Land cadastre registration as proof of ownership in vindication actions where defendant fails to invoke competing title

Revendicarea terenului preluat de stat. Proba dreptului de proprietate

Înscrierea în cartea funciată face dovada dreptului de proprietate, fiind efectuată pe baza titlurilor verificate de către judecătorul de carte funciară, în situaţia în care statul nu opune nici un titlu.

Completul de 9 judecători, decizia nr. 88 din 9 iunie 2003

La data de 26 iulie 1999, reclamanta I.D. a chemat în judecată Consiliul General al municipiului București, pentru ca pârâtul să fie obligat să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile, unul în suprafaţă de 10.301 m2 și două în suprafaţă de câte 5.120 m2, toate situate în parcela M din Șoseaua Nordului (fostă Herăstrău).

In motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilele au aparţinut autoarei sale, E.C.R. și că statul nu are titlu cu privire la acestea.

Prin sentinţa nr.436/F din 15 iunie 2000, Tribunalul București, secţia a V-a civilă și de contencios administrativ, a admis acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate. Că, din adresele nr.22788/1999 și 25773/1999 emise de Primăria municipiului București și concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, rezultă că pârâta ocupă abuziv terenurile, libere de construcţii și neafectate de investiţii.

Curtea de Apel București, secţia a III-a civilă, prin decizia nr.742/A din 28 noiembrie 2000, a respins apelul declarat de pârâtă.

Prin decizia nr.3640 din 11 septembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a constatat nul recursul declarat de aceeași parte împotriva deciziei pronunţate în apel, constatând că acesta nu a fost motivat în termen.

Impotriva tuturor hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art.330 pct.2 teza II C. proc. civ.

S-a susţinut că procesul verbal încheiat în anul 1942, prin care s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al văduvei lui R.C., născută R.E., asupra suprafeţei de l,301 ha teren arabil situat în Herăstrău, nu reprezintă prin el însuși titlu de proprietate, atâta timp cât în cuprinsul său nu a fost identificat actul de vânzare-cumpărare prin care s-a dobândit proprietatea asupra acestuia. Ca atare, în exercitarea rolului activ, instanţa de judecată trebuia să dispună suplimentarea probatoriului cu actul de proprietate pentru suprafaţa de 1,301 ha teren.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:

Există vădită netemeinicie, în sensul dispoziţiilor art.330 pct.2 teza II C. proc. civ., în acea situaţie în care hotărârea judecătorească se află în vădită contradicţie cu materialul probator administrat în cauză sau se întemeiază pe dovezi inexistente la dosar.

Cu alte cuvinte, este vădit netemeinică acea hotărâre judecătorească care, urmare a discordanţei dintre percepţia instanţei și conţinutul real al probelor administrate, respectiv a lipsei de probe, nu este susţinută de probele din dosar, sau este contrară acestora.

In cauză, instanţa de judecată a fost sesizată cu o acţiune civilă în revendicare de către proprietarul neposesor I.D.

Este adevărat că, așa cum se susţine prin recursul în anulare, reclamantul este obligat să probeze că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Proba dreptului de proprietate se face prin titlul de proprietate, care poate fi un act translativ sau declarativ.

Totodată, în cazul contestării dreptului dedus judecăţii și prezentării unui titlu de proprietate de către posesorul bunului, instanţa de judecată este îndatorată de a determina dreptul preferabil și de a da câștig de cauză părţii al cărei titlu este mai bine caracterizat.

In cauză, pârâta nu a invocat existenţa unui drept de proprietate propriu, provenind de la un alt autor.

Ca atare, instanţa nu a avut a compara titlurile pe care se întemeiază drepturile autorilor ci, numai, de a examina dacă titlurile exhibate de către reclamantă fac dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate.

Potrivit art.168 din Decretul-lege nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, înscrierea în cartea funciară a unei persoane, ca proprietar, este condiţionată de posesia bunului cu titlu de proprietar.

Totodată, în vederea întocmirii cărţii funciare, judecătorul de carte funciară era obligat să facă cercetările și constatările prevăzute de art.166 din același act normativ, care se consemnau în procesul verbal prevăzut de alin.1 al articolului menţionat.

In același timp, prin art.172-175 din Decretul-lege nr.115/1938 era prevăzută procedura verificării, completării și rectificării cărţii funciare, în urma încunoștiinţării de către judecătorie și invitării tuturor celor interesaţi de a depune obiecţiunile privitoare la înscrierile făcute în cărţile funciare.

Așadar, în mod judicios instanţa sesizată cu acţiunea în revendicare a apreciat că înscrierea în cartea funciară, cu referire la suprafaţa de 1,301 ha teren, face dovada dreptului de proprietate, în baza titlurilor legal prevăzute, verificate de către judecătorul de carte funciară.

Ca atare, instanţa de fond a administrat probe și s-a pronunţat potrivit materialului probator administrat și normelor legale aplicabile, așa încât hotărârile criticate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art.330 pct.2 teza II C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare.

In consecinţă, Curtea va respinge recursul în anulare.