Pension recalculation for superior work group classification: satisfaction of pre-litigation administrative procedure via submission to wrong office and non-restrictive interpretation of subsequent amendments to work category regulations

Pensionar al Căilor Ferate Române. Act al Oficiului de Pensii de refuz al încadrării în grupa superioară de muncă și recalculare a pensiei. Recurs în anulare. Persoanele care beneficiază de recalcularea pensiei. Îndeplinirea procedurii administrative prealabile prin adresarea greșită către un alt compartiment decât cel competent din aceeași instituţie publică

Index alfabetic : Act administrativ

Contencios administrativ

Procedura administrativă prealabilă

Pensie

Recalcularea pensiei

Recurs în anulare

Legea nr. 29/1990, art. 5

Ordinul nr. 50/1990

Legea nr. 3/1977

Decretul-Lege nr. 68/1990

Adresarea greșită, către una din componentele aceleiași instituţii administrative, cu competenţe în aceeași materie, poate fi considerată o modalitate de îndeplinire a procedurii prealabile, care satisface cerinţa legii în substanţa sa.

De altfel, trebuie să se aibă în vedere că raţiunea procedurii prealabile instituită prin art. 5 din Legea nr. 29/1990 nu poate fi decât aceea a limitării numărului litigiilor cu care sunt sesizate instanţele de contencios administrativ prin satisfacerea cererilor petiţionarilor în această fază premergătoare, în limitele permise de legea aplicabilă, de către însăși autoritatea emitentă a actului contestat.

Conform Ordinului nr. 50/1990, Anexa 1, personalul din unităţile de exploatare a căilor ferate, a căror activitate este legată direct de siguranţa circulaţiei, beneficiază de încadrare în grupa I de muncă de la data la care a lucrat în funcţiile respective.

Or, acestei reglementări unice, cu efect global, astfel cum a fost dată prin succesivele modificări și precizări aduse ordinului în discuţie, nu i se poate restrânge aplicarea numai la activităţile și funcţiile prevăzute în forma iniţială a actului, în lipsa unei dispoziţii exprese a însuși organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior.

I.C.C.J., Completul de 9 judecători,

decizia nr. 258 din 20 septembrie 2004

Notă: Legea nr. 29/1990 a fost abrogată de Legea nr.554/2004 (M.Of. nr.1154 din 7 decembrie 2004). Legea nr.3 /1977 și Ordinul nr. 50/1990 al Ministerului Sănătăţii și al Ministerului Muncii și Protecţiei Sociale au fost abrogate de Legea nr. 19/2000. Decretul-Lege nr. 68/1990 a fost abrogat de Legea nr.158/2004.

Reclamantul G.V., pensionat pentru limită de vârstă și vechime integrală prin decizia nr. 86605 din 22 februarie 1983 a Oficiului de asigurări sociale Brașov, a prezentat Direcţiei Generale de Muncă și Protecţie Socială Brașov – Oficiul Pensii de Stat, la data de 27 septembrie 1999, două adeverinţe cu nr. 459/809/1999 din 13 septembrie 1999, eliberat de Depoul CFR Brașov, solicitând să i se recunoască vechimea în grupa superioară de muncă.

Prin adresa nr. 24548 din 25 mai 2000, Direcţia Generală de Muncă și Protecţie Socială Brașov – Oficiul de Pensii de Stat a comunicat reclamantului că, la încadrarea sa în grupa superioară de muncă, unitatea care i-a eliberat adeverinţele nu a respectat prevederile legale în vigoare, iar activitatea ce a desfășurat-o nu se regăsește în Ordinul comun nr. 50/1990, emis de Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătăţii și Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii, care a fost publicat în M. Of. nr. 38 din 23 martie 1990.

La data de 18 septembrie 2000, reclamantul G.V. s-a adresat cu acţiune Curţii de Apel Brașov, cerând anularea comunicării nr. 24548 din 25 mai 2000 și obligarea Direcţiei Generale de Muncă și Protecţie Socială Brașov – Oficiul de Pensii de Stat la recalcularea pensiei prin recunoașterea vechimii în grupa superioară de muncă, în conformitate cu decizia Curţii Constituţionale nr. 87 din 1 iunie 1999.

Curtea de Apel Brașov, secţia comercială și de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 230/F din 7 noiembrie 2000, a admis acţiunea și, anulând actul nr. 24548 din 25 mai 2000, a obligat pe pârâta Direcţia Generală de Muncă și Protecţie Socială Brașov să recalculeze pensia reclamantului cu luarea în considerare a perioadelor lucrate în grupele II și I de muncă, în conformitate cu menţiunile din cele două adeverinţe cu nr. 459/809/1999 emise de Depoul CFR Brașov.

Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului diferenţa de pensie începând de la data de 1 octombrie 1999.

Făcându-se referire la decizia Curţii Constituţionale nr. 87 din 1 iunie 1999, s-a motivat că acţiunea este fondată deoarece dispoziţiile Decretului – Lege nr. 68/1990, care privesc persoanele și activităţile ce se încadrează în grupele I și II de muncă, sunt aplicabile și foștilor salariaţi, pensionaţi anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, categorie din care face parte și reclamantul.

Prin decizia nr. 2488 din 21 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ a respins recursul declarat de reclamantul G.V. și, admiţând recursul declarat de pârâtă, a casat sentinţa și, în fond, a respins acţiunea.

S-a motivat că recursul a fost admis pentru considerentul că reclamantul nu a respectat dispoziţiile art. 522 din Legea nr. 3/1977 și ale art. 5 din Legea nr. 29/1990, privind procedura de contestare a actului emis de Oficiul de Pensii Brașov, ci s-a adresat direct instanţei, ceea ce contravine dispoziţiilor imperative menţionate.

Împotriva acestei ultime hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare.

Invocându-se temeiul înscris în art. 330 pct.2 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 59 din 27 aprilie 2001, s-a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greșită a cauzei pe fond,precum și că aceeași hotărâre este și vădit netemeinică.

În dezvoltarea recursului în anulare, s-a învederat că, în raport cu prevederile din Anexa I, pct. 28, la Ordinul nr. 125/1990 emis de Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătăţii și Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii, precum și cu cele ale Decretului - Lege nr. 68/1990, aplicabile în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 87 din 1 iunie 1999, reclamantul era îndreptăţit să i se recalculeze pensia, pentru perioada solicitată, potrivit încadrării în grupa I de muncă.

S-a mai relevat că instanţa de recurs a considerat în mod greșit că acţiunea a fost prematur introdusă, deoarece reclamantul s-a adresat instanţei de contencios administrativ numai în urma primirii refuzului de a i se recalcula cuantumul pensiei, iar procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 29/1990 s-a realizat prin soluţionarea cererii cu privire la temeiurile de fapt și de drept, fără să se răspundă petiţionarului că obiectul solicitării sale nu este de competenţa autorităţii administrative căreia el i s-a adresat.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990 „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Întemeindu-se pe această dispoziţie a legii, reclamantul s-a adresat instanţei competente, cerând anularea actului prin care i s-a refuzat încadrarea în grupele I și II de muncă pentru perioadele menţionate în cele două adeverinţe cu nr. 459/787/1999, eliberate de Depoul CFR Brașov la data de 10 septembrie 1999.

Așa cum s-a mai arătat, Curtea de Apel Brașov, secţia comercială și de contencios administrativ, conformându-se deciziei Curţii Constituţionale nr. 87 din 1 iunie 1999, referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor Decretului - Lege nr. 68/1990 și foștilor salariaţi, care s-au pensionat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, a admis acţiunea și a obligat pe pârâtă să dispună încadrarea reclamantului în grupa superioară de muncă, precum și recalcularea drepturilor bănești cuvenite.

La rândul ei, prin decizia atacată cu recursul în anulare, Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie a casat sentinţa și a respins acţiunea pe considerentul că reclamantul nu s-a conformat prevederilor art. 522 din Legea nr. 3/1977 modificată prin Legea nr. 73/1991 și nu a îndeplinit procedura prealabilă reglementată prin art. 5 din Legea nr. 29/ 1990.

Or, din actele dosarului se constată că procedura prealabilă, la care s-a referit instanţa de recurs, a fost îndeplinită.

Este adevărat că în art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 29/1990, astfel cum a fost modificată prin art. VII pct.5 din Legea nr. 177/ 1993, se prevede că „înainte de a cere instanţei anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru realizarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta”, iar „în cazul în care cel care se consideră vătămat nu este mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza instanţa în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei”.

Tot astfel, prin art. 521 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, introdus prin art. III pct.8 din Legea nr. 73/1991 (abrogate prin Legea nr. 19 din 17 martie 2000), se prevedea că „împotriva deciziei emisă în condiţiile art. 52 persoana interesată poate introduce contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, la comisia de contestaţii care funcţionează pe lângă direcţia judeţeană de muncă și protecţie socială”.

Dar, din cererile înregistrate la Direcţia Generală de Muncă și Protecţie Socială Brașov - Oficiul de Pensii Stat, rezultă că reclamantul s-a adresat acesteia, solicitând să fie încadrat în grupele I și II de muncă, pentru perioadele menţionate în cele două adeverinţe cu nr. 459/809/1999, emise de Depoul CFR Brașov.

Răspunzând reclamantului, cu adresa nr. 24548 din 25 mai 2000, Direcţia Generală de Muncă și Protecţie Socială Brașov - Oficiul de Pensii Stat i-a comunicat că nu îndeplinește condiţiile cerute de lege pentru a beneficia de încadrarea în grupa superioară de muncă, fără a-l înștiinţa că soluţionarea cererii nu este de competenţa sa.

Adresarea greșită, către una din componentele aceleiași instituţii administrative, cu competenţe în aceeași materie, poate fi considerată o modalitate de îndeplinire a procedurii prealabile, care satisface cerinţa legii în substanţa sa,iar în cazul particular ivit în legătură cu solicitarea de aplicare a unui tratament egal în situaţii similare, se impune o soluţie de natură a asigura respectarea principiilor de echitate și a îndeplini însăși raţiunea legii, a cărei finalitate nu poate fi decât aceea de a garanta realizarea dreptului ce-l reglementează și nicidecum împiedicarea obţinerii lui. Astfel, este evident că reclamantul, prin demersul său la autoritatea ce i-a comunicat că nu i se cuvine dreptul pretins, s-a conformat dispoziţiilor înscrise în art. 5 din Legea nr. 29/1990 și în art. 521 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 astfel cum era atunci în vigoare.

De altfel, trebuie să se aibă în vedere că raţiunea procedurii prealabile instituită prin art. 5 din Legea nr. 29/1990 nu poate fi decât aceea a limitării numărului litigiilor cu care sunt sesizate instanţele de contencios administrativ prin satisfacerea cererilor petiţionarilor în această fază premergătoare, în limitele permise de legea aplicabilă, de către însăși autoritatea emitentă a actului contestat.

Așa fiind, condiţia realizării procedurii prealabile, la care s-a referit instanţa de recurs, apare ca fiind îndeplinită în cauza de faţă.

Ca urmare, în mod greșit, s-a reţinut că acţiunea a fost introdusă fără să fi fost îndeplinită procedura prealabilă cerută de lege, iar admiterea pe acest motiv a recursului declarat de pârâtă nu se justifică, încât se constată că este fondată critica formulată prin recursul în anulare, în sensul că prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, determinând soluţionarea cauzei pe fond, în modul arătat, ceea ce constituie caz de casare conform prevederilor art. 330 pct.2 C. proc. civ.

Pe de altă parte, ca urmare a admiterii recursului în anulare, se mai constată că, în raport cu textele de lege aplicabile în cauză, se impune ca recursul declarat de pârâtă să fie respins ca nefondat, la cel declarat de reclamant renunţându-se conform art. 267 alin.2 din Codul de procedură civilă.

În adevăr, prin nota nr. 1974 din 26 august 1999 a Ministerului Muncii și Protecţiei Sociale, invocată în sprijinul recursului declarat de pârâtă, s-a prevăzut că beneficiază de dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale nr. 87 din 26 iulie 1999 doar „persoanele care la data de 01.02.1990 (inclusiv) aveau calitatea de pensionari și care și-au desfășurat activitatea în locuri de muncă, care, potrivit reglementărilor existente până în anul 1990, erau prevăzute să fie încadrate în grupele I sau II de muncă” menţionându-se că aceste precizări se regăsesc în Ordinul nr. 50, în forma iniţială, publicat în M. Of. nr. 38 din 20 martie 1990 .

Dar, este de observat că Ordinului comun nr. 50/1990 i s-au adus mai multe modificări, făcând corp comun cu acest act normativ, potrivit cărora a devenit aplicabil și altor categorii de activităţi și funcţii, între care și cele prestate de reclamant.

Este de relevat, în acest sens, că prin „Nota” din Anexa nr. 1 la ordinul menţionat se prevede că personalul din unităţile de exploatare a căilor ferate, a căror activitate este legată direct de siguranţa circulaţiei, beneficiază de încadrare în grupa I de muncă de la data la care a lucrat în funcţiile respective.

Or, acestei reglementări unice, cu efect global, astfel cum a fost dată prin succesivele modificări și precizări aduse ordinului în discuţie, nu i se poate restrânge aplicarea, numai la activităţile și funcţiile prevăzute în forma iniţială a actului, în lipsa unei dispoziţii exprese a însuși organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior.

O atare interpretare se impune cu atât mai mult, cu cât forma dobândită de ordinul respectiv prin completările și modificările ulterioare a fost menită să elimine inconsecvenţele și inechităţile existente.

De aceea, a accepta restrângerea sferei de aplicare a ordinului și a crea categorii distincte de beneficiari, în raport cu situaţia pe care aceștia o aveau atunci când i s-au adus modificări sau completări, ar însemna să se creeze discriminări tocmai acolo unde s-a urmărit tratarea egală și nediferenţiată a tuturor celor care au activat în condiţii similare de muncă, indiferent de perioada în care au lucrat.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, recursul pârâtei respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa primei instanţe.