnei Elena Hodoș, moștenitorii săi, și anume, domnișoara Mihaela Marie-Rose Hodoș, domnul Alexandru Hodoș și domnul Gheorghe Hodoș, și-au exprimat, printr-o scrisoare datată 14 martie 2002, dorinţa de a continua în faţa instanţei.

2.Reclamanţii sunt reprezentaţi în faţa Curţii de domnul A.Vasiliu, avocat la București.Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de agentul său,doamna R.Rizoiu.

3.Reclamanţii au afirmat în particular că refuzul Curţii Supreme de Justiţie, la 11 iulie 1995, de a recunoaște tribunalelor competenţa pentru a demara o acţiune în revendicare,ca și de a suspenda judecata și de a trimite în faţa Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate pe care ei au ridicat-o erau contrare articolului 6 din Convenţie. În afară de aceasta, reclamanţii s-au plâns că această hotărâre a Curţii Supreme a avut ca efect încălcarea dreptului lor cu privire la bunuri, așa cum este recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei.

4.Petiţia a fost transmisă Curţii pe data de 1 noiembrie 1998, data de intrare în vigoare a Protocolului nr.11 al Convenţiei ( articolul 5, paragraful 2 al Protocolului nr.11).

5.Petiţia a fost repartizată secţiei I a Curţii (articolul 52, paragraf 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27, paragraf 1 al Convenţiei) s-a constituit conform articolului 26,paragraf 1 din regulament.

6.Printr-o decizie din 4 mai 2000, camera a declarat petiţia parţial admisibilă.

7.Atât reclamanţii cât și Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (articolul 59,paragraf 1 din regulament).

8.La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a modificat componenţa secţiilor sale (articolul 25,paragraf 1 din regulamentul Curţii). Prezenta petiţie s-a repartizat secţiei a doua astfel remaniată (articolul 52,paragraf 1).

ÎN FAPT

I.CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI

9.Reclamanţii sunt cetăţeni români, născuţi în 1913, respectiv 1946 și 1941 și locuiesc la București.

10.La o dată care nu a fost precizată, G.H., tatăl reclamanţilor,a construit o casă la București, cu ajutorul unui credit bancar rambursabil pe o durată de 20 de ani.

11.În 1950, statul a luat în posesie acest imobil, invocând Decretul de naţionalizare nr.92/1950. Un proces-verbal de naţionalizare a fost întocmit în această privinţă la 29 aprilie 1950 de Consiliul municipal al orașului București.Motivele sau baza legală a acestei lipsiri de proprietate nu au fost niciodată notificate către G.H.

A.Prima acţiune în revendicare

12. La 28 mai 1990, reclamanţii au sesizat judecătoria din București cu o acţiune vizând obţinerea unei anulări a procesului-verbal de naţionalizare din 20 aprilie 1950. Trebuie specificat că în momentul naţionalizării,G.H. era funcţionar și că decretul nr.92/1950 excepta de la naţionalizare bunurile aparţinând acestei categorii de persoane.

13. În septembrie 1990, reclamanţii au sesizat Curtea Supremă de Justiţie pentru ca aceasta să se pronunţe asupra constituţionalităţii decretului nr.92/1950.

14. La 5 septembrie 1990, judecătoria București a suspendat judecata până la decizia Curţii Supreme de Justiţie.

15. Prin hotărârea din 14 ianuarie 1991, Curtea Supremă de Justiţie se declară competentă pentru a examina constituţionalitatea decretului nr.92/1950, dar respinge cererea reclamanţilor pe motiv că nu au sesizat Curtea în mod regulat.

16.Procedura în faţa judecătoriei din București s-a reluat la data de 20 august 1991. La ceastă dată, reclamanţii au precizat că ei înţeleg să revendice casa.

17. Prin hotărârea din 18 decembrie 1991, tribunalul a constatat în primul rând că nu este competent pentru a anula procesul-verbal de naţionalizare din 20 aprilie 1950. A considerat că este totuși competent pentru a constata, pe cale de excepţie,ilegalitatea naţionalizării, așa cum reieșea aceasta din procesul-verbal de naţionalizare din 20 aprilie 1950, în raport cu Decretul nr.92/1950. A constatat, în sfârșit, că reclamanţii erau proprietarii legitimi ai casei.

18.În absenţa recursului, această hotărâre devine definitivă neputând fi atacată prin căile de recurs ordinar.

19. La o dată care nu a fost precizată, procurorul general a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs extraordinar împotriva acestei hotărâri, pe motiv că judecătoria nu este competentă să se pronunţe asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ale Decretului nr.92/1950.

20.Printr-o hotărâre din 8 iulie 1993, Curtea Supremă de Justiţie anulează judecata, pe motiv că tribunalul, deși sesizată cu două plângeri, și anume anularea procesului-verbal de naţionalizare și revendicarea casei, nu s-a pronunţat decât asupra acesteia din urmă. Dosarul a fost retrimis pentru o nouă judecată la judecătorie.

21. Prin hotărârea din 14 aprilie 1994, judecătoria respinge cererea de anulare a procesului-verbal de naţionalizare, pe motiv că nu este vorba despre un act administrativ, ci de un simplu act material, și că, în orice circumstanţă, acţiunea în anulare era prescrisă.

În ceea ce privește acţiunea în revendicare, judecătoria a constatat mai întîi că procesul-verbal de naţionalizare a fost făcut sub imperiul Constituţiei din 1948, care garanta dreptul de proprietate. S-a judecat apoi,că, în cadrul unei acţiuni în revendicare, tribunalele erau competente să examineze aplicarea Decretului nr.92/1950. S-a constatat că decretul nr.92/1950 prevedea două condiţii pentru aplicarea sa : o condiţie de fond, și anume, criteriul de naţionalizare conform căruia erau naţionalizate locuinţele care aparţineau anumitor categorii de persoane, și o condiţie de formă, și anume, menţionarea bunului naţionalizat în listele anexate decretului, condiţie destinată să asigure opozabilitatea actului terţilor.S-a estimat apoi că, pentru constituirea legală a dreptului de proprietate a statului, aceste două condiţii trebuiau respectate cumulativ.Ori, tribunalul a constatat că G.H. era funcţionar, care nu făcea parte din naţionalizare și deci, Decretul nr.92/1950 nu putea să i se aplice, chiar dacă casa figura pe listele anexate decretului. S-a hotărât din acel moment că reclamanţii erau, chiar ca moștenitori ai lui G.H., proprietarii imobilului revendicat și a ordonat primăriei din București de a nu mai împiedica posesia lor asupra imobilului mai sus menţionat.

22. La 21 iunie 1994, primăria din București a introdus apel,dar l-a retras la data de 20 septembrie 1994.

23. Prin hotărârea din 5 octombrie 1994,Tribunalul Municipiului București a constatat retragerea apelului, în fapt hotărârea din 14 aprilie 1994 devenind definitivă, nemaiputând fi atacată pe căile ordinare de recurs.

B. Recursul în anulare

24. La 2 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiţie, judecând în Secţii Unite, a hotărât, cu o majoritate de 25 de voturi pentru, împotrivă 20, de a schimba jurisprudenţa Secţiei civile în sensul că tribunalele nu erau competente pentru a cenzura Decretul nr.92/1950 și să ordone restituirea imobilelor naţionalizate în aplicarea acestui decret.

25. La 12 aprilie 1995, prin aplicarea articolului 330 din Codul de procedură civilă (de acum înainte prescurtat C.P.C), Procurorul General al României a formulat un recurs în anulare împotriva deciziei din 14 aprilie 1994, pe motiv că primii judecători și-au depășit competenţa examinând legalitatea aplicării decretului mai sus citat.

26. În faţa Curţii Supreme de Justiţie, reclamanţii au invocat neconstituţionalitatea articolului 330 din C.P.C. Ei au arătat că posibilitatea procurorului general de a formula un recurs în anulare la orice dată, fără restricţie de termen, împotriva unei hotărâri definitive, era contrar cu egalitatea părţilor în exercitarea dreptului la recurs, principiu garantat de Constituţia din 1991. Ei cereau, de asemenea, prin aplicarea articolului 32 din Legea de organizare a Curţii Supreme de Justiţie și a articolului 23 din Legea de organizare a Curţii Constituţionale,ca judecata să fie suspendată și Curtea Supremă de Justiţie să trimită excepţia de neconstituţionalitate în faţa Curţii Constituţionale.

Pe fond, reclamanţii cereau respingerea recursului în anulare. Ei apreciau că, pe de o parte Decretul nr.92/1950 era în contradicţie cu Cosntituţia din 1948 prin publicarea parţială și nerespectarea principiului conform căruia orice expropriere trebuia să fie făcută cu un scop de utilitate publică și doar după plata unei juste despăgubiri. Pe de altă parte, reclamanţii susţineau că, de fapt G.H. era funcţionar în momentul naţionalizării, actul de naţionalizare al casei fiind în contradicţie cu dispoziţiile decretului amintit, care prevedeau că nu pot fi naţionalizate locuinţele aparţinând salariaţilor. În sfârșit, reclamanţii se prevalau de articolul 21 din Constituţia română din 1991, care garantează liberul acces la justiţie fără nici o limită.

27.În urma ședinţei din 5 iulie 1995, Curtea Supremă de Justiţie respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reclamanţi, pe motiv că nici o dispoziţie legală nu a fost încălcată.

28. Prin hotărârea din 11 iulie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a anulat decizia din 14 aprilie 1994 și a respins acţiunea reclamanţilor.Subliniind că legea era un mijloc de achiziţionare a proprietăţii, Curtea a constatat că statul s-a împroprietărit cu casa în discuţie chiar în ziua intrării în vigoare a decretului de naţionalizare nr.92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanţele judecătorești. În consecinţă, Curtea a estimat că primii judecători și-au depășit atribuţiile și au împietat asupra celor ale puterii legislative. Curtea a concluzionat că în orice caz, noi legi vor prevedea măsuri de reparaţie pentru bunurile pe care statul le-a luat în mod abuziv.

29.La 27 septembrie 1996, în baza legii nr.112/1995 statul a vândut imobilul în litigiu către S.V., fost locatar al imobilului sus menţionat.

C. A doua acţiune în revendicare

30.La o dată neprecizată, reclamanţii au introdus o nouă acţiune în revendicare pentru imobilul menţionat în faţa tribunalului în primă instanţă din sectorul 1 al orașului București.

31.Prin decizia din 3 martie 1998 tribunalul a admis acţiunea și a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu. Această hotărâre devine definitivă în absenţa apelului.

32.Autorităţile competente au refuzat executarea acestei decizii, pe motiv că amintitul imobil a fost deja vândut fostului locatar.

D. Acţiunea în anulare a contractului de vânzare a imobilului unui terţ

33.La 25 iunie 1998 reclamanţii au introdus la tribunalul în primă instanţă a sectorului 1 din București o acţiune în anulare a contractului de vânzare a imobilului pe care societatea de stat H. a încheiat-o în 1996 cu S.V. Reclamanţii au arătat că legea nr. 112/1995 nu putea constitui un fundament legal pentru menţionata vânzare, ţinând cont că în virtutea acestei legi, puteau face obiectul vânzării doar imobilele naţionalizate în mod legal, către terţi, persoane particulare.Ori aici nu era cazul imobilului în litigiu, care a fost naţionalizat în mod ilegal.

34.În ședinţa din 11 noiembrie 1998, S.V. face o cerere de punere în cauză a societăţii H., în virtutea articolului 1339 din Codul civil și a articolelor 57 și 58 coroborate din C.P.C.

35.Prin decizia din 30 iunie 1999 tribunalul admite cererea reclamanţilor.

36.La o dată neprecizată, S.V. face apel la această decizie. Arată că tribunalul nu s-a pronunţat asupra cererii sale formulate în ședinţa din 11 noiembrie 1998.

37.Prin decizia din 11 ianuarie 2000 Tribunalul Municipiului București admite apelul său, anulează decizia primei instanţe și dispune trimiterea cauzei în faţa judecătoriei sectorului 1 București.

38.Reclamanţii introduc un recurs împotriva acestei decizii. A fost respins printr-o hotărâre definitivă a Curţii de Apel București la data de 30 mai 2000.

39.La o dată neprecizată, procedura a fost reluată în faţa tribunalului în primă instanţă a sectorului 1 București. Prin decizia din 26 ianuarie 2001, tribunalul a admis cererea reclamanţilor și a constatat că contractul în litigiu era lovit de nulitate absolută.Această decizie devine definitivă fiind confirmată în apel și în recursurile părţilor pârâte prin hotărârea Curţii de Apel București din 14 martie 2002.

II.DREPTUL ȘI PRACTICI INTERNE PERTINENTE

40.Dispoziţiile pertinente ale legii nr.56 din 9 iulie 1993 privind Curtea Supremă de Justiţie sună astfel :

Articolul 31

“Dacă o secţie a Curţii consideră necesară operarea de schimbări a jurisprudenţei, ea trebuie să suspende judecata și să sesizeze Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie. După ce Secţiile Unite reunite au judecat asupra schimbării jurisprudenţei, procesul se reia”

Articolul 32

“ Curtea Supremă de Justiţie suspendă judecata atunci când o excepţie de neconstituţionalitate privind legea aplicabilă cauzei este ridicată în faţa Curţii și sesizează Curtea Constituţională cu această excepţie, în conformitate cu legea. Procesul în faţa Curţii Supreme de Justiţie se reia atunci când decizia definitivă a Curţii Constituţionale i-a fost notificată”.

41.Celelalte dispoziţii legale și jurisprudenţa internă pertinentă sunt descrise în hotărârea Brumărescu împotriva României.

ÎN DREPT

I.OBSERVAȚII PRELIMINARE

42.Curtea notează că doamna Hodoș Elena a decedat în 7 iulie 1999, dar moștenitorii ei și-au exprimat prin scrisoarea din 14 martie 2002, dorinţa de a relua procesul. Curtea a estimat că, având în vedere obiectul prezentei cauze și ansamblul elementelor pe care le deţine, moștenitorii doamnei Elena Hodoș pot avea pretenţia să aibă un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii și să li se recunoască calitatea de a se substitui de acum încolo în cauză doamnei decedate ( a se vedea hotărârile Vocaturo împotriva Italiei din 24 mai 1991, seria A nr.206-C,p.29; G. împotriva Italiei din 27 februarie 1992 și Pandolfelli și Palumbo împotriva Italiei din 27 februarie 1992).

II.ASUPRA EXCEPȚIEI PRELIMINARE A GUVERNULUI

43. Conform Guvernului, faptele noi intervenite după introducerea, de către reclamanţi, a celei de a doua acţiuni în revendicare, antrenează pentru ei pierderea calităţii de victime, în sensul art. 34 din Convenţie.

44.Reclamanţii invită Curtea să continue examinarea cauzei.Ei arată în primal rând că ei au fost privaţi de bunul lor pe care nu l-au văzut niciodată restituit. Ei subliniază, de asemenea, că deși li s-a recunoscut dreptul de proprietate la o a doua procedură în revendicare, nu se pot bucura de bunul lor, statul vânzând între timp imobilul unui terţ.Ei adaugă, în final, chiar dacă jurisdicţiile naţionale au constatat că acest contract de vânzare a imobilului lor unei terţe persoane este lovit de nulitate absolută, punerea lor în posesie a bunului în litigiu nu rămâne mai puţin incert.

Arată, de asemenea, că este posibil ca procurorul general să formuleze un recurs în anulare împotriva deciziilor prin care tribunalele au constatat că acest contract de vânzare era atins de nulitate și pe de altă parte, dreptul român permite vechiului locatar să obţină prelungirea duratei de închiriere. Ei estimează că de acum încolo hotărârea din 3 martie 1998 nu îi va mai priva de calitatea de victime, pe care au avut-o și pe care o au.

45.Curtea le reamintește că o decizie favorabilă reclamantului nu ajunge în principiu pentru a-i retrage calitatea de victimă decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau în fond, și apoi au îndreptat violarea Convenţiei ( a se vedea, între altele, hotărârea Ludi împotriva Elveţiei din 15 iunie 1992). Ori, se notează în cauză că în prezent reclamanţii se găsesc în aceeași situaţie ca la data de 11 iulie 1995. De atunci, judecata din 3 martie 1998 nu a șters în totalitate consecinţele hotărârii Curţii Supreme de Justiţie, în ceea ce privește dreptul de a se bucura de dreptul de proprietate.

În plus, Curtea observă că plângerile reclamanţilor nu se limitează doar la amestecul, prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 11 iulie 1995, în dreptul lor de proprietate, dar privesc în mod egal și violarea articolului 6, paragraful 1 din Convenţie prin aceeași hotărâre. Deci reclamanţii se pot pretinde incontestabil victime prin anularea unei decizii judecătorești definitive care a fost în favoarea lor și prin constatarea că tribunalele nu au fost competente pentru a examina acţiuni în revendicare, așa cum au fost ele introduse ( în conformitate cu mutatis mutandis, decizia Brumărescu împotriva României).

46. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că reclamanţii pot să se pretindă victime ale violării unei Convenţii, în sensul articolului 34 din Convenţie.Excepţia ridicată de Guvern a fost respinsă, existând motive serioase în acest sens.

III.VIOLAREA INVOCATĂ DE ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI CARE ESTE EXTRASĂ DIN ACCESUL ÎN FAȚA UNUI TRIBUNAL

47.Reclamanţii invocă o violare a articolului 6§1 din Convenţie care garantează dreptul de acces la un tribunal, având în vedere hotărârea din 11 iulie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie refuzând judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate de care se prelevă statul. Articolul 6§1 din Convenţie are următoarele dispoziţii, în partea care ne interesează :

“1. Orice persoană are dreptul ca o cauză a sa să fie în mod echitabil auzită public și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparţial, stabilit de lege, care va decide asupra contestaţiilor privind drepturile sale și obligaţiile cu caracter civil...”

48. În memoriul lor, reclamanţii au arătat că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaște tribunalelor competenţa pentru a rezolva o acţiune în revendicare este contrară dreptului la un tribunal, drept garantat de articolul 21 din Constituţia română și articolul 3 din Codul civil român,care reglementează denegarea de justiţie.

49.Guvernul admite că reclamanţii s-au văzut puși în faţa unui refuz de acces la tribunal, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că în orice caz, a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării puterilor într-un stat de drept.

50.Curtea trebuie să arate deci dacă hotărârea din 11 iulie 1995 a încălcat articolul 6§ 1 al Convenţiei.

51.Curtea reamintește că, în cauza Brumărescu împotriva României, cauză amintită mai sus (p.261, §§ 61-62), ea a concluzionat că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaște tribunalelor competenţa pentru examinarea litigiilor privind, ca și în prezenta cauză, revendicări imobiliare, a încălcat articolul 6§1 din Convenţie.

52.Curtea estimează că nimic din această cauză nu permite să se distingă din acest punct de vedere de cauza Brumărescu mai sus citată.Ea estimează de acum înainte că excluderea de către Curtea Supremă de Justiţie a acţiunii în revendicare a reclamanţilor de la tribunale este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal, acces garantat de articolul 6§1 din Convenţie. Deci, a avut loc o violare a articolului 6§1 din Convenţie.

IV. ÎN PRIVINȚA VIOLĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6§1 DIN CONVENȚIE EXTRASĂ DIN ECHITATEA PROCEDURII

53.Reclamanţii se plâng de faptul că nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa Curţii Supreme de Justiţie, având în vedere, pe de o parte refuzul acestei jurisdicţii de a suspenda judecata și de a trimite excepţia de neconstituţionalitate în faţa Curţii Constituţionale și, pe de altă parte, de caracterul contradictoriu al hotărârilor Curţii Supreme de Justiţie din 14 ianuarie 1991, 8 iulie 1993 și 11 iulie 1995. Ei invocă o încălcare a articolului 6§1 din Convenţie.

54.În memoriul lor, reclamanţii fac ,de asemenea, dovada că refuzul Curţii Supreme de Justiţie, în cadrul audierii din 5 iulie 1995, ședinţa în care s-a cerut suspendarea judecăţii și trimiterea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa Curţii Constituţionale este contrară dispoziţiilor legale naţionale. Ei consideră printre altele că hotărârea din 11 iulie 1995, în ceea ce a spus că instanţele judiciare nu erau competente pentru a soluţiona o problemă de legalitate a naţionalizării, era arbitrar, ţinând cont de faptul că s-a afirmat anterior de către Curtea Supremă de Justiţie competenţa tribunalelor în materie.

55.Guvernul admite că nu s-a făcut o corectă aplicare a articolului 32 din Legea 56/1993 de către Curtea Supremă de Justiţie, care cerea să se trimită excepţia de neconstituţionalitate în faţa Curţii Constituţionale. Cu toate acestea, acest fapt nu ar afecta echitatea procedurii, deoarece Curtea Constituţională, sesizată ulterior în cazuri similare, a judecat în mod constant că articolul 330 din C.P.C. este în conformitate cu exigenţele Constituţiei. În ceea ce privește contradicţiile hotărârilor Curţii Supreme de Justiţie, Guvernul estimează că nu se pune nici o problemă în ceea ce privește articolul 6§1, ţinând seama de faptul că orice jurisdicţie este liberă să-și schimbe jurisprudenţa.

56.Curtea reamintește că în cauza Brumărescu ea a concluzionat că s-a încălcat articolul 6§1 pe motiv că anularea unei hotărâri definitive este contrară cu principiul securităţii juridice. Curtea estimează că nimic din speţă nu permite să se facă distincţia din acest punct de vedere cu cauza Brumărescu mai sus citată și că,prin aplicarea care a făcut-o a dispoziţiilor articolului 330 din C.P.C.care reglementează recursul în anulare., Curtea Supremă de Justiţie a contestat principiul securităţii raporturilor juridice, și prin aceasta, dreptul reclamanţilor la un proces echitabil în sensul articolului 6§1 din Convenţie. A existat deci violare a acestui articol la acest punct.

57.Având în vedere considerentele care urmează, Curtea nu estimează necesar să se aplece asupra plângerii extrase din articolul 6§1 din Convenţie privind refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a suspenda judecata și de a trimite în faţa Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reclamanţi.

58. Reclamanţii se plâng, de asemenea, de reînnoirea jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie ; Curtea estimează că aici este vorba despre modalităţile de aplicare ale dreptului intern, care nu intră în competenţa sa (cazul Kozlova și Smirnova împotriva Letoniei). Prin urmare nu există o violare a articolului 6§1 asupra acestui punct.

V.VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE

59.Reclamanţii estimează că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a suspenda judecata și de a trimite excepţia de neconstituţionalitate în faţa Curţii Constituţionale constituie, de asemenea, o violare a dreptului lor la un recurs efectiv, în sensul articolului 13 din Convenţie care dispune astfel :

Articolul 13

" Orice persoană ale cărui drepturi și libertăţi fundamentale recunoscute în Constituţie au suferit o încălcare, au dreptul să introducă un recurs efectiv în faţa instanţei naţionale, chiar atunci când când încălcarea s-a comis de persoane care acţionează în exerciţiul funcţiilor lor oficiale".

60.Guvernul nu a prezentat observaţii în această privinţă.

61.Curtea reamintește că atunci când dreptul revendicat este un drept cu caracter civil, articolul 6§1 constituie lex specialis în raport cu articolul 13, ale cărei garanţii se găsesc absorbite de aceasta.Imediat ce a examinat reclamaţiile reclamanţilor privind articolul 6§1, Curtea nu estimează a fi necesar să se plaseze pe terenul articolului 13 ( cauza Kudla împotriva Poloniei).

VI. VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR.1 AL CONVENȚIEI

62.Reclamanţii s-au plâns de faptul că prin anularea deciziei din 14 aprilie 1994, Curtea Supremă de Justiţie i-a privat de dreptul lor de proprietate, fără ca această privare să fie urmată de un scop de utilitate publică și fără ca dânșii să primească o despăgubire. Ei invocă articolul 1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei, care spune după cum urmează :

" Orice persoană fizică sau morală are dreptul respectării bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condiţiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl are statul de a pune în vigoare legile pe care le crede de cuviinţă pentru reglementarea folosirii bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau alte contribuţii sau amenzi ".

63.Guvernul admite că, în prezenta cauză, a existat atingere adusă proprietăţii reclamanţilor. Estimează că această atingere trebuie să fie examinată în lumina primei fraze a articolului 1 din Protocolul nr.1 mai sus citat. Conform Guvernului, hotărârea Curţii Supreme de Justiţie urmărea un scop de utilitate publică, și anume, respectarea regulilor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în stat în opoziţie cu juridicul și legislativul.În ceea ce privește proporţia ingerinţei, Guvernul estimează că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie constituia singurul mijloc de a atinge obiectivul mai sus menţionat.

64.Reclamanţii resping teza Guvernului. Ei consideră că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect privarea abuzivă de proprietatea lor.În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de utilitate publică, căci tribunalele inferioare nu au împietat asupra domeniului legislativ, ci doar au tranșat un litigiu civil în revendicare. Printre altele, reclamanţii arată că afirmaţia Guvernului conform căreia hotărârea Curţii Supreme de Justiţie urmărea un scop de utilitate publică este contrară cu realitatea, căci în 1998, procurorul general al Republicii a retras toate recursurile în anulare formulate în faţa Curţii Supreme de Justiţie în cauzele asemănătoare. În sfârșit, reclamanţii consideră că există o violare a articolului 1 din Protocolul nr.1, căci au fost privaţi de proprietatea lor fără să li se acorde nici un fel de despăgubiri.

65.Curtea reamintește că dreptul de proprietate a reclamanţilor asupra bunurilor în litigiu a fost stabilită prin hotărârea definitivă din 14 aprilie 1994 și arată că dreptul astfel recunoscut nu este revocabil. Reclamanţii deţineau deci un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei ( a se vedea hotărârea Brumărescu împotriva României).

66. Curtea relevă apoi că hotărârea din 11 iulie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie a anulat hotărârea definitivă din 14 aprilie 1994 și a spus că statul era proprietara legitimă a bunului în litigiu. Curtea consideră că această situaţie este dacă nu identică, cel puţin analogă cu cea a reclamantului din cauza Brumărescu. Curtea consideră deci că hotărârea mai sus citată a Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect de a priva pe reclamanţi de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze din primul paragraf al articolului 1 mai sus citat ( a se vedea hotărârea Brumărescu,§§ 73-74). Ori, nici o justificare nu a fost furnizată de către Guvernul pârât faţă de situaţia astfel creată.Printre altele, Curtea relevă că reclamanţii sunt privaţi de dreptul de proprietate asupra bunului mai bine de 50 de ani, fără să fie despăgubiţi cu valoarea reală a acestuia. Se notează, de asemenea, că eforturile pe care aceștia le-au depus pentru a-și recupera imobilul au fost în van și în prezent, nu se pot bucura de bunul lor.

67.În aceste condiţii, presupunând că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just între exigenţele de interes general ale comunităţii și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt și reclamanţii au suportat și continuă să suporte o încărcătură specială și exorbitantă.

68. Deci, a existat și continuă să fie o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei.

VII. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

69.În termenii articolului 41 al Convenţiei,

" Dacă se declară de către Curte că există încălcare a Convenţiei și a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite ștergerea decât într-un mod imperfect ale consecinţelor acestor încălcări , Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă".

A. Daune materiale

70. Reclamanţii solicită restituirea imobilului în ansamblul său sau o sumă corespunzătoare cu valoarea reală de pe piaţa imobiliară, adică, conform unui raport de expertiză supusă atenţiei Curţii, 174.100 dolari americani. Ei cer , de asemenea, mărirea cu 1.112 $ cu titlu de chirii pe care ar fi putut să le perceapă pentru acest imobil începând cu 1992.

71.Guvernul susţine,în primul rând, că suma maximă care corespunde valorii reale de pe piaţa imobiliară a ansamblului bunului în litigiu este de 134.003 $. În ceea ce privește eventualele daune cu titlu de câștig, este de părere că ar trebui calculate de la data hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 11 iulie 1995. În subsidiar, Guvernul subliniază că în virtutea jurisprudenţei constante a organismelor Convenţiei, este permis reclamanţilor să ceară o despăgubire cu o sumă inferioară valorii de pe piaţa imobiliară.

72.Curtea consideră, în circumstanţele speţei, că restituirea către reclamanţi a imobilului lor, așa cum a fost hotărâtă prin hotărârea definitivă din 14 aprilie 1994 și 3 martie 1998,îi plasează într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă exigenţele articolului 1 din Protocolul nr.1 nu ar fi fost recunoscute.

73.În cazul în care statul pârât nu ar proceda la o astfel de restituire într-un termen de trei luni din ziua în care această hotărâre va fi definitivă în cpnformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, Curtea decide că va trebui să verse reclamanţilor, pentru daune materiale, valoarea actuală a casei.

74.În ceea ce privește determinarea sumei, Curtea arată diferenţa care separă metodele de calcul folosite în acest scop de experţii desemnaţi de părţile în litigiu.

Ținând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară a Bucureștiului, Curtea consideră valoarea de cumpărare actuală a casei și a terenului aferent la 195.000 EURO. Suma totală pe care Guvernul ar trebui să o plătească reclamanţilor s-ar ridica astfel la 195.000 EURO. Această sumă se convertește în lei românești cu taxa aplicabilă la data regularizării.

B. Daune morale

75. Reclamanţii solicită ,de asemenea, 200.000 $ pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a suferinţelor pe care le-a indus Curtea Supremă de Justiţie în 1995,privându-i de bunul lor, a doua oară, după ce reușiseră în 1994, punând capăt violării dreptului lor de către autorităţile comuniste timp de peste 40 de ani.

76.Guvernul nu este de acord cu această pretenţie, considerând că nici un prejudiciu moral nu se poate reţine, reclamanţii neputând demonstra legătura de cauzalitate între pretinsele lor suferinţe și încălcările Convenţiei. Mai mult, Guvernul este de părere că hotărârea Curţii ar putea constitui prin el însuși o reparare echitabilă.

77.Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat amestecuri grave în drepturile reclamanţilor privind respectarea bunurilor lor, accesul la un tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 19.500 EURO ar reprezenta o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suportat. Această sumă se convertește în lei cu dobânzile de la data regularizării.

C. Interese moratorii

78.Curtea judecă ca potrivită să fixeze dobânda moratorie de 7,25% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE ,CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.Hotărăște că reclamanţii pot să se pretindă “victime” în sensul articolului 34 din Convenţie ;

2. Hotărăște că a fost încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie prin refuzul dreptului de acces la un tribunal ;

3. Hotărăște că a fost încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie prin ignorarea de către Curtea Supremă de Justiţie, a principiului siguranţei raporturilor juridice ;

4. Hotărăște că nu este necesară examinarea reclamaţiei privind articolul 6 § 1 din Convenţie privind refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a suspenda judecata și de a trimite în faţa Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reclamanţi ;

5. Hotărăște că nu există o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie privind shimbarea jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie ;

6. Hotărăște că nu este necesară examinarea reclamaţiei privind articolul 13 din Convenţie ;

7. Hotărăște că a fost încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei ;

8. Hotărăște că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor imobilul lor, în termen de trei luni din ziua când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44§2 din Convenţie ;

9. Hotărăște că în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să verse către reclamanţi, în același termen de trei luni, 195.000 EURO (una sută nouăzeci și cinci mii EURO) pentru daune materiale, convertibili în lei la rata de schimb în momentul regularizării situaţiei ;

10. Hotărăște că statul pârât trebuie să verse către reclamanţi, în același termen de trei luni, 19.500 EURO (nouăsprezece mii cinci sute EURO) pentru daune morale, convertibili în lei la rata de schimb în momentul regularizării situaţiei ;

11. Hotărăște că suma menţionată la punctele (9) și (10) vor fi majorate cu o dobândă simplă de 7,25% pe an de la data expirării termenului mai sus menţionat și până la vărsământ ;

12. Respinge cererea de satisfacere echitabilă pentru surplus.

Tradusă în franceză, apoi comunicată în scris la 21 mai 2002 prin aplicarea articolului 77§2 și 3 din Regulamentul Curţii.

S.DOLLE J.P.COSTA

Grefieră Președinte

* Traducere efectuată de consilier Iolanda Szokacs, Biroul de Relaţii Externe, Curtea Supremă de Justiţie.