Tribunal versus district court jurisdiction for first-instance adjudication of labor conflicts under the Civil Procedure Code

Conflicte de muncă. Competenţa de soluţionare

În aplicarea dispoziţiilor art.2 pct.1 lit.b1 din C.proc.civ., tribunalului îi revine competenţa de soluţionare, în fond, a conflictului de muncă, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe.

Secţiile Unite, decizia nr.II din 31 martie 2003

In aplicarea dispoziţiilor art.2 pct.1 lit.b1 din C.proc.civ., instanţele judecătorești nu au un punct de vedere unitar cu privire la competenţa materială de a judeca, în fond, conflictele de muncă.

Astfel, unele instanţe au considerat că judecătoriilor le revine competenţa de a soluţiona, în primă instanţă, conflictele de muncă.

In sprijinul acestei soluţii, au fost invocate dispoziţiile art.1 alin.1 pct.1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora judecătoriile au plenitudine de jurisdicţie, soluţionând în primă instanţă toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.

Potrivit dispoziţiei din art.2 pct.1 lit.b1 din C.proc.civ., introdusă în acest cod prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/2000, tribunalele judecă, în primă instanţă, "conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe".

Pe de altă parte, prin art.249 din C.munc., adoptat prin Legea nr.53/2003, se prevede că "procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială".

In această privinţă, este de observat că prin art.248 din C.munc. se face distincţie între conflictele de interese și conflictele de drepturi.

Astfel, în conformitate cu art.248 alin.2 din C.munc., "conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condiţiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă sunt conflicte referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaţilor, denumite conflicte de interese", iar potrivit alineatului 3 al aceluiași articol "conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi sau din alte acte normative, precum și din contractele colective sau individuale de muncă sunt conflicte referitoare la drepturile salariaţilor, denumite conflicte de drepturi".

O atare distincţie, însă, este lipsită de relevanţă cât timp prin art.249 din C.munc. și prin art.2 pct.1 lit.b1 din C.proc.civ., care se referă la competenţa de judecată în materia conflictelor de muncă, nu se face nici o distincţie în raport cu natura acestora.

De altfel, reglementând competenţa instanţelor în materia conflictelor de drepturi, Legea nr.168/1999 a prevăzut, prin art.71, că "instanţele judecătorești competente să judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se stabilesc prin lege".

Cum prin art.82 din aceeași lege se prevede că dispoziţiile sale "referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor de drepturi se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă", iar în art.2 pct.1 lit.b1 din acest cod se prevede că tribunalul judecă, în primă instanţă, conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe, este evident că tribunalului îi revine competenţa de a soluţiona, în fond, cererile privind conflicte de drepturi ori de câte ori prin lege specială nu se prevede altfel.

Tot astfel, ca urmare a modificărilor aduse prin art.VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/2000, articolelor 58-61 din Legea nr.168/1999, nici în cazul conflictelor de interese la care se referă aceste texte de lege competenţa de a judeca nu mai revine judecătoriei, ci tribunalului.

Rămâne, însă, exceptată de la competenţa generală a tribunalului de judecare a conflictelor de muncă, stabilită prin art.2 pct.1 lit.b1 din C.proc.civ., cererea de suspendare a grevei care, potrivit art.56 din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, se adresează curţii de apel în a cărei circumscripţie își are sediul unitatea.

Dispoziţiile de la art.IV alin.1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.179/1999, potrivit cărora "cauzele care au ca obiect judecarea în fond a unor litigii de muncă, aflate pe rolul judecătoriilor,vor fi trecute la completele care judecă conflictele de muncă și litigiile de muncă din cadrul judecătoriei respective, imediat după înfiinţarea acestora" nu pot avea decât semnificaţia unor reglementări tranzitorii, necesare în acea perioadă pentru trecerea cauzelor vizate la completele specializate prevăzute să ia fiinţă.

O altă interpretare ar fi contrară atât spiritului ordonanţei menţionate, cât și dispoziţiilor art.2 pct.1 lit.b1 din C.proc.civ. corelate cu prevederile art.248 și 249 din Codul muncii recent adoptat și cu cele ale art.298 din același cod referitoare la abrogarea unor legi și a oricăror altor dispoziţii contrare.

In consecinţă, în temeiul art.26 lit.b din Legea nr.56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie și al art.329 din C.proc.civ., urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că tribunalului îi revine competenţa de a judeca, în fond, conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe.