Subsequent proof of lawful origin voids contravention sanction and confiscation for goods sold without accompanying documents

Activitate comercială ilicită.Fapte de comerţ cu bunuri ce nu sunt însoţite de documente justificative.Legea nr.12/1990 și O.G. nr.2/2001

În cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare și sancţionare a contravenţiilor prevăzute de art.1 lit.e din Legea nr.12/1990 modificată prin O.G. nr.126 din 29 august 1998, prezentarea ulterioară, în faţa instanţelor judecătorești, a actelor prin care se dovedește provenienţa licită a bunurilor ce nu erau însoţite, în momentul constatării contravenţiei, de astfel de documente, atrage anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate și restituirea mărfii confiscate.

Secţiile Unite, decizia nr.I din 18 februarie 2002

În aplicarea dispoziţiilor Legii nr.12/1990, privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr.126 din 29 august 1998, instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar, soluţionând în mod diferit plângerile îndreptate împotriva actelor de constatare și sancţionare a contravenţiilor prevăzute de art.1 lit.e din această lege.

În cazul efectuării de acte sau fapte de comerţ fără ca bunurile respective să fie însoţite de documente justificative, unele instanţe au respins plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei, menţinând amenda aplicată și măsura confiscării mărfii, chiar și în situaţia în care contravenientul a prezentat ulterior acte ce dovedesc provenienţa licită a bunurilor, pe motiv că legea sancţionează toate actele sau faptele de comerţ având ca obiect bunuri a căror provenienţă nu este dovedită în condiţiile cerute de lege și confiscarea bunurilor respective, care este o sancţiune complementară.

S-a considerat că, în astfel de situaţii, este necesară menţinerea amenzii contravenţionale, însă trebuie înlăturată măsura confiscării mărfii, această soluţie fiind însușită și prin recursul în interesul legii, cu motivarea că în conformitate cu prevederile art.1 lit.e din Legea nr.12/1990, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr.126/1998, este necesar ca mărfurile ce fac obiectul actelor sau faptelor de comerţ să fie însoţite, pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării, de documentele de provenienţă, neîndeplinirea acestei obligaţii atrăgând sancţionarea contravenţională. S-a considerat, însă, că nerespectarea acestei obligaţii nu poate atrage și aplicarea măsurii confiscări mărfurilor deoarece nu sunt îndeplinite cerinţele înscrise în art.6 din ceastă lege, coroborate cu dispoziţiile art.8 din Legea nr.32/1968 privind stabilirea și sancţionarea contravenţiilor.

Alte instanţe, fiind sesizate cu plângere împotriva actelor de constatare și sancţionare a unor astfel de contravenţii, în cazul prezentării ulterioare, de către cei sancţionaţi, a documentelor prin care se justifică provenienţa mărfurilor, au dispus anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, au exonerat contravenientul de plata amenzii aplicate și au restituit bunurile confiscate, astfel că au procedat corect.

Într-adevăr, în art.1 lit.e din Legea nr.12/1990, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr.126/1998, aprobată prin Legea nr.243 din 17 decembrie 1998, se prevede că „efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită, în condiţiile legii” constituie activitate comercială ilicită ce atrage răspunderea contravenţională și penală, după caz, instituindu-se și obligativitatea ca documentele de provenienţă să însoţească mărfurile, „indiferent de locul în care acestea se află, pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării”.

Din dispoziţiile menţionate, coroborate cu cele ale art.2 din aceeași lege, rezultă că sancţionarea unei atare activităţi, constituie contravenţie dacă nu a fost săvârșită în astfel de condiţii încât să fie considerată, potrivit legii penale, infracţiune și este condiţionată de lipsa documentelor de provenienţă a mărfurilor, indiferent dacă aceasta se constată pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării.

Această condiţie nu poate fi considerată îndeplinită, însă, în cazul când persoana care a efectuat actul de comerţ dovedește ulterior, în faţa instanţei căreia i s-a plâns împotriva actului de constatare și sancţionare, că documentele de justificare a provenienţei mărfurilor existau la data întocmirii procesului verbal de constatare a contravenţiei și că nu a avut posibilitate să le prezinte în momentul efectuării controlului.

O atare interpretare este impusă și de noile reglementări privind regimul juridic al contravenţiilor, înscrise în O.G. nr.2 din 12 iulie 2001, care a abrogat dispoziţiile Legii nr.32/1968, privind stabilirea și sancţionarea contravenţiilor, ce au fost invocate în susţinerea recursului în interesul legii.

Or, potrivit art.11 alin.1 și 5 din această ordonanţă, „caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei involuntare complete, erorii de fapt, precum și infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârșită”, iar atribuţia de a constata aceste cauze revine numai instanţei de judecată.

A considera altfel, ar însemna că în cazuri de efectuare cu bună credinţă a actelor sau faptelor de comerţ, cu bunuri având provenienţă vădit licită, dar fără posibilitatea prezentării documentelor de provenienţă în momentul efectuării verificării, persoana care le-ar deţine să nu mai poată justifica provenienţa lor nici în afara instanţei de judecată, ceea ce ar fi inadmisibil.

Inadmisibilitatea unei atari interpretări rezultă și din aceea că prin art.47 dinO.G. nr.2/2001 s-a prevăzut că „dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă”.

Or, în conformitate cu art.167 alin.1 din Codul de procedură civilă, „dovezile se pot încuviinţa . . . dacă instanţa socotește că ele pot să aducă dezlegare pricinii”, iar potrivit alineatului 3 al aceluiași articol „dovada și dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu putinţă în același timp”.

Rezultă din dispoziţiile Codului de procedură civilă, la care se face trimitere prin art.47 din Ordonanţa privind regimul juridic al contravenţiilor, că instanţele de judecată nu se pot abate de la cerinţa de a admite ca dovadă nu numai procesul-verbal de constatare a contravenţiei prevăzute de Legea nr.12/1990, ci sunt datoare să încuviinţeze, în conformitate cu art.167 și următoarele din acel cod, administrarea tuturor dovezilor susceptibile a duce la dezlegarea pricinii, cu atât mai mult cele prin care se vizează stabilirea existenţei documentelor de provenienţă, cum sunt facutra fiscală, factura, avizul de însoţire a mărfii și celelalte acte la care se referă art.1 lit.e din Legea nr.12/1990, astfel cum a fost modificat și completat prin O.G. nr.126/1998.

A nu admite luarea în considerare a unor astfel de dovezi ar însemna să se contravină principiului aflării adevărului și a se pronunţa o soluţie nelegală, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil instituit prin art.6 & 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și libertăţilor fundalentale, la care România a devenit parte.

Pe de altă parte, în condiţiile dovedirii provenienţei licite a mărfurilor sau produselor care au făcut obiectul efectuării de acte ori fapte de comerţ sau au fost destinate să servească la astfel de operaţiuni, nu se mai justifică nici menţinerea confiscării dispusă prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei.

Sub acest aspect trebuie să se aibă în vedere că scopul adoptării Legii nr.12/1990 este acela al asigurării protecţiei populaţiei, împotriva unor activităţi comerciale ilicite, atât părin sancţionarea penală sau contravenţională, după caz, a celor care încalcă dispoziţiile acestei legi, cât și prin confiscarea bunurilor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârșirea de activităţi comerciale ilicite.

În măsura în care, pe calea soluţionării plângerii îndreptate împotriva actelor de constatare și sancţionare a contravenţiilor prevăzute de art.1 lit.e din Legea nr.12/1990, astfel cum a fost modificată și completată prin O.G. nr.126/1998, aprobată prin Legea nr.243 din 17 decembrie 1998, se constată de instanţa de judecată existenţa documentelor de provenienţă a mărfurilor această constatare trebuie să atragă nu numai anularea procesului verbal de contravenţie și exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate, ci și restituirea mărfii confiscate.

Această soluţie este impusă și de reglementarea de la art.41 alin.2 din O.G. nr.2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, prin care se stabilește că „în caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal, bunurile confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în drept”. Tot astfel, dacă bunurile ce au făcut obiectul confiscării aufost, între timp, valorificate, potrivit alin.3 din același articol va trebui să se dispună, de către instanţă, achitarea unei despăgubiri stabilite în raport cu valoarea lor de circulaţie.

În temeiul art.26 lit.b din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr.56/1993, republicată, și al art.329 din Codul de procedură civilă, s-a admis recursul în interesul legii în sensul de a se stabili că, încazul plângerilor prevăzute de art.1 lit.e din Legea nr.12/1990 astfel cum a fost modificată și completată prin O.G. nr.126/1998, aprobată prin Legea nr.243 din 17 decembrie 1998, prezentarea ulterioară, în faţa instanţelor judecătorești, a actelor prin care se dovedește provenienţa licită a bunurilor ce nu erau însoţite, în momentul constatării contravenţiei, de astfel de documente, atrage anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea contravenientului de plata amenzii și restituirea mărfii confiscate.

Pentru considerentele de mai sus, recursul în interesul legii a fost admis și s-a stabilit că, în cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare și sancţionare a contravenţiilor prevăzute de art.1 lit.e din Legea nr.12/1990, modificată prin O.G. nr.126 din 29 august 1998, prezentarea ulterioară, în faţa instanţelor judecătorești, a actelor prin care se dovedește provenienţa licită a bunurilor ce nu erau însoţite, în momentul constatării contravenţiei, de astfel de documente, atrage anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicare și restituirea mărfii confiscate.