Nullity of donation to state affirmed for lack of animus donandi, dismissing prosecution's appeal in annulment

Contract de donaţie.Apartament donat statului. Acţiune în anularea contractului pentru lipsa intenţiei de a gratifica

În lipsa intenţiei reale de a gratifica statul comunist, contractul de donaţie nu are o cauză licită și este sancţionat cu nulitate în raport cu art.801, 948, 966 C.civ.

Completul de 9 judecători, decizia nr.610 din 8 decembrie 2003

La data de 22 noiembrie 2000, reclamanta B.M.R. a chemat în judecată Municipiul București, prin primarul general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se constate nulitatea absolută, pentru lipsa condiţiilor de formă și de fond, a actului de donaţie autentificat de Notariatul de Stat al fostului raion Lenin, sub nr.8056 din 2 decembrie 1965, transcris sub nr.385 din 2 decembrie 1965, prin care a donat Statului Român imobilul proprietatea sa, situat în București, precizat în acţiune.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul menţionat.

Prin sentinţa nr.507 din 8 mai 2001, Tribunalul București, secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca nefondată.

Curtea de Apel București, secţia a III-a civilă, prin decizia nr.435 din 11 octombrie 2001, a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7 și 9 C. proc. civ., nemodificat.

Prin decizia nr.2553 din 25 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă a admis recursul, a casat hotărârea atacată, a admis apelul declarat de aceeași parte împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis acţiunea, a constatat nulitatea actului de donaţie și a obligat pe pârât să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul menţionat.

S-a reţinut, de către instanţa de recurs, că nu a fost respectată condiţia prevăzută de art.4 din Decretul nr.478 din 22 noiembrie 1954, cu referire la avizul Ministerului Gospodăriei Comunale și Industriei Locale.

În consecinţă, cum acest aviz nu a existat, iar contractul de donaţie este un contract solemn, nerespectarea condiţiilor de formă este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului.

Pe de altă parte, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că reclamanta a fost nevoită să doneze statului acest apartament, pentru a asigura copiilor săi un statut care să le permită admiterea în învăţământul superior.

Ca atare, în mod greșit s-a reţinut existenţa intenţiei de a dona.

Împotriva deciziei pronunţate în recurs de Secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând motivul de casare prevăzut de art.330 pct.2 C. proc. civ.

S-a susţinut că decizia criticată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greșită a cauzei pe fond.

În speţă, cauzele de nulitate reţinute de instanţa supremă nu se confirmă, având în vedere dispoziţiile Decretului nr.478/1954 care reglementează condiţiile de validitate a donaţiilor făcute statului, precum și materialul probator administrat.

Cu referire la avizul prevăzut de art.4 din același act normativ, s-a arătat că Ministerul Gospodăriei Comunale și Industriei Locale a fost desfiinţat încă din 1957, atribuţiile acestuia privind avizarea fiind preluate de Ministerul Finanţelor care, prin Nota nr.32427/1965 a avizat favorabil acceptarea donaţiei.

Din susţinerile reclamantei, precum și din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, a rezultat totodată și existenţa intenţiei donatoarei de a gratifica.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate și menţinerea soluţiei instanţei de fond.

Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din cuprinsul actului de donaţie rezultă, fără echivoc, faptul că acceptarea acesteia a fost făcută de Sfatul Popular al Capitalei – Comiterul Executiv, prin deciziile nr. 2165 din 18 august 1965 și nr. 9270 din 19 august 1965, transmise la perfectarea actului de către jurisconsultul H.L., în baza delegaţiei nr. 4533 din 24 noiembrie 1965 a Sfatului Popular al raionului V.I.Lenin.

Ca atare, donaţia a fost acceptată de o persoană juridică ce avea calitatea de a primi, în conformitate cu prevederile art. 2 alin.2 din Decretul nr. 478/1954 privind condiţiile de valabilitate a donaţiilor făcute statului.

Pe de altă parte, prin Decretul nr. 63 din 19 februarie 1957, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, Ministerul Gospodăriei Comunale și Industriei Locale a fost desfiinţat.

Cu privire la avizarea donaţiilor făcute statului, atribuţiile ministerului desfiinţat au fost preluate de Ministerul Finanţelor care, prin nota juridică nr. 32427/1965, a avizat favorabil acceptarea donaţiei făcută de numita B.M.R., având ca obiect imobilul în litigiu.

Așadar, donaţia a fost acceptată cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege.

În consecinţă, criticile privind greșita reţinere a cauzelor de nulitate decurgând din neacceptarea donaţiei în condiţiile art. 2 alin.2 și art. 4 din Decretul nr. 478/1954, se constată a fi întemeiate.

Totodată, prin recursul în anulare s-a susţinut că în cauză instanţele au reţinut, în mod greșit, că în cauză lipsește animus donandi, ca o condiţie de fond a valabilităţii donaţiei.

Or, potrivit art.801 din Codul civil „donaţiunea este un act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primește”.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă caracterul juridic al donaţiei de contract gratuit prin care, cu intenţia de a gratifica, donatorul își micșorează în mod irevocabil patrimoniul, fără a urmări să primească ceva în schimb.

Contract fiind, validitatea donaţiei este examinată în raport de îndeplinirea celor patru condiţii esenţiale prevăzute în art.948 din Codul civil, printre care este înscrisă cea privitoare la cauza licită.

Cu referire la prezenta cauză, urmează a fi observate și dispoziţiile art.966 din Codul civil , potrivit cărora „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”.

Totodată, existenţa cauzei urmează a fi examinată în raport de specificul donaţiei, ca liberalitate, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un echivalent.

Or, în analiza cauzei în materie de donaţie, definită ca o liberalitate, este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voinţa dispunătorului în acest sens.

Ca atare, în acest caz, voinţa de a dispune nu poate fi separată de scopul determinant, care a provocat manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalităţi.

Cauza în cazul contractului de donaţie cuprinde așadar, în primul rând, voinţa de a dărui, animus donandi, și apoi motivul care a hotărât pe dispunător să facă liberalitatea, fără însă ca aceste elemente să poată fi separate și examinate apoi izolat, ele formând un tot.

În concluzie, voinţa de a dărui, manifestată prin actul aparent al donaţiei, nu poate ea singură să justifice o liberalitate întemeiată pe un motiv sau o cauză de natură a o vicia, de a determina donatorul la a dispune în acest sens.

Așa fiind, în situaţia în care instanţele judecătorești sunt chemate a se pronunţa asupra caracterului acestei condiţii esenţiale de validitate a contractului de donaţie, acestea trebuie să aibă în vedere, pe lângă legislaţia în vigoare la data realizării liberalităţii, împrejurările contemporane efectuării donaţiei.

Or, în cauză, din probatoriul administrat a rezultat că actul de donaţie a fost făcut, după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenţia de a gratifica statul român ci pentru schimbarea statutului social avut și dobândirea unui statut agreat de noua ordine socială.

Ca atare, în mod corect s-a reţinut, prin hotărârea atacată, că actul de donaţie nu a avut la bază animus donandi care trebuie să constituie cauza juridică a liberalităţii realizate, ci s-a urmărit finalitatea arătată, constatându-se în cauză incidenţa dispoziţiilor art.966 din Codul civil.

Așa fiind, criticile formulate prin recursul în anulare nu sunt întemeiate sub acest aspect, așa încât hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art.330 pct.2 C. proc. civ., invocat de procurorul general.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.