Inadmissibility of appeal against appellate revocation of preventive detention

Revocarea arestării preventive de către instanţa de recurs. Admisibilitatea recursului împotriva încheierii

Potrivit art.141 alin.1 C.proc.pen., numai încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune, între altele, revocarea măsurii arestării preventive poate fi atacată separat cu recurs; ca atare, este inadmisibil recursul împotriva încheierii instanţei de apel și a celei de recurs prin care se dispune revocarea arestării preventive.

Completul de 9 judecători, decizia nr.6 din 11 ianuarie 2002

Prin rechizitoriu inculpatul I.V. a fost trimis în judecată, în stare de arestare preventivă, pentru săvârșirea infracţiunii de gestiune frauduloasă prevăzută în art.214 C.pen.

Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Militar Teritorial București a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de delapidare prevăzută în art.2151 alin.2, cu aplicarea art.41 alin.2 și art.13 C,pen., iar prin sentinţa nr.83 din 10 mai 1999 a condamnat pe inculpat pentru această infracţiune.

Curtea Militară de Apel, prin decizia nr.122 din 5 decembrie 2001, a admis apelurile declarate de inculpat și de partea civilă și a restituit cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale.

Sesizată cu soluţionarea recursului împotriva deciziei, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, prin încheierea nr.5722 din 28 decembrie 2001, a admis cererea inculpatului și a dispus punerea sa în libertate, constatând că nu mai subzistă temeiurile care au justificat arestarea preventivă.

Împotriva acestei încheieri procurorul a declarat recurs, invocându-se motivele de casare prevăzute în art.3859 alin.1 pct.1, pct.171 și pct.19, precum și dispoziţiile art.3856 raportat la art.361 alin.2 C,proc.pen.

Recursul este inadmisibil.

Cum cererea a fost soluţionată de Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie ca instanţă de recurs, încheierea prin care aceasta a dispus punerea inculpatului în libertate nu mai este supusă căii de atac a recursului.

În această privinţă este de observat că prin art.141 alin.1 C.proc.pen. se prevede că numai încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculat.

Ca urmare, încheierea prin care se admite de către instanţa de recurs cererea inculpatului de a fi pus în libertate nefiind menţionată în lege, ea nu poate fi atacată cu recurs.

De altfel, a recunoaște unei încheieri a instanţei de recurs, prin care se dispune cu privire la o măsură cu caracter provizoriu, o cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea finală ce se va pronunţa în cauză, ar fi inadmisibil și în raport cu sistemul nostru de drept pentru că s-ar încălca principiul legalităţii căilor de atac.

Susţinerile ce s-au formulat, în cadrul motivelor invocate, în sensul câ încheierea atacată ar trebui considerată sentinţă, supusă căii de atac a recursului, nu se justifică atâta timp cât o atare cale de atac nu se poate soluţiona decât prin decizie, iar în judecarea unei cauze în recurs nu poate fi pronunţată decât o singură decizie, celelalte chestiuni având legătură cu procesul, cum este și examinarea cererii privind starea de libertate a inculpatului, neputând fi soluţionate de instanţa de recurs decât prin încheiere, care, așa cum s-a arătat, nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs.

În consecinţă recursul procurorului a fost respins ca inadmisibil.