Construction contract debt recovery upheld; cancellation appeal dismissed for failure to establish manifest lack of legal basis

Administrarea probelor. Aplicarea corectă a legii

Potrivit art.129 alin.5 C.proc.civ., „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și pentru aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice și legale” iar pentru realizarea acestei finalităţi „ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc”.

Completul de 9 judecători, decizia nr.146 din 9 decembrie 2002

Tribunalul București - Secţia comercială, prin sentinţa civilă nr.2309 din 3 mai 1999, a admis în parte acţiunea reclamantei SC „S.S.C.” SRL și a obligat pe pârâta Parohia Bisericii Romano-Catolice „A.M.D.” să plătească sumele reprezentând debitul neachitat și daunele interese.

S-a reţinut că potrivit prevederilor art.9 din contract, în caz de nerealizare a remedierilor la lucrările executate, pârâta avea dreptul la deducerea contravalorii acestor remedieri, precum și la penalităţi de 0,1% pe zi din valoarea lor, fără a rezulta existenţa unei clauze de garanţie și o cotă de reţinere din contravaloarea lucrării, reprezentând garanţia și ca urmare, sumele ce fac obiectul litigiului nu pot fi considerate că au fost reţinute cu titlu de contravaloare a reparaţiilor și penalităţilor.

Apelul declarat de pârâtă a fost respins prin decizia nr.447 din 11 februarie 2000 a Curţii de Apel București - Secţia comercială, reţinându-se că în situaţia în care reclamanta nu ar fi efectuat lucrările de remediere, în termen de 30 de zile de la data comunicării defectelor de execuţie, pârâta ar fi fost îndreptăţită să procedeze, în baza art.9 din contract, la reducerea plăţii și să pretindă penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi din valoarea acelor lucrări.

Ca urmare, din moment ce pârâta nu a respectat aceste condiţii, în mod corect i s-a respins cererea de efectuare a unei noi expertize și a fost obligată de prima instanţă să plătească reclamantei sumele reţinute cât și daunele interese.

Recursul declarat de pârâtă a fost respins prin decizia nr.2656 din 9 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia comercială reţinându-se că din actele dosarului rezultă că rezilierea contractului a avut loc din iniţiativa pârâtei, astfel încât sistarea lucrărilor nu îi este imputabilă reclamantei, și că faţă de aspectele examinate cu privire la calitatea lucrărilor, prin capitolul IV din raportul de expertiză, instanţa de fond și cea de apel au soluţionat cauza în limitele învestirii și în conformitate cu probele administrate.

Nerespectarea termenului de 30 zile pentru remedierea lucrărilor nu putea fi constatată cât timp pârâta, în calitate de beneficiară a lucrărilor, nu a respectat prevederile din contract referitoare la modul de constatare a defecţiunilor de construcţie astfel că dreptul pârâtei de a propune probe nu a fost încălcat.

S-a declarat recurs în anulare, în temeiul dispoziţiilor art.330 pct.2 C.proc.civ., susţinându-se că admiterea acţiunii s-a făcut fără a fi avute în vedere apărările pârâtei cu privire la aplicarea dispoziţiilor art.9 din contract, prin care s-a stabilit că orice remediere a lucrărilor trebuia realizată pe cheltuiala constructorului, în termen de 30 de zile de la data constatării deficienţelor de execuţie, și că, în cazul nerealizării remedierilor, beneficiarul putea reduce plata fiind stabilit prin art.10 din contract un termen de garanţie de 18 luni pentru remedierea viciilor aparente pe cheltuiala constructorului.

Pârâta a comunicat reclamantei, că începând cu data de 17 octombrie 1997 se reziliază contractul datorită stadiului întârziat al lucrărilor și repetatelor întreruperi în executarea lor, însă reclamanta a procedat la predarea lucrărilor fără să fie de faţă și reprezentantul pârâtei, pentru a putea formula obiecţiuni cu privire la calitatea construcţiei, și ca urmare pârâta a fost îndreptăţită să solicite reclamantei, la data de 29 octombrie 1997, refacerea lucrărilor cu defecţiuni în contul sumei de bani reţinute cu titlu de garanţie.

Din moment ce nu rezultă că deficienţele au fost remediate de constructor în termen de 30 de zile de la data când i-au fost comunicate, pârâta era îndreptăţită să reducă suma cuvenită reclamantei, potrivit prevederilor art.9 din contract; Pentru stabilirea contravalorii lucrărilor de remediere era necesară efectuarea unei noi expertize de către experţii tehnici, astfel că nejustificat nu s-a administrat această probă, ci s-a considerat că, pentru verificarea pretenţiei formulate în această privinţă de reclamantă, trebuia formulată o cerere reconvenţională.

In concluzie, relevându-se că soluţia de admitere a acţiunii a fost determinată de aprecierea greșită a materialului probator administrat cât și de insuficienţa probelor, s-a cerut casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.

Recursul în anulare nu este fondat.

Potrivit art.129 alin.5 C.proc.civ., la care se face referire prin recursul în anulare, "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice și legale", iar pentru realizarea acestei finalităţi "ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Instanţele au fost preocupate să-și îndeplinească această îndatorire, considerentele celor trei hotărâri reflectând preocuparea judecătorilor de fond, în apel și în recurs de a acţiona pe linia aflării adevărului, pentru stabilirea unei situaţii de fapt care să corespundă realităţii și pentru aplicarea corectă a legii.

În această privinţă, este de observat că, prima instanţă a dispus, la termenul din 27 aprilie 1998, să fie efectuată o expertiză tehnico-economică, având obiectivele solicitate în scris de cele două părţi.

Ca urmare, concluziile raportului de expertiză și răspunsurile expertului tehnic la obiecţiunile părţilor au dat posibilitate celor trei instanţe, să determine corect natura pretenţiilor formulate de reclamantă și măsura în care acestea precum și susţinerile formulate de pârâtă, în apărare,au fost dovedite.

Considerentele avute în vedere de instanţe, a căror concordanţă cu împrejurările rezultate din materialul probator este indiscutabilă, justifică neîndoielnic soluţia de admitere a acţiunii.

Sub acest aspect, din raportul de expertiză tehnică și completările aduse prin precizările făcute în cadrul răspunsurilor la obiecţiuni, coroborate cu prevederile contractului rezultă că instanţele au fost îndreptăţite să ajungă la concluzia că pârâta a refuzat să plătească fără justificare suma totală, din care suma reţinută ca garanţie pentru lucrările din luna octombrie 1997, cât și suma neachitată pentru perioada iunie - octombrie 1997, la care se adaugă dobânda bancară la depozitul ce s-ar fi realizat cu cele două debite neachitate .

La sumele neachitate se înscriu și sumele neplătite pentru mijloacele de transport folosite la execuţia lucrărilor, pentru transporturi extracontractuale efectuate în perioada iunie-septembrie 1997, precum și pentru demontarea, evacuarea și transportul schelelor și utilajelor la închiderea șantierului.

Pe de altă parte, din precizările aceluiași expert rezultă că, reprezentantul pârâtei nu a cerut evaluarea lucrărilor de remediere privind rezistenţa și stabilitatea clădirii, ci numai ulterior a formulat obiecţiuni în această privinţă, nefiind exclusă posibilitatea ca acest reprezentant să fi invocat noi situaţii greu de verificat sau chiar neverificabile pentru o anumită perioadă, cu scopul de a obstrucţiona stabilirea realităţii în legătură cu pretenţiile reclamantei, ceea ce explică atitudinea de a solicita efectuarea de expertize în etape.

De asemenea, așa cum s-a relevat și în considerentele celor trei hotărâri, dacă se are în vedere că pârâta, în calitate de beneficiar, nu s-a adresat constructorului, cum era firesc, pentru a efectua remedierile pe care le-a considerat necesare, ci a cerut sistarea lucrărilor și a reţinut sumele datorate, se impune concluzia că, datorită atitudinii sale, nu s-a mai recurs la căile stipulate prin contract și s-a creat o stare conflictuală ce a determinând-o pe reclamantă să formuleze cererea de chemare în judecată.

Ca atare, în raport cu ansamblul materialului probator administrat, cu prevederile contractului încheiat între cele două părţi, de la care pârâta s-a abătut prin determinarea reclamantei să sisteze lucrările și oprirea unor sume datorate, fără a cere mai întâi remedierea lucrărilor despre care a pretins ulterior că nu ar fi fost efectuate corespunzător, nu mai prezintă relevanţă dacă susţinerile pârâtei trebuiau verificate pe calea unei cereri în revendicare, cum s-a considerat de instanţa de recurs, sau în cadrul examinării apărărilor pârâtei și nici nu se justifică aprecierea că era necesar să fie dispusă o nouă expertiză tehnică.

Hotărârile pronunţate în cauză reflectă o situaţie de fapt reală cu privire la natura relaţiilor dintre părţi, la evoluţia executării contractului încheiat și la sumele pe care pârâta a refuzat să le plătească, deși le datora, fără a putea fi considerate "vădit netemeinice", în accepţiunea art.330 pct.2 din C.proc.civ..

In consecinţă, recursul în anulare fiind nefondat, a fost respins.